Mugur Grosu – viaţa mea – revăzută şi adăugită –

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Poezie, Poezie-antologie

Etichete: , , ,

Mugur Grosu – viaţa mea – revăzută şi adăugită –

Publicat în March 01, 2011 , o comentarii

(Un fragment din acest poem este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

viaţa mea – revăzută şi adăugită –

/

mă gândeam azi, pe când îmi fierbeam cafeaua, să scriu o carte

care se va numi chiar aşa: viaţa mea – ediţie revăzută şi adăugită.

sau nu, fără ediţie. revăzută şi adăugită, atât.

am s-o scriu cândva, da, îmi fac eu timp pentru asta

cumva.

/

şi flacăra aia albastră, la naiba, parcă rânjea sub ibric

că parcă nu, n-o voi scrie, ci iar va veni cineva

să îmi spună s-a scris deja asta, cu mult înainte,

iar eu degeaba mă voi sufoca să despic, să explic

că titlul l-o fi scris deja cineva, ce nu-i scris? însă viaţa,

chiar ea, n-a fost scrisă deja

viaţa mea

doar n-am trăit-o degeaba,

oi fi unic şi eu în ceva,

în inimitabilul meu fel de-a da în gropi,

măcar asta

o fi ceva,

habar n-am,

titlu-i doar aşa, un cârlig, o reclamă, o tumbă,

o tencuială, un glet peste drama cea uriaşă,

un fond de ten iscusit peste cearcăna ce-alungă clienţii din prima

pagină. de-aia ni s-au ticluit şi nouă nume,

de-aia ai noştri ne-au mai născut odată când s-au căznit

să ne-aleagă un nume de soi,

iar noi muncim toată viaţa la ele, de mici,

pentru ele, doar pentru ele,

şurubărim, avem mare grijă de ele,

să crească mari şi să zboare

din floare-n floare,

câteva s-or întoarce, vor aduce clienţi,

care s-or osteni să privească, să frunzărească

trăgând cu ochiul direct la final, fireşte. de-aia

muncim la ele mai mult, dacă am bulit titlul

putrezim anonimi prin depozite. la asta lucrăm,

aoleu, să nu se strice, aoleu, să nu-l fure alţii,

aoleu, să-l mai ştergem de praf, aoleu,

s-a oxidat, s-a stricat,

să-l mai dăm cu parfum că se simte!

investim în el, îi adunăm capital, la asta

lucrăm cel mai mult, el ne dă papa, el va munci

când dormim, el ne va

supravieţui cu succes. el e peste tot,

über alles!

el ia licenţele, masteratele, doctoratele,

el ia toate diplomele, el e chemat în instanţe,

la el vin florile

el rămâne pe cruce.

iar eu, ghemul ăsta de carne şi maţe, atârn jegos la umbra lui aurie,

ascuns, neras, invizibil în pielea mea transparentă şi râncedă.

dispensabil.

fără el aş intra imediat la cuptor, n-am nimic. e bun titlul,

e bun, mă-ncurajam eu, aşadar, deşi îndoiala

băgase deja o gheară, vărsase cafeaua deja,

şi-o vărsase aşa, clocotită, drept acolo,

în inimă.

/

atât îţi trebuie,

o cât de mică-ndoială de sine, îţi piere

tot cheful. acum opt ani lucram tot aici,

tot la prima pagină, de emoţie

înţepenise o clipă şi inima: mi-a trecut

prin faţa ochilor, ca o gazelă de-azur

un titlu enorm, pentru grosolanu-mi chirpici de sub piele:

mugur grosu – opere cumplite.

am băgat, iute, vreo patru pagini,

eram mai harnic pe-atunci,

mai zglobiu, aveam tot romanul, toată epopeea în faţă,

deşi de la pagina cinci mi s-a făcut brusc

ruşine.

lehamite.

silă.

nu mai ştiu. dă-l încolo, las’ să mai treacă un timp

să-mi dau seama.

şi-odată vine unul la mine, poetul george,

mare brand, poet de succes

la fetiţe

cel puţin aşa zice

şi-odată-mi spune: gata, mi-am găsit titlu, frate,

o să-i zic opere cumplite!

deci s-a terminat şi cu ăsta. e luat.

nici măcar de Georgică –  după un timp m-a sunat supărat:

l-au furat, frate! Ne-au luat titlul!

Piersic junior doar ce l-a pus pe o carte. nu-i aşa

că de la tine ştia? hahaha.

na!

aşa va veni careva

şi la viaţa mea – îmi pare rău,

s-a citit, s-a fumat. dar mai bagă.

tot aşa, mai hazliu şi cu chestii. la chestiile hazlii te pricepi

cel mai bine.

e bine.

de-o viaţă scot numai titluri. n-am eu numele

pe multe diplome,

aveam una de bac şi-am pierdut-o. dar titluri, ohooo,

am scris la titluri, în gând mai ales,

c-aş putea umple o carte

numai cu ele. da’ groasă.

ştiu şi ce titlu să-i pun,

ieri mi-a venit, cam cu o oră înainte să urc

în autobuz, mi-am notat şi-n carnet, să nu-l scap.

era bun:

se poartă vintage. îmbătrâniţi cu 30 de ani acum.

n-am să explic acum de ce-i bun, deşi am câţiva amici

importanţi

care-ar graseia imediat că-i anecdotic, e pus cu mâna,

că nu ştiu ce.

important e că titlul ăsta

îmi ţâşnise şi el ca gazela, prin faţă,

fără niciun aviz,

şi simpla trecere a gazelelor care-ţi fac praf parbrizul

instigă la meditaţie, la şampon sau bolboroseală specifică.

încă nu meditam,

vreau să spun serios,

doar notam

înfrigurat

peisajul.

spun asta pentru că toate faptele următoare

mi-au dat frisoane,

aparent nu s-a-ntâmplat mare lucru,

dar în ce-am notat eu, acolo,

erau deja nişte iţe

bizare, legate cumva cu ce-avea să se-ntâmple.

copiez acum din caiet:

ciudat, a trecut. şi deja nu mai vine. aici

mă minunam de gazelă.

apoi.

doar o bilă de biliard, asta sunt.

aici iar m-am mirat. şi m-am simţit dator să explic:

prea m-am dus drept spre bila neagră!

am fost şi mai pedant, comentând:

dar cine mânuia tacul? rămâne de văzut!

mai jos, deja reformulam,

simţeam o pasă poetică:

organizaţi de triunghi, cu foamea care ne colora ochii

aşteptam prima lovitură a tacului.

deja se măsluia hrana, se dilua gazela de tot,

pierdeam esenţa trecerii ei, îmi fugea

din parbrizul rostirii, aşa că notam furibund:

bila aceea ar trebui să mă bage în colţ. mă aştept la un impuls rotativ, să ajung mai aproape de albă. şi-apoi s-o atrag spre gaura potrivită. dar foarte rar, mult prea rar cădem câte doi, în acelaşi timp, în aceeaşi gaură.

aici ambiguizasem de tot. nu mai ştiam ce se-ntâmplă,

deja eram prea atent.

şi nu era bine. dar iată

ce s-a-ntâmplat la scurt timp după asta.

furat de goana gazelei, întârziasem

la o întâlnire cu Danga. puteam recupera 5 minute

dacă luam autobuzul o staţie.

am fugit după el şi l-am prins. am urcat.

ceva ca o ameninţare înlocuia aerul.

am vazut trei jandarmi tolăniţi. o duduie erectă.

suspectă. care umfla un palton. am scos un bilet, l-am băgat

în fantă, am tras. eram antrenat. ştiam mişcările. eram liniştit

în privinţa asta.

relaxat

ca o hârtie de muşte spre care paltonul a şi pornit glonţ. ştiam.

stam cu faţa la geam şi-i zâmbeam doar în gând. noapte bună.

nu ştiu ce mai venea, doar văzuse. totuşi mi l-a cerut.

n-am privit-o în ochi, l-am scos cu două degete. i l-am dat.

şi-atunci a strigat: SUNT OPT GĂURI!

imposibil. mă aplec şi da, vedeam şi eu tot opt găuri.

imposibil.m-am uitat iar. patru găuri

imposibil, erau identice, dar dispuse niţel alături,

imposibil, de două ori câte patru,

altele, deşi simetrice.

ştiam ce se-ntâmplă. perforasem capătul celălalt,

deja folosit.

au.

aveam două probleme.

una, de necotenstat, sta chiar în faţa mea şi umfla tot paltonul

alta aşa, mai mult de natură estetică, să nu spun metafizică,

legată de frumuseţea spurcată a acelei potriveli uimitoare.

le ştiţi pe coropişniţele alea, n-a fost loc de discutii.

n-aveam nici măcar acte. şi doar când vedeam jandarmi

mi se făcea rău. doar ce terminasem procesul cu ei.

ieri primisem sentinţa. era bine. dar acum

revenisem dramatic în joc. scos din gaură şi pus iar pe placa

de-ardezie acoperită cu postav verde.

acum pândeam tacul. urma să lovească

precis, să mă trimită precis

fix în gaură. n-aveam nici măcar acte.

aveam totuşi banii la mine. pe toţi.

nu prea mulţi, cam cât rămăseseră

din luna asta: 48.

amenda era 50.

dacă plăteam pe loc.

nu puteam.

îmi lipseau doar 2 lei pentru asta.

altfel plăteam dublu,

dacă m-ar fi lăsat să plec.

nu mă putea lăsa, fără acte.

şi aia tot insista, le cerea.

jandarmul se tot ridica.

dar cât se poate ridica un jandarm?

pân-la cer.

eram ca un burete de ud

şi el va şterge tot cerul

cu mine!

doar ce terminasem procesul,

ieri primisem sentinţa.

scăpasem.

am mai spus asta.

cred că mă obsedează.

deci am vrut să plătesc.

dar mai aveam nevoie de doi.

de doi lei.

atât era distanţa de la mine la uşă.

deja o blocaseră.

mi-au cerut iarăşi actele.

le-am spus că nu le am.

totuşi mai căutaţi-le.

totuşi nu le-am găsit.

am scos toţi banii,

i-am desfăcut pe genunchi.

era ceva obscen acolo.

ca o fustă de Barbie peste cracii mei desfăcuţi.

hai, acum defloraţi-mă. aşa m-au fixat în poziţie.

i-am numărat rar, sub ochii lor, nu ieşeau.

totuşi mai căutaţi.

totuşi căutaţi-mă dumneavoastră.

cum să vă caut eu, nu se poate.

mai căutaţi.

mai caut de vreo trei zile, doamnă,

că mai am până la următoarea chenzină

şi n-am.

aşa deci. făceam conversaţie. era bine. acum

putea să mă şi împrumute, dacă tot ne apropiasem aşa,

poate ieşea şi vreo scenă fierbinte. paltonul

şi-a scos sufletul la aerisit: fie, pun de la mine restul.

dă-i încoa.

vai,

sunteti generoasă!

lăsaţi.

ne străduim să lăsăm,

dar 48 de lei

se cam ataşează de tine

după ce-aţi petrecut atâta timp împreună

aţi tras unul de altul până acum,

v-aţi strâns unul în altul de frig,

v-aţi abţinut de la toate ispitele,

ca orice ultimă mare iubire

dar viaţa e crudă, da,

viaţa mea fără titlu,

semnaţi aici.

aşa.

luaţi şi asta.

e valabilă până la 11 noaptea.

nu mai trebuie să perforaţi.

luaţi şi biletul,

mai are un capăt bun.

vă doresc o zi bună.

o zi bună?

o viaţă bună n-aveţi?

că nu vă costă mai mult decât ziua,

iar din azi

oricum n-a mai rămas mare lucru.

dacă mâine, oh, poimâine…

s-ar mai putea întâmpla

atâtea! detest întâmplările. cred că

m-aş descurca fără ele.

ce se-ntâmplă,

ăsta-i refenul stricat

al vieţii mele,

totuşi, să nu cârâim,

totuşi.

am avut şi noroc,

totuşi. controloarea mi-a făcut cinste,

putea să mă umfle jandarmul,

să mă ducă la secţie,

să-mi afle datele, să-mi trimită amenda acasă,

să mă enervez iar, din nu ştiu ce vorbă de-a sa

ştiu ei cum să-ţi scoată iar trauma

la vorbitor,

acum plăteam triplu, cvadruplu,

aşa că am scăpat ieftin,

ba chiar farmecul meu personal,

cred că da,

mi-a adus un discount de 4,5%.

sau poate mărinimia ei, poate asta.

părea aşa mândră.

paltonul era mândru de ea.

/

gata. n-am să mai ies din casă.

5 zile, până la salariu măcar.

ţigări n-am cu ce lua,

nimic fascinant, sau măcar

serios care să mă scoată

din casă. arunc cheia pe geam,

arunc cheia pe geam şi meditez dracului

să aflu ce se întâmplă.

ce se întâmplă.

ce se întâmplă.

refrenul ăsta stricat încă mă preocupă.

asta e tema, ăsta e capul de afiş,

deşi acum, în clipa asta, de fapt,

în loc să meditez, cum încercam să mă laud,

mă necăjesc şi mă perpelesc,

fără niciun substrat artistic. doar mă oftic.

că băgasem, totuşi, bilet. chiar şi pentru o staţie,

apoi urma să fiu dus de cineva cu maşina.

fac atât de des asta

doar să fiu dus undeva

şi adus

viu.

să fiu viu

să confirm zi de zi asta

că nu-s doar un titlu pe-o carte, două, trei,

patru,

şi-o diplomă de bac reclamată în monitorul oficial

că a fugit de la mine.

ah, văzusem maşina prin geam,

doar doi lei să trec dincolo,

într-un mercedes din care suna,

grăbitul amic mă suna

şi suna

mă suna şi eu îmi număram banii,

mă suna şi eu îmi căutam actele,

mă suna şi eu făceam conversaţie

ferindu-mi ochii doar de jandarm:

încă am coşmaruri cu asta,

încă mă ard în somn alea 40 de minute

în care-am clocotit între ăia

în dubă

acoperit doar de o mantie mov

transparentă

ca o curvă isterică

şi cu ambele palme albastre

de la lucrarea lui sandu vklvsk

care aflase, cu câteva ore-n urmă, că şi-a pierdut tatăl.

oricum nu prea dorm.

da, fără identitate,

eşti un roman fără titlu.

ţi-o furi.

mişto ar fi taman invers.

încă visez la asta.

am să fug într-o zi

am să arunc tot

toate actele

şi-o s-o iau de la capăt

ai grijă, spunea sorin, ai grijă

că s-ar putea să cazi într-o mare mai mare

a singurătăţii

am grijă

frica are grijă de mine

aşa că încă lucrez la asta,

de fapt,

tot la titlu.

de fapt.

/

ce se-ntâmplase, de fapt?

doar din trecerea ciudatei gazele.

întârziasem şi-am zis să recuperez 5 minute.

ce-a fost acolo?

ce s-a-ntâmplat? de fapt?

m-am holbat în carnet. mi-a sărit întâi în ochi

asta: cine mânuia tacul? pare un semn, ce-i drept.

semnele enervează

şi bucură, totodat’:

e ceva acolo, trebuie că ceva important

se-ntâmplase

în viaţa mea.

mă scot din minţi chestiile astea

care îmi traversează mintea acum,

aşa, surde.

înainte de-a şti că se va petrece ceva.

mă enerveazzzzzzză

că-n ultima vreme

gazelele astea

pe care, pe când scriam poezii

(eram mândru de asta)

le numeam inspiraţie.

o! nu-mi sunt de nici un folos,

mai ales,

nu sunt de folos nimănui.

ce se-ntâmplă, de fapt?

doar o mică angoasă de protocol,

un aperitiv cu nelinişte

înainte să se întâmple.

/

când am coborât din autobuz

mă simţeam aşa de golit…

nu doar lefter. parcă-mi băgase cineva mâna-n piept

şi-mi scosese totul afară

inima, maţele, totul,

aşa cum întorci o mănuşă

şi-acum doar mă clătinam prostit

râzând cum atârnă din mine

nici nu te mai poţi întrista

după o porceală ca asta,

e prea de tot,

nu-ţi mai rămâne decât să scoţi un rânjet din rât

ca un porc de crăciun, privind cum ies din tine

cârnaţi, caltaboşi, răcituri şi alte minuni.

şi-acum râd.

/

culmea e

că întârziasem pentru că notasem povestea cu bilele

care nu cad în aceeaşi gaură simultan

şi primul lucru care mi-a trecut prin minte

când mă holbam la alea 4 găuri picate fix pe lângă celelalte 4 găuri,

altfel simetrice,

a fost bănuialaaaaa, a fost că poate,

s-ar fi putut

să se nimerească

în aceeaşi gaură.

dacă tot s-a nimerit

aceeaşi combinaţie.

ce probabilitate era

(ah, da, am zis urâtul cuvânt)

ce conclav de mici accidente se putea strânge,

ce de piese se puteau potrivi aşa de fix încât să iasă greşit

să iau troleul pentru o staţie,

să-l nimeresc pe cel cu jandarmi şi controlorul inclus,

să bag biletul greşit, cu partea deja perforată în jos,

şi să fie aceeaşi combinaţie

astfel încât, dacă nu perforam,

să fi scăpat cu faţa curată,

pentru că se nimereau combinaţiile!

doar că din lanţul de potriveli

a lipsit tocmai asta

cu gaura fix peste cealaltă

gaură.

taman la câteva minute

după ce notasem, ca un tâmpit,

n-aveam nici un motiv,

(parcă trebuia să fac asta doar ca să prind autobuzul acela,

deja încep să traduc mult, ştiu,

dar mă obsedează asta, asta mă preocupă acum,

ţineam să subliniez asta

până vă enervaţi şi voi,

poate aşa

ne vom întreba cu toţii în cor

ce se întâmplă, de fapt?

ce se întâmplă?

şi poate-aşa,

poate doar aşa

va cădea

de undeva

un răspuns

ca o stea

sau ca mărul

lui newton)

/

croşetam cândva un mileu similar

cu alex mincu, fiul lui marin mincu,

un tip cu mare aplecare spre fizică,

era şi mircea cu noi.

mircea ţuglea

(ăsta, ca să nu-i uitaţi numele, a scris şi o carte

care se numea chiar aşa: mircea ţuglea.

titlul ne preocupă, e clar, asta-i

principala lucrare,

v-am spus deja asta, ştiu, mă repet,

dar am zărit şi-n ograda voastră sperietoarea de ciori,

pentru că şi voi vă-ntrebaţi

separat,

poate prea separat,

ce se-ntâmplă!

fiecare cu vieţişoara lui scumpă,

lucrăm la coperţile ei,

îi cucerim titluri noi,

universale,

gândim local, futem global,

ăsta-i hitul.

titlul.

hitul

l-a scos deja gogol bordello,

bun şi ăsta,

lesne de reţinut.

gogol

părea luat, teoretic,

bordello ce să mai spun,

toţi aveam un loc special

pregătit pentru el,

dormea prin adeneuri

acum le-a făcut cineva combinaţia,

i-a cununat.

cred că-i bine.

peste vreo două veacuri

o să vină altul aşa,

cam ca mine, după o insomnie continuă de trei zile

şi nu ştiu care gazelă

îi va sufla în urechi

numele meu,

că doar nu-i doar al meu,

lângă care va lipi o prostie,

tot ceva dintre alea şapte păcate,

alea vând cel mai bine,

gen grosu criminosu

sună drăguţ,

e şi asta o chestie)

şi cum trăncăneam cu alex,

l-am întrebat, ca fizician ce era,

mai intim cu universul,

l-am întrebat dacă, aşa, teoretic,

există probabilitatea ca undeva,

în alt timp, alt lighean, altă galaxie,

să existe, la un moment dat

o bodegă identică

şi trei tipi în ea, la o masă,

cu aceleaşi beri în faţă

şi care să se-ntrebe exact acelaşi lucru,

dacă există o probabilitate ca alţii ca ei

să fie fix în situaţia asta

şi alex ne-a aruncat

zâmbetul ăla de napoleon reşapat,

a strivit ţigara de scrumieră ca şi cum

ar fi prăbuşit peste noi o cometă

şi-a zis sigur că da, există

o oarecare probabilitate, dar una

foarte foarte

foarte foarte

(şi-aici aş umple o foarte carte doar cu foarte foarte)

mică.

am râs noi ce-am râs, dar acum

mă gândesc la asta.

există

chiar şi posibilitatea ca eu şi cu tine

care citeşti acum asta,

tâmpenia asta,

să repetăm undeva

o formulă

într-o altă situaţie, de-o diferenţă infimă,

la naiba.

şi altcineva,

chiar în clipa asta

să scrie

fix acum

fix acum

cuvântul

maionză!

şi tot aşa,

cu “e” lipsă.

/

poezie, hehe,

very interesting, la voi pe planetă!

avem şi noi combinaţii,

situaţii.

halim şi noi e-uri.

/

exista, aşadar, şi probabilitatea asta,

mică, ce-i drept,

foarte foarte la puterea foarte

mică

să se fi nimerit măcar dracului

toate găurile

fix la fel

dar atunci

n-aş fi ştiut niciodată asta, aşa-i?

atunci

ce s-ar fi întâmplat, de fapt?

pentru că, potrivindu-se

la marele fix

la pizda buburuzei

fiecare gaură peste gaură

în compostor

aş fi ratat marea întâmplare,

marea porceală a potrivelilor

aşa cum trec, poate, zilnic, în fiecare secundă

pe lângă o mulţime de minuni anonime

secrete

pe lângă toate

celelalte,

de fapt.

/

nu cumva cele mai banale secvenţe din viaţă

sunt exact alea care implică eforturi excepţionale

pentru ca toate găurile

să se potrivească la fix?

am depăşit 33 de ani, vârsta cri(s)tică

n-am citit nici o carte de patapievici, ştiu, urât din partea mea,

recunosc,

dar, ca o grămadă de oameni din jur, ştiu şi eu titlul ăsta,

toată lumea vorbeşte,

eu n-am nici măcar timp să vorbesc cu mine

de mine

deşi ce efort s-a făcut până aici, ce efoooooort!

mi-au dat şi-un nume

să-l port de mic, să-l sucesc ca pe un bonsai,

să taie suflarea de cum îl vezi în vitrină,

uite-aici au dat-o-n bară ai mei,

ce-o fi fost în mintea lor, zicea un prof de istorie

(avea, deci, relaţii mai intime decât mine cu timpul) ce-o să faci tu

la bătrâneţe cu numele tău, mugurel.

aşa pesimişti să fi fost? s-or fi gândit că n-apuci şi tu

senectutea? în plus, e penibil să scrii poezii când semnezi mugurel.

aşa că iată-mă şi la chirurgie estetică: la debut

mi-au pilit niţel nasul. dar de ce să mă plâng?

mugur grosu are-o simetrie plăcută, discretă,

sună aşa cum ar trebui să sune un brand, asta-i limpede.

de două ori câte două silabe,

patru găuri alăturate.

murmuraţi şi voi: mu gur gro su.

patru găuri

un pic mai sus decât celelalte.

cu puţină şansă s-ar fi putut întâlni.

co ca co la. mu gur gro su

elvis presley. mugur grosu.

jimi hendrix. mugur grosu.

marin mincu.mugur grosu.

michael jackson. mugur grosu

charlie chaplin. mugur grosu.

mata hari. mugur grosu.

marius ianuş. mugur grosu.

sorin dinco. mugur grosu.

mircea ţuglea. răzvan ţupa.

cosmin perţa. mugur grosu.

mugur grosu. mugur grosu

viguros, dar aşa delicat!

masculin, dar cu sentimentul la piept,

încărcat,

gata să tragă cu el

în tot ce se-ntâmplă!

/

fireşte, tot greul se petrecuse deja

cu mult înainte de naştere.

dormeam în sângele bunicului meu

şi el m-a purtat aşa prin ger, schije şi gloanţe

prin cele mai aglomerate aorte ale istoriei:

doar la Stalingrad au căzut peste două milioane.

vreo 200.000 erau din părţile noastre,

m-aş fi putut număra şi eu printre ei, nimeni n-ar fi ştiut,

nimeni nu era sigur,

nici măcar mâinile care goleau tabla de şah:

jucătorul Paulus se trezi cu un tic incontrolabil al ochiului

care apoi îi afectă partea stângă a feţei

iar numitul Ciuikov se căptuşi cu-o eczemă teribilă

aşa că fu nevoit să-şi petreacă restul războiului

cu mâinile bandajate.

de-acolo am prima mea amintire din moarte,

primul semn că găurile se suprapun, uneori, peste găuri.

oare la Stalingrad să fi fost? sau la Cotul Donului?

nu-mi mai amintesc bine, dormeam în sângele lui.

doar o aşteptare chinuitoare şi lungă

de câteva sute de kilometri

liniştea uscată şi grea înainte de moarte,

toţi ştiau asta. şi-o aşteptau cu o floare în mâini.

bunicul meu, însă, s-a culcat liniştit

şi-a pus vestonul pe pământ, s-a întins şi-a căzut imediat

într-un somn adânc: să mă trezeşti peste două ore,

atât i-a spus ordonanţei,

şi-a adormit. şi imediat avu un vis tare ciudat,

visul acela care mă ţine încă în viaţă:

veni cineva şi îi spuse: ioane,

te vei trezi şi vei primi un ordin

să înaintaţi. veţi coborî o vale şi-apoi

veţi urca un deal

şi-apoi veţi coborî iar

şi când veţi urca, tu să nu mai mergi înainte,

căci acolo-şi vor găsi toţi sfârşitul.

imediat cum se trezi uită totul.

veni şi ordinul, porni cu trupele înainte

apoi coborî o vale, urcă un deal şi coborî iar.

şi când urcă, deodată i se deschise în faţă tot visul.

îşi aminti, cu lux de-amănunte, tot ce avea să se-ntâmple acolo.

şi-aşa a fost. toţi ceilalţi, sute de mii de făpturi, au murit.

ai lui nu.

iar eu am dormit în sângele lui încă treizeci de ani.

încă nu-mi amintesc ce-am visat.

/

(va urma, va adăuga)

/

Mugur Grosu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de