[1988] Simona Popescu – Poezia ca instinct de conservare şi model de comportament [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Rubrici

Etichete: , , , ,

[1988] Simona Popescu – Poezia ca instinct de conservare şi model de comportament [goldmine]

Publicat în April 20, 2011 , o comentarii

Poezia reprezintă un tip de conduită culturală în funcţie de sistemul social şi are o dublă funcţie indicială: conţine pe de o parte, în subtext, modelul unei epoci istorice şi culturale şi pe de altă parte, oferă prin chiar propriile proceduri formale (limbaje, convenţii) informaţii cu privire la atitudinea generală a individului vizavi de contextul său. Cu alte cuvinte poezia e un model al lumii şi al individului aparţinând unui anumit timp şi spaţiu (istoric şi tipologic).

Sau altfel spus: Spune-mi ce poezie scrii (citeşti) ca să-ţi spun cine eşti!. Aşadar o formă de iniţiativă umană în funcţie de care se poate judeca un întreg ansamblu de acţiuni umane. Poezia de azi se află în faţa mai multor probleme, specifice şi determinate temporal, delimitându-se prin noua ei orientare de alte perioade poetice. Un model al unei noi poezii e greu de descris, dat fiind că abia se prefigurează. Se poate încerca o schiţare a lui mai mult prin replică la poezia modernismului târziu (să numim aşa poezia modernistă de după război).

Fiecare societate conservă şi dezvoltă un anumit sistem de reprezentări, un anume tip de “imaginar” (de reflectare) în funcţie de mediul în care indivizii ei se formează, de sensul orientării (educaţionale, ideologice) în care au fost antrenaţi şi de modul specific de conservare şi rezistenţă pe care şi l-au format. Poetul este un agent al transformării genetice a corpului cultural. El conştientizează imagini şi reprezentări difuze (confuze), inconştiente ale comunităţii, le formulează, le actualizează şi în acest fel le dezinhibă, eliberează, decompletează gândirea. Depinde de el însă, în ce măsură este un activator al inconştientului, în ce măsură acţiunea lui e una de eliberare şi transformare a funcţiilor psihice ale unei societăţi, într-un nucleu vital sau factor inhibitiv, în ce măsură argumentează, energizează funcţiile organismului socio-cultural sau le diminuează, reducând totodată şi funcţiile poeziei (literaturii). Dacă proiectul uman şi cultural al poetului modernist era mai mult o proiecţie individuală, propunerea unei lumi imaginare, paralelă, personală (atitudinea lui vizavi de lumea reală fiind una evazionistă), poetul de azi şi de mâine nu numai că va reface o coerenţă a lumii în care trăieşte, cea reală, a societăţii, ci va propune prin poezia lui şi un model de acţiune, de comportare şi raportare îm faţa (în cadrul) acestei lumi. Poezia încearcă să ofere o soluţie de existenţă individuală şi socială.

Poate cea mai simplă delimitare a celor două modele poetice – unul al poeziei moderniste (evazioniste) şi celălalt al unei poezii implicate, opuse modernismului – ar putea fi făcut prin punerea faţă în faţă a două “personaje” etalon compuse din chiar materia celor două modele:

Dacă personajul liricii moderniste este un construct intelectual abstract, egocentrist, monologic, unipersonal sau impersonal, vaporos şi inconştient, mai mult o fiinţă de limbaj, cel al poeziei mai noi, din ultimii ani, pare să fie un personaj sentimental, un discurs personalizat fiinţând într-un context “natural”. Unipersonalitatea vocii poetului din poezia modernistă va fi înlocuită de multilingvism, dialogism şi pluripersonalism. Stării, sugestiei, obscurizării obiectului i se opun scenariul, emblema, precizarea obiectului. Poetul modernist înţelegea rezolvarea complexelor, obsesiilor timpului său prin imaginar (invenţie, deviaţie) şi fantezie “dictatorială”, printr-un soi de obscur demiurgism, având fixaţia masochistă a distrugerii identităţii, a împrăştierii şi dezintegrării lumii reale. El căuta nişte coerenţe abstracte, exterioare vieţii. Poetul celui de-al doilea model îşi va orienta eforturile spre a găsi o coerenţă a lumii reale şi a individului, construind nu într-un “univers” paralel, ci chiar din interiorul realităţii; va opune astigmatismului de viziune modernistă un reglaj al viziunii, o claritate, fie ea chiar a dezordinii. Obsesia lor va fi aceea a regăsirii şi fixării identităţii umane nu a dispersiei ei. Demiurgismul va fi înlocuit cu o regândire a datelor existentului.

Aşa cum se întrevede din experienţele ultimei generaţii (deja oficializate), şi a celor care le urmează, poezia nouă nu este singulară în acţiunea ei. Există în fiecare timp cultural un izomorfism epistemologic al mai multor “discipline”. Iată un exemplu care arată că în pictură au apărut puncte de program comun, afirmaţiile pictorului Horia Bernea (din secolul XX, nr. 4-5-6 din 1985) fiind valabile şi pentru poezia nouă: În acest sens el vorbeşte despre “necesitatea de definire faţă de nevoile umane esenţiale care sunt mereu aceleaşi. Şi se pare că decurge de aici firesc necesitatea unei totale reconsiderări a experienţei artistice şi retrăirea ei într-o stare zero; o reconsiderare de teme, tehnici… drumul invers celui parcurs de avangardă la începutul secolului”; “Caracterul mai explicit al imaginii nu a rezultat din faptul că vreau să fiu mai uşor înţeles (deşi există probabil şi o părticică de aşa ceva). A te referi la un obiect ultrauzat şi a-i găsi valenţe expresive, formale, spirituale noi mi se pare un lucru mult mai dificil decât a inventa. A renunţa la imaginaţie, inventivitate, are ceva din sensul acesta”; “Artistul nu mai e un demiurg, ci un receptacol”.

Iată deci exprimate: efortul recuperator, democratizarea limbajelor vizând dublul efect – o mai mare comunicativitate şi forţarea unor inerţii şi prejudecăţi de gândire, activarea datelor existenţei – şi rezolvarea unei noi dificultăţi (creatoare de noi “disponibilităţi”) – şi anume – regândirea realului – proiect dificil şi opus invenţiei meşteşugăreşti, imaginaţiei.

Imaginarul, în măsura în care îl păstrăm ca soluţie poetică, trebuie oricum redefinit, investit cu un alt fel de înţelegere; nu mai poate fi o construcţie deviantă de la modelul comun al lumii, ci trebuie acceptat ca un imaginar al realităţii, ca o sumă de posibilităţi ale realului, ca un imaginar colectiv, care să lege indivizii şi să le ofere un cod comun de înţelegere; nu un imaginar disjunct, izolator, ci unul care să rezolve aşadar, problemele comunităţii, să activeze tiparele mentale, să le densifice. Specializării restrictive a limbajelor modernismului I se opune o asumare conştientă (polemică) a nespecializării; sau mai bine spus noua “specializare” înseamnă acum şi un mod de recuperare a unor moduri de gândire şi de vorbire nespecializate, aparţinând diverselor zone şi paliere socio-culturale, recuperare a reprezentărilor comune, a unui model mental “popular” (esenţial, până la urmă). Efortul nu mai trebuie să meargă spre invenţia unui obiect absent, ci spre reconstrucţia obiectului prezent (sau în măsură să fie actualizat: faptele de memorie), spre o revalorificare a componentelor lumii reale. Fără complexul tradiţiei, al epuizării (tematice, de limbaje), poezia de azi caută noi posibilităţi de transformare a materiei, noi forme de manifestare a evoluţiei mentale, generale. “Hominizarea” culturală (ca să preluăm termenul unui prozator de azi, V. Andru) e în curs.

Câştigând mult în ceea ce priveşte profesionalismul şi competenţa tocmai prin experienţa modernistă, poezia de azi tinde spre o recuperare a sentimentului fără sentimentalism, a sincerităţii fără gafe estetice şi platitudini, a individului fără anecdotică, a moralităţii fără moralism, a eticului fără eticism, a “banalului” fără banalitatea exprimării lui. Această reciclare ar fi poate imposibilă fără câştigarea unei experienţe reprezentată de modernism. Categoriile literaturii marginale, formele culturale, “minore integrate”, limbajele “umile” pot fi reluate azi fără inhibiţii datorită acestei “gene” moderniste din organismul cultural, însemnând rigoare, competenţă, discernământ estetic.

Fiecare model poetic poate fi văzut ca o reluare – fie chiar în replică – mai mult sau mai puţin conştientă, era o combinare originală de conţinuturi, temperamente, configuraţii anterioare în noi tipare, materii. Specificitatea fiecărui curent, şcoală, grup, etc. este dată de variaţia de calitate şi cantitate din noua compoziţie, de noile metode de combinare, de sensul dat materialului refolosit şi de accentele date materiei informale, retrăite la starea “zero”, cum ar spune Bernea. Dacă am defini modernismul ca având un fond clasicist exteriorizat în formele unui romantism compensator exacerbat caracterizat prin maxima deviaţie şi exagerare, noua literatură de azi s-ar caracteriza prin actualizarea unui fond romantic, unui temperament pasional, problematizator, personalist şi confesiv, la care se adaugă principii şi categorii spirituale de tip clasic (recuperarea epicului: resemnificarea tragicului, un anumit tip de “moralism”, cultul adevărului, verosimilului şi exemplarităţii), toate aceste date ale noii structuri fiind exprimate într-o retorică (antiretorică!) a simplităţii şi clarităţii neoclasiciste.

Analogiei de tip metaforic, ornamentală sau vag sugestivă, care obscurizează şi ocultează, creată pe baza unei indeterminări maxime, i s-ar opune în poezia nouă analogia de tip simbolic sau imaginea emblemă care să stabilească legături între toate etajele existenţei, o “figură” care să unifice lucrurile (şi nu două câte două…), să le limpezească, să le precizeze, creată fiind pe baza unei determinări simbolice sau – mai bine spus – pe o riguroasă (controlată) indeterminare. Liricii metaforice i s-ar opune o poezie a montajului. Metafora va fi mai mult o comparaţie, o imagine simbol (aşa cum imaginile cinematografice selectează ansambluri, structurându-le într-un mod sau altul în funcţie de sensurile vizate în reprezentări concrete, sau aşa cum în pictura de astăzi (şi l-am dat exemplu pe Horia Bernea) imaginea (tabloul) reprezintă un obiect real care prin contextualizări diverse trimite la tot felul de sensuri simbolice globale.

Termenii descriptivi cu care au fost descrise modelele poetice trebuie să fie reformulaţi şi investiţi cu alte funcţii. Conţinutul lor trebuie să fie polemic la vechiul conţinut aşa cum noua poezie este polemică (fie chiar în reluare, refolosire) faţă de mai vechi modele poetice.

Lirismul provenea în poetica (poezia) modernismului târziu (postbelic) dintr-un fel de exacerbare impersonală, abstaractă, metaforică a fiinţei, dintr-o luxurianţă imagistică, figurală creând stări, emoţii destul de confuze. Noul lirism ar fi un mod al sincerităţii (şi reuşita transferului unei sincerităţi globale a fiinţei noastre într-o formă, într-o formulare cât mai adecvate): nu o sinceritate a defulării banală, reactivă, simplistă, parţială ci sinceritatea globală, sinceriatatea ca o categorie metafizică, majoră a spiritului. Un lirism al autenticismului, al recuperării unui sens tragic. Nu lirismul stării de graţie, al inefabilului golit de senzaţii reale, ci un lirism ca funcţie a corpului; – ceea ce face din noi un senzor deschis spre lume şi spre fiinţa străbătută de atâtea forţe necunoscute.

Subiectivitatea ar trebui înţeleasă nu ca o formă de manifestare narcisiacă sau ca o interiorizare sufocantă, exprimată în forme impersonale. Noua subiectivitate („ neue Privatheith” – au numit-o alţii) va recrea un întreg model al fiinţei cu prejudecăţile, inhibiţiile, utopiile, aspiraţiile, dorinţele, nostalgiile, limitele şi posibilităţile ei şi exprimând un fel de a fi într-un context social, de unde un caracter de exemplaritate.

Fragmentarismul : nu un fragmentarism care să disemineze, să dezarticuleze un asamblu, să deformeze, şi un fragmentarism sinergic, al montării eşantioanelor lumii cu adevărat semnificative într-un scenariu care să exprime un întreg, care să contribuie la o organizare a coerenţei. Fragmentarismul ca un mod de a îndepărta lungimile, de a suprima perioadele pentru a crea o structură în mic numai din nuclei sintetici care să conţină toate datele întregului. Fragmentarism armonic iar nu dezarmonic; centripet iar nu centrifug.

Imaginarul nu ca o creaţie paralelă cu lumea reală, ci ca o forţă mentală (cuprinzând amintirea, memoria, puterea combinării elementelor reale), ca o nouă posibilitate de recuperare a realului din altă perspectivă. Nu un imaginar ornamental, gratuit, artificial (şi de la artificii!), ci un imaginar care să-şi aibă matafizica lui. Un imaginar sobru, simbolic, al verosimilităţii, structurant.

Simbolicul. Nu un simbolism exterior, decorativ, recognoscibil catacretic, oficializat, ci un simbolism al structurii, al globalităţii, care să clarifice iar nu să obscurizeze. Nu un simbolism făcut din materie „simbolică”, ci unul organic, intrinsec.

Poezia sincerităţii (elaborate), a senzaţiilor, a naturalităţii, a realului poate fi un mod al rezistenţei în faţa oricăror solicitări nepotrivite. Ea ar trebui să fiinţeze ca un model al realităţii în care trăim, cuprinzând intenţii şi strategii de inducere a unui comportament uman, a unei etologii specifice tipului nostru. Poezia trebuie să constituie un element al instinctului de conservare. Ea contribuie la o nouă calitate existenţială.

/

Simona Popescu

(nr. 2-3/1988)

/

(Sursă foto: Wikipedia)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de