Rushdie şi materializarea ruşinii

De . Categorii: Dosare, anchete, Numărul 4-8/2010, Numere revistă, Prozatori Britanici

Etichete: , , , ,

Rushdie şi materializarea ruşinii

Publicat în March 04, 2011 , o comentarii

Reemergenţa goticului înăuntrul postmodernismului a fost cauzată de nevoia de stabilire a parametrilor identităţii în cadrul unui construct bazat nu pe unul, ci pe mai mulţi indivizi, fenomen înrădăcinat în modernism. Acest fenomen poate fi identificat în romanul lui Salman Rushdie, Ruşinea, un roman în care sunt dezbătute luptele religioase din Pakistan prin intermediul vieţilor a doi bărbaţi şi a familiilor acestora, Raza Hyder şi Iskander Harappa, precum şi materializarea sharam (ruşinii) în personajul Sufyia Zinobia Hyder.

Folosesc aici o definiţie a termenului de postuman drept un amalgam de mai multe identităţi într-un corp,  pentru a ilustra în detaliu complexitatea personajului Sufyia Zinobia. Dincolo de identitatea sa de fiică şi soţie, Sufyia e şi o materializare a ruşinii mamei care nu poate naşte un fiu şi, pe măsură ce timpul evoluează, a ruşinii celor cu care intră în contact direct. Citind romanul se poate observa o trăsătură postmodernistă, accea a dislocării (displacement), care aici depăşeşte simpla ‘dislocare temporală’ trecând la o dislocare a spaţiului şi identităţii. E o trăsătură specifică lui Rushdie, care mărturisea despre acest roman şi despre controversatul Versetele Satanice că reprezintă o căutare a identităţii, a unui sine, o încercare de a împăca „diferitele părţi componente ale sinelui meu – ţări, amintiri, istorii, familii, zei. Întâi scriitorul inventează cărţile; apoi, probabil, cărţile inventează scriitorul”.

Latura politică, religioasă, precum şi cea istorică a romanului lui Rushdie este umbrită de timpul, spaţiul şi chiar de oamenii instabili care îl populează. Nu e vorba de o ţară reală ci de o alta, de un Altul al realităţii, iar autorul recunoaşte că „ţara din această poveste nu este Pakistan, sau nu tocmai. Există două ţări, cea reală şi cea ficţională, care ocupă acelaşi spaţiu, sau aproape acelaşi spaţiu. Povestea mea, ţara mea fictivă există, ca şi mine, puţin pieziş faţă de realitate. Am constatat că această abordare descentrată este necesară; valoarea ei este însă, desigur, discutabilă. Opinia mea este că nu scriu numai despre Pakistan.” Odată cu dislocarea temporală are loc şi o dislocare a sinelui. Personajul Sufyia Zinobia este un exemplu al acestui fenomen. De pildă, vraciul local prepară un medicament care salvează viaţa fetei, avertizând însă că preţul salvării este încetinirea ei mentală definitivă, deoarece consumarea unui medicament încărcat cu elemente de longevitate are drept consecinţă încetinirea temporală în interiorul corpului.

Acest personaj al lui Rushdie, un personaj dislocat în timp, spaţiu şi identitate, este principalul punct focal al uneiu materializări. Sufyia Zinobia îi seamănă lui Edward Hyde al lui Stevenson prin prisma unei duble identităţi, a unei duble personalităţi. Semnificaţia numelui ei este ‘pios’ sau ‘adept religios’, un nume care pare să prezică latura sălbatică fetei, care roşeşte de ruşine pentru prima dată la câteva minute după naştere proiectând astfel ruşinea părinţilor care doreau de fapt un fiu. Însă celălalt nume al ei, dat de mama ei, Sharam (Ruşine), are deasemenea o semnificaţie. Autorul îl defineşte la un moment dat spunând: „Sharam, acesta e cuvîntul. Pentru care nevolnicul „ruşine” nu este decît o traducere inadecvată. Trei litere, shin re, mim (scrise, evident, de la dreapta la stingă); plus accentele zabar care indică vocalele scurte. Un cuvînt scurt, dar unul care cuprinde enciclopedii întregi de nuanţe. Nu doar ruşinea […] ci şi stînjeneala, jena, decenţa, modestia, timiditatea, sentimentul de a avea un loc anume pe lume şi alte dialecte emoţionale pentru care engleza nu are echivalent.” În forma sa originală, sharam, are atât o dimensiune fizică precum şi una spirituală, tradiţională. Clasa de cuvinte din care face parte sharam este folosită în contexte spirituale şi tradiţionale (ex. oricine întreprinde o acţiune care vine împotriva religiei, a tradiţiilor, sau chiar a opiniei societăţii trebuie sa se simtă ruşinat). In cultura indiană, majoritatea cuvintelor sau a emoţiilor sunt folosite pentru a exprima nu doar un context material, dar şi unul mental, spiritual, religios ş.a.

Forţa care ne alimentează e multiformă, iar în cazul lui Rushdie, aceasta este ruşinea. Materializarea ruşinii nu este o alegere ci o stare fizică incontrolabilă. Ea ţine de evoluţie, de progres, este o chestiune de cunoaştere şi, în realitate, de adevăr. Starea personajului este motivată de narator în termeni ce ţin de sfera ştiinţifică şi a evoluţiei umane în faţa unui cult al autonegării. Mi se pare tot mai mult că în faţa acestei tendinţe spre imortalitate a ideilor, a conceptelor şi modurilor de interpretare a lumii, naratorul s-a simţit obligat să înzestreze un personaj cu abilitatea de a proiecta realitatea în forma cea mai pură şi să o impună asupra iluziilor autocreate. Citim ca Sufyia Zinobia roşea incontrolabil de fiecare dată când existenţa ei în această lume era observată de ceilalţi, dar că roşea cel mai probabil în numele lumii. De ce? Deoarece ea pare a fi un receptor, un burete, receptivă la lucruri eterice, la sentimente netrăite. Sufyia Zinobia, copilul idiot care roşeşte, post-umanul.

Rushdie face aici un portret al naturii umane şi a nevoilor lumii. Comparând faptele noastre imorale cu un automat de băuturi, el ajunge la ideea că personaje ca această fată sunt „gunoierii celor nevăzute, ale căror suflete sunt găleţile în care se stoarce ceea ce s-a vărsat”. Văzută strict ca persoană, Sufyia Zinobia reprezintă omul care se luptă cu duplicitatea fără a avea vreo armă.  Blocată la nivel pueril, apărarea ei vine de la cei din jur, care îi resping boala astfel că ea e sortită pieirii oarecum, sortită să îşi piardă o latură a umanităţii în favoarea acelui Altul, ceea ce se şi întâmplă. Fiind un radar al ruşinii şi emoţiilor negative din jur, ea atinge o cotă maximă, moment în care latura de copil este suprimată, lăsând loc unei laturi monstruoase. Acest Altul al sinelui, această materializare a ruşinii, câştigă treptat controlul, căpătând reflexie în exteriorul fizic al gazdei, însă nu fără a lăsa urme fizice cu fiecare plecare în interior. Rupând barierele dintre diferitele laturi ale naturii umane, Rushdie creează posibilitatea unei treceri în ambele sensuri, de la uman spre un postuman monstruos şi viceversa, negând în final statutul de om al personajului, deoarece: „Sufiya Zinobia se dovedi a fi, în realitate, una dintre fiinţele supranaturale care extermină sau răzbună, îngeri, vârcolaci sau vampiri, despre care citim cu plăcere în poveşti, oftând mulţumiţi şi poate chiar puţin mândri, în timp ce ne sperie de sar hainele de pe noi, că nu sunt decât abstracţiuni sau închipuiri; pentru că ştim (dar nu spunem) că până şi posibilitatea ca ele să existe ar răsturna definitiv toate legile după care ne ghidăm, toate procesele cu ajutorul cărora înţelegem lumea”. Se poate identifica aici tendinţa Goticulului de sfârşit de secol XIX, aceea de a contempla imaginea Monstrului atât timp cât acesta nu este în curtea noastră, cât timp nu este parte din viaţa noastră. Cred că Rushdie blamează această tendinţă pentru statutul socio-politic al Pakistanului folosindu-se de alegoria celor trei familii din roman: Shakil, Hyder, Harappa.

În contextul postmodernismului, acest concept al monstrului care invadează societatea civilizată, această rupere a barierelor, evadarea spre centru, este judecata stabilită cu scopul de a schimba atât lumea cât şi naratorul. Ignoranţa celor din jurul fetei este aspru judecată de către Rushdie: „… în societatea civilizată nu e loc pentru monştri. Dacă asemenea fiinţe bântuie lumea, o fac pe la periferia periferiilor, siliţi să rămână pe margine de convenţiile lipsei noastre de credinţă… dar, din când în când, câte ceva o ia razna. Se naşte o Bestie, un „miracol eşuat”, în însăşi citadela bunei creşteri şi a cuviinţei. Aceasta era primejdia în ce o priveşte pe Sufiya Zinobia: că se născuse nu în sălbăticie, laolaltă cu dragonii şi stihiile, ci în mijlocul lumii respectabile. Şi, ca rezultat, lumea aceasta făcuse un efort uriaş de voinţă să ignore realitatea ei, să evite să ajungă în punctul unde ea, avatarul neorânduielii, avea să trebuiască abordată, expulzată ― fiindcă expulzarea ei ar fi expus ceea-ce-nu-trebuie-cu-nici-un-preţ-să-se-afle, şi anume imposibilul adevăr că barbaria poate apărea pe un teren cultivat, că sălbăticia se poate ascunde sub cămaşa bine călcată a decenţei. Că era, aşa cum spusese mama sa, întruparea ruşinii lor. Pentru a o înţelege pe Sufiya Zinobia trebuia să spargi, ca pe un glob de cristal, imaginea acestor oameni despre ei înşişi; lucru pe care ei nu erau dispuşi să-l facă, şi nici nu îl făcură timp de mulţi ani. Cu cât devenea Bestia mai puternică, cu atât se intensificau eforturile de a-i nega până şi existenţa.”. Acest discurs rushdian leagă romanul de paradigma gotică prin principiul similarităţii. Dacă în secolul XIX mentalitatea dominantă era aceea de a ignora sau alunga monstruosul, ceea ce sfida normele acceptate, aici apare totuşi o nouă idee: dacă ignori ceea ce nu este acceptabil acesta nu va dispărea ci, dimpotrivă, te va urmări şi îţi va capta constant atenţia.

Negarea umanităţii personajului pare totuşi contrazisă de faptul că declanşarea laturii sălbatice este realizată prin componenta sexuală. Deşi copil la nivel mental, personajul atinge maturitatea sexuală. Sufyia Zinobia – copilul idiot va refuza orice contact sexual. Sufyia Zinobia – Bestia va ucide datorită acestui element. Transformarea are loc prin intermediul metaforei oceanului, aceaşi metaforă folosită pentru a descrie actul sexual de către mama sa. Totuşi schimbarea nu este inconştientă, iar copilul simte cum se schimbă în „ceva” care vine ca un ocean şi pătrunde în interiorul adânc al fiinţei scoţând la iveală un nou Eu, un Altul. Transformarea finală este declanşată de sacrificiu, acea trăsătură atât de esenţial umană. Actul final de sacrificiu va costa personajul nu doar corpul dar şi forma fizică, deoarece Bestia, odată ce a evadat din podul casei unde era sedată, va ieşi la suprafaţă într-o formă fizică proprie.

Sufya Zinobia Hyder nu a fost niciodată umană în realitate. A fost remodelată, refăcută, re-umanizată. I s-a negat genul, dezvoltarea mentală, chiar şi drepturile maritale. A fost mereu înlocuită în fiecare plan şi context al umanităţii, mereu un Henry Jekyll suprimat, substituit de la bun început, doar că la un nivel mai amănunţit. Diferenţa dintre goticul din trecut şi cel creat aici de Salman Rushdie constă în faptul că acum sensibilitatea la maliţiozitatea din jur şi materializarea acesteia nu mai necesită mijloace chimice, ea este deja integrată în ADN. Prin intermediul conceptului de ruşine Rushdie îi aduce atât pe Jekyll cât şi pe Hyde într-un nou mileniu, unul al evoluţiei, al concentrării pe detalii, al transparenţei între o materializare în feminin şi una în masculin a monstruosului, experimentând atât asupra sa cât şi asupra noţiunilor anterioare de proiecţie a lumii.

Această temă a dislocării a fost explicată de Rushdie într-un interviu cu Dave Weich de la Powell Books. El vorbeşste de o dislocare multiplă din perspectiva stilului şi a efectului asupra cititorului „Viteza a fost ceva care m-a interesat mereu în proză. Cel puţin că poţi să te joci cu ea, cu viteza. Ceva ciudat se întâmplă dacă iei un material tragic şi îl accelerezi. […] dacă te joci cu tempo-ul a ceva, afectează sensul destul de dramatic”.

Exemplul suprem de dislocare a timpului, istoriei, personajelor şi spaţiilor, având drept consecinţă o materializare, i-a conferit lui Salman Rushdie încă un motiv de a fi apreciat şi admirat. Romanul său aduce în prezent figura dualului, a Bestiei, ca pe un dispozitiv literar subversiv de portretizare a statutului social şi politic al Pakistanului, a unor tradiţii vechi care şi-au pierdut de mult orice logică, a rupturilor unui stat de sine, creând o poveste despre trei familii şi relaţiile dintre membrii ei, totul sub influenţa sentimentului de sharam (ruşine), cea mai puternică şi mai influentă forţă în sfera emoţiilor umane.

/

Paul Mărgău

/

foto: The Guardian

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de