Totuşi, cine pentru cine a murit? @ Bogdan Suceavă

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , ,

Totuşi, cine pentru cine a murit? @ Bogdan Suceavă

Publicat în March 18, 2011 , o comentarii

Bogdan Suceavă – Noaptea când cineva a murit pentru tine

Roman, Polirom, 2010.

“La râpa Uvedenrode

Ce multe gasteropode!”

(Ion Barbu)

Bucureşti, 25 decembrie 1989. Haos, teroare şi euforie, în proporţii relativ egale. De câteva zile totul a devenit gratis, de la călătoria cu metroul până la moarte. Un grup de studenţi este nevoit să petreacă noaptea de Crăciun în clădirea Universităţii, ferindu-se de schimburile de focuri ce ritmează insomnia capitalei.

Close-up. Vocea naratorială aparţine unui student în anul I – geacă de blugi din RDG, cameră foto Smena 8, dosar pe alocuri nefericit de curat (tatăl – ofiţer de miliţie), încredere în propria putere de discernământ şi o imensă dorinţă de a aparţine până la capăt unei entităţi oarecare, fie ea patria, lumea universitară sau plutonul. Vocea şovăie cu premeditare între persoanele întâi şi a doua, prezent şi trecut, idealism şi scepticism. Roman cu iz autobiografic, Noaptea când cineva a murit pentru tine este o pledoarie pentru (nu! nu libertate, adevăr, dreptate, camaraderie, ci) matematică. Iar aceasta din urmă este izvorul tuturor bunătăţilor, căci „singurul lucru inteligent din România de atunci era matematica.” Riemann contra lui Marx, Ţiţeica şi Barbilian contra soţilor Ceauşescu, algebra şi geometria drept stăvilar împotriva cohortelor posesoare de carnet de partid. De aici rigoarea şi luciditatea expunerii, de aici textura de culegere de probleme cu izbăvitoarea secţiune de rezolvări schematice.

Unghiul de abordare înscrie însă matematica în recent polemizata arie a rezistenţei prin cultură. Categoriile plasate mai sus între paranteze străbat mai toate dialogurile romanului. Avantajul evident al ştiinţelor exacte asupra celor umane este dificultatea de a include şi omogeniza elemente ale ideologiei politice în blocul informaţional. Principalul punct nevralgic, comun cu toate modurile de rezistenţă în faţa unui aparat instituţional opresiv, este faptul că acestea dau naştere unui fals sentiment de apartenenţă la un trib cu propriile ritualuri de trecere şi zile de sărbătoare, constituindu-se într-un dublu al realităţii empirice, în cadrul căruia umbrele platoniciene îngână soporific că şi o astfel de viaţă poate fi încununată de bucurii. Vor fi fiind acestea de natură non-substanţială, dar, se subînţelege, rămân dezirabile meschinei desfătări a trupului prin căldură şi mâncare de calitate, care moleşeşte fatal culturile vestice.

Alert faţă de pericolul îmbrobodirii conştiinţei, naratorul ia decizia infantil-eroică – ilustrativă pentru atmosfera psihologică a locului şi timpului – de a participa activ la Revoluţie. Grosso modo, prima jumătate a romanului prezintă frenezia goanei pentru supravieţuire, în sens plastic (din Dorobanţi până la Universitate), iar cea de-a doua îşi montează cartierul general în amintirile protagonistului despre serviciul militar încheiat recent, prea recent pentru a-i ţine mintea la adăpost de transpunerea în pielea trupelor detaşate pentru a înăbuşi revolta. Sigur că, odată cu fuga dictatorului din capitală, pe 22 decembrie, orice individ raţional, indiferent de uniformă sau antecedente, se va declara susţinător al Revoluţiei. Însă de aici până la dizolvarea himerei „cuiburilor teroriste”, datorită căreia simpla deschidere a ferestrei devine un gest sinucigaş, este cale lungă.

Despre afinitatea autorului pentru modernism nu m-aş încumeta să spun mult mai mult decât că există şi proliferează. Ion Barbu (deşi ascuns sub numele din acte şi, totodată, sub identitatea de matematician[1]), Marin Preda, Camil Petrescu, Lucian Blaga ş.a.[2] populează spectral volumul, ceea ce explică întrucâtva gravitatea constantă a tonului. În orice caz, efectul este bizar. Senzaţia că parcurgi un text scris în urmă cu vreun secol devine tot mai pregnantă, pe măsură ce meditaţiile naratoriale prind contur de sentinţe imuabile: „Decât neîntregul, mai bine tăcerea”; „Asta e moartea, o bibliotecă uriaşă plină cu cărţi având toate paginile albe.”

Departe de mine intenţia de a lua în derâdere solemnitatea, fie ea a scrierilor şi discuţiilor cu privire la Revoluţie, fie a esteticii moderniste. Dar, în faţa unor titluri de capitole precum „Seara se deschide lăuntric, iar timpul se întoarce înapoi cu o măsură fecundă”, aparţinând unei proze în stil realist a anului 2010, îmi permit să sper că împărtăşim măcar convulsia sprâncenei. „Curioasă e distanţa în timp şi spaţiu de care avem nevoie pentru a ne detecta aderenţa la patetism”, remarcă la un moment dat vocea auctorială. Este vorba de o aderenţă conştientizată şi dusă până în pânzele albe, traversând clipe de o limpezime splendidă, însă şi zone gri, îmbibate de tropi melodramatici („Ţi-i puteai imagina mergând peste mese, precum sfinţii din vechime păşeau peste ape” – este vorba nu despre martirii Revoluţiei, ci, vai, despre şobolanii din clădirea Universităţii). Altfel stăteau lucrurile în cazul realismului magic şi al ţicniţilor de tot felul din romanul Venea din timpul diez (2004), unde formulările grandilocvente puteau fi luate drept o ghiduşie.

Totuşi, cine pentru cine a murit pe 25 decembrie 1989? Răspunsul superficial ar fi: Nicolae Ceauşescu şi societatea multilateral dezvoltată, pentru supravieţuirea individului – miriapodul pentru gasteropod. Din punct de vedere strict contextual, cel sacrificat este Cristi, prieten al naratorului ce a ratat admiterea la facultate şi, deci, liberarea, devenind, ca prea mulţi alţii, victimă a psihozei cu privire la enigmaticele forţe antirevoluţionare. Dar, în definitiv, Bogdan Suceavă nu se vrea un romantic moralist (deşteptarea! cineva a murit pentru ca tu să capeţi libertatea de a-ţi irosi viaţa!). Pentru mine, sinteza romanului se află în observaţia asta, care, ce-i drept, s-a tot făcut: „Ce teatru splendid ar fi ieşit, dacă nu s-ar fi murit pe bune. […] S-a murit pe bune. Şi mai e ceva. S-a murit degeaba.”

/

Alexandra Găujan

/


[1] Mai ştim noi pe cineva, (unul dintre) numele lui e Dmitri.

[2] Luând în calcul cenzura vremii şi faptul că naratorul nu cunoaşte bine nicio limbă străină, tind să cred că reprezentanţii străini ai curentului nu i-au influenţat în mod decisiv formarea intelectuală (lucru cu siguranță diferit în cazul autorului, jocul dialectic fiind aici unul subtil).

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de