S-a spart gaşca @ Dan Lungu

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , , , , ,

S-a spart gaşca @ Dan Lungu

Publicat în March 14, 2011 , o comentarii

Trebuie să recunosc că relaţia pe care am avut-o cu proza lui Dan Lungu până acum a fost una plină de suişuri, dar, mai ales, de coborâşuri. Raiul găinilor m-a entuziasmat la prima lectură şi a rezistat la o a doua, pe care mi-o doream cât mai critică, în sensul exigent şi pompos al termenului. Sînt o babă comunistă, al doilea roman, l-am privit ca pe o bizarerie, un discurs cu prea puţine intenţionalităţi şi sensuri, dar cu o naraţiune bine închegată, un roman decent şi plăcut la lectură, care curge uşor şi este, cel puţin pentru cineva născut la sfârşitul anilor ’80, uşor de digerat, cu secvenţe similare episoadelor din prima parte a Amintirilor din Epoca de aur, benign, amuzant, fără a fi o carte extraordinară. Totuşi, scuturat puţin, romanul părea să-şi scoată la iveală cam uşor cusăturile din aria sociologiei, pe scheletul construcţiei romaneşti, destul de golaş de altfel, fluturând câteva steaguri găurite şi bătute de ploaie.

Asta m-a făcut să aştept cu un interes bivalent următoarea carte. Până la Cum să uiţi o femeie, am citit cele două volume de proză scurtă, Băieţi de gaşcă şi Proză cu amănuntul, în care, ca în majoritatea volumelor de proză scurtă din colecţia Ego.Proză de la Polirom pe care le-am citit, am avut parte atât de motive de bucurie ca cititor, cât şi de câteva ridicări perplexe din umeri, întrebându-mă naiv: “Aşa, şi?”. Eterogene ca relevanţă, textele scurte ale lui Dan Lungu, de la simple exerciţii de stil şi limbaj la mici bijuterii sau posibile proiecte de dezvoltat, mi-au demonstrat încă o dată că mă aflu în faţa unui autor care stăpâneşte şi dozează foarte bine naraţiunea, cel puţin pe spaţiu mic şi mediu, un prozator căruia nu îi este frică să experimenteze cu registrele, cu spuma argoului şi cu discursurile minore, un scriitor care preferă să rişte şi să se joace, uneori servind cecuri în alb pe care uită să le mai acopere, dar care per total are, atât la nivelul deprinderilor, trucurilor şi ustensilelor, cât şi la nivel global, ca proiect şi atitudine, cam tot ce are nevoie un prozator bun pentru a se impune în momentul actual.

Cum să uiţi o femeie, contrar subiectului şi vâlvei construite în jurul cărţii, mi se pare cea mai slabă carte a lui Dan Lungu (singura slabă propriu-zis), un volum care nu am înţeles ce vrea de la mine ca cititor şi cu care nu am putut să interacţionez sau să rezonez în niciun fel, cu excepţia câtorva fragmente privite disparat, motiv pentru care nu voi mai lungi explicaţia.

Astfel, la apariţia romanului În iad toate becurile sunt arse (Polirom, Fiction Ltd., 2011), mai ales ştiind, din ceea ce a declarat în câteva rânduri Dan Lungu, că naraţiunea porneşte de la dezvoltarea prozei scurte care dă titlul volumului Băieţi de gaşcă, un text care înafară de o mânuire de invidiat a argoului nu părea să ofere un potenţial prea mare, curiozitatea mi-a fost stârnită din nou.

Romanul e împărţit pe două paliere narative distincte, perspectivele alternând de la un capitol la altul. Primul, narat la persoana întâi, marcat în text prin italice, este dezvoltarea subiectului din Băieţi de gaşcă, povestea lui Franzelă, o naraţiune înrudită de aproape cu Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş, puţin chiar cu Cum mi-am petrecut vacanţa de vară de T.O. Bobe (însă de dimensiuni considerabil mai mici decât cele două romane), un text absolut delicios care rareori întinde prea tare coarda limbajului şi care, având în vedere densitatea de expresii licenţioase/ pagină, este unul cât se poate de cuminte şi de aşezat, cu toate balamalele bine strânse. Povestea zisă de un fost găşcar (al Botoşaniului?), numitul Franzelă, începe aşa: “Să-mi trag una, îmi amintesc totul, de-a fir a păr, că mă şi sperii, să nu fie vreo boală, ceva. Nimic din ce s-a întâmplat în viaţa aia din liceul ăla de doi bani nu vrea să se şteargă. Stau toate căcaturile lipite ca abţibildurile pe creierul meu alcoolizat, în puii mei, şi, oricât le-ai râcâi cu unghia, nu se lasă zgâriate un milimetru, parcă-s tatuate pe pielea creierului, dacă scârba asta de creier o fi având vreun fel de piele.” (p. 14) Pe acest plan, Dan Lungu mizează puternic pe naraţiune şi limbaj, pe comicul de toate culorile şi gusturile, pe empatia cititorului fermecat, fie din melancolie, fie din alte motive, de înlănţuirea de întâmplări naive, gratuite şi, uneori, absolut tembele şi burleşti ale derbedeilor liceeni Fasolă, Bastârcă, Paganel sau Capalb, pe care îi cam “doare-n bască” de regim şi vor doar să se “dixtreze”.

Al doilea plan narativ, la persoana a III-a, îl are ca personaj principal pe acelaşi Franzelă, (re)devenit între timp Victor, abrutizat şi inadaptabil la realităţile sociale, cu o căsătorie eşuată şi o nevastă pe care n-o mai recunoaşte, fost taximetrist şi actual prestator de servicii de filaj la limita legalităţii, un personaj care, la propriu şi la figurat, ştie unde e îngropat Moş Crăciun. Pe acest filon, proza lui Dan Lungu capătă profunzime şi mize estetice complexe, discursul impersonal al naratorului deschizând mult mai multe portiţe de interpretare decât capitolele celuilalt palier, reuşind cam tot ce ratează, într-un fel sau altul, în Cum să uiţi o femeie.

Totuşi, cheile de interpretare şi tensiunea internă a textului nu trebuie căutate într-o zonă sau alta, ci tocmai în dialogul dintre cele două perspective narative, în modulaţiile şi alternanţele celor două, aspect care îi iese lui Dan Lungu mai bine decât în oricare alt roman de până acum. Modul în care capitolele se succed şi se echilibrează unul pe celălalt, modul în care se îmbină, se completează sau se resping, golurile pe care le lasă sau le acoperă spaţiul dintre fragmente, acesta e unul din atuurile romanului În iad toate becurile sunt arse.

Un alt câştig al acestei cărţi este faptul că, pentru prima dată, miza este cu adevărat, în exclusivitate, literatura. Textul nu are nevoie de cârje de niciun fel, de schele ajutătoare din exterior, de raportări la discursuri exterioare pactului ficţional (ca în romanele precedente), ci se susţine totalmente prin arhitectura lumii pe care o creează prin mijloace şi efecte artistice. În iad toate becurile sunt arse nu este o carte despre ceva, ci o carte şi atât, una bună, cea mai bună a lui Dan Lungu de până acum.

Lectură asociată: Sarmalele reci – Gaşca de la bloc

Bogdan Odăgescu

Citeşte un fragment din roman în Echinox.

Bogdan Odăgescu

Mai multe articole de