[Newlit] Mircea Laslo – Tabac [proză]

De . Categorii: Literatură, Newlit, Proză, Rubrici

Etichete: , , ,

[Newlit] Mircea Laslo – Tabac [proză]

Publicat în March 24, 2011 , o comentarii

Am primit mesajul pe telefon la ora trei noaptea. Eram într-o stare de oboseală plăcută, puţin ameţit de somn şi încercam să mă uit printre gene la vreun serial. Iniţial am crezut că era o glumă – cu câteva luni în urmă fusesem provocat să-l sun, cam la aceeaşi oră, pe decanul facultăţii şi să respir în telefon ca Darth Vader, ceea ce şi făcusem, spre deliciul celor prezenţi. Credeam că se punea la cale o continuare a farsei. După vreo jumătate de oră de ezitări şi de luptă cu somnul, am sunat.

Două zile mai târziu păşeam afară din apartament, îmbrăcat în negru. Dealul pe care îl poreclisem cu drag “necropola” se vedea perfect de pe geamul meu de la etajul patru şi totuşi nu ştiam cum să ajung acolo pe jos. În drum era un supermarket în faţa căruia oamenii stăteau la coadă la o tarabă cu mici şi pui rotisat. Fata de la tarabă încărca tăviţe de carton cu mici pe care îi îneca în muştar. Purta un şorţ de bucătărie negru pe care scria cu litere portocalii, stilizate – “The spice must flow”.  Am întrebat pe unde s-o iau înspre cimitir.

Urcam scările din spatele supermarketului, drept în sus spre capelă, căutând din priviri oameni cunoscuţi. Mă simţeam penibil, incapabil să-mi dau seama ce-aş putea să-i spun familiei. Ne-am adunat până la urmă pe terasa capelei, fumând în linişte. Apoi am intrat înăuntru – era un spaţiu plăcut, auster şi luminos.

Cineva a venit la mine şi m-a rugat să duc crucea în fruntea alaiului după ce slujba se va fi terminat. Am acceptat, onorat şi neliniştit în acelaşi timp, fiindcă nu ştiam unde era mormântul.

În timpul ceremoniei am stat alături de Eugen, încercând din răsputeri să nu râdem în hohote la greşelile pe care le făcea preotul citind necrologul pregătit dinainte. Îi vedeam până şi pe membrii familiei  dându-şi ochii peste cap şi muşcându-şi buzele, pe jumătate înfuriaţi, pe jumătate amuzaţi.

În cele din urmă am fost luat deoparte de groparul şef, care mi-a înmânat o cruce mare de lemn de care atârnau un prosop alb cu broderie neagră şi un colac. Moşneagul m-a apucat de braţ şi a început să mă conducă, la zece paşi înaintea alaiului, spre mormânt.

“Cine-o fost? O fost om mare, după câte se vede, că tare multă lume o vinit! O fost actor?”

“Nu, a fost om de teatru.”

“Ioah! Deci o fost om mare!”

Începeam să respir cu greu. Crucea era destul de grea şi trebuia s-o ţin ridicată în timp ce urcam printre pietre funerare, alunecând din când în când pe porţiunile mai noroioase ale cărării.

“O luăm pe sus sau pe la dreapta?”, mă întrebă groparul.

“Nu ştiu nene, zău că nu ştiu, n-am mai fost niciodată aici.”

“No stai să ne prindă din urmă, om vedea. Deja o şi început slujba ailaltă în capelă. Ultima pe ziua de azi”, consemnă el, metodic, programul dimineţii. “Şi tăţi oamenii ăştia l-or cunoscut? ”

“Păi aşa cred, nu-i ştiu nici eu pe toţi.”

“No, auzi, zice popa s-o luăm la dreapta, că pe sus nu se poate.”

Am trecut printr-o poartă din plasă de sârmă, larg deschisă înspre o alee lată, foarte noroioasă. Am păşit, ţinându-ne echilibrul cu greu, pe marginile betonate ale mormintelor şi ne-am adunat iarăşi lângă o groapă proaspăt săpată. Am proptit crucea de o piatră funerară apropiată şi m-am alăturat grupului, bucuros să scap de întrebările groparului-şef.

Mă simţeam deja iremediabil amuzat, în pofida tuturor încercărilor de autostăpânire. “Să ştii că el se uită la noi şi râde în hohote”, mi-a şoptit Eugen, rezumând perfect atmosfera. Claudiu stătea foarte aproape de marginea gropii, pe un morman de pământ afânat, slab şi spectral în paltonul lui negru strâns în jurul mijlocului ca o clepsidră. Capul îi atârna teatral într-o parte şi vântul îi sufla părul încâlcit în toate părţile.

“Claudiu, vino de-acolo că o sa cazi înăuntru!” şopti cineva printre dinţi iar el, tresărind, se răsuci pe călcâie şi se îndepărtâ câţiva paşi de marginea mormântului.

În aceeaşi clipă, mi-a trecut viaţa prin faţa ochilor, doar că nu era doar viaţa mea, erau imagini deopotrivă ale mele şi ale lui, cel pe care tocmai îi coborau în groapă, imagini în care eram primit, ca un actor înlocuitor.

Aveam o mască medicală pe faţă, îl ţineam de picioare şi-l plesneam peste fundul unsuros şi roşiatic iar el, în loc să izbucnească în plâns, hohotea scuturându-se de râs, cu capul în jos, cu glasul lui matur. Apoi făceam schimb, el era doctorul, fără mască, cu barba sură, ţinându-mă pe mine cu capul în jos, strângându-mă de coapsă cu degetele îngălbenite, iar eu râdeam înecându-mă.

Mă dureau plămânii. Fumam o ţigară fără filtru, expiram fum gălbui, gros şi îmi vedeam mâna prin ochii lui, la început tânără, cu pielea netedă iar apoi, din ce în ce mai pergamentoasă, cu pete de nicotină pe unghii.

Mă durea genunchiul stâng, dizlocat. Eram întins pe jos, pe scena neagră a unui teatru. El mă ţinea de mână, încălţat în balerini cu buline albe. Purta blugi strâmţi şi o bluză vişinie, sânii mari îi tresăreau din pricina respiraţiei sacadate. Era speriat de căzătura mea şi obosit din pricina dansului. Îmi şoptea să nu-mi fie frică. Barba lui mă gâdila şi am început să râd în hohote.

Eram faţă în faţă, cu braţele împletite, ţinând fiecare un pahar cu şampanie între degete. Am băut, apoi ne-am sărutat. Buzele lui erau subţiri şi calde, aveau un gust iute, de tabac. Cei de la masa la care stăteam chiuiau şi râdeau.

După înmormântare, Andrei şi cu mine am mers în urma alaiului. El căra crucea înapoi la capelă.

“Sigur se tăvăleşte de râs. I-a dus crucea ateul şi i-o aduce înapoi bolşevicul,” spuse Andrei cu glasul lui înalt, spart. Eram mult în urma celorlalţi, aşa că am râs, tare, amândoi.

Câteva ore mai târziu, stăteam cu Andrei şi cu Eugen într-o cafenea, ne povesteam unii altora noutăţi şi fumam din acelaşi pachet. Priveam ţigara dintre degete şi  îmi vedeam fie mâna grăsuţă, tânără, fie degetele osoase, uscate şi îngălbenite de nicotină. Când am ajuns acasă, aveam pantofii plini de noroi.

/

Mircea Laslo

/

Mircea Laslo

Mai multe articole de