5 albume româneşti pentru 2010 (şi anii ce vor urma)

De . Categorii: Cronici, Eclectic (Dan), Muzica, Rubrici

Etichete: , , , , , , , , , , ,

5 albume româneşti pentru 2010 (şi anii ce vor urma)

Publicat în April 30, 2011 , o comentarii

Cum s-a auzit 2010 pe pământ românesc? Dragilor, a fost un an mai mult decât surprinzător, cu albume numai unu şi unu. Departe de a se vrea un top (cum poţi, realmente, aşeza arta într-un clasament?), materialul de faţă adună un mănunchi eclectic de astfel de discuri grozave, alese pe sprânceană. Punctul lor comun – intră relaxat în categoria de luat pe o insulă pustie în caz de 2012 cu descărcări electrice şi dezlănţuiri de focuri apocaliptice. Luaţi, citiţi, ascultaţi şi aşezaţi-vă alături propriile selecţii muzicale. Poate că la final vom pune de o sumă dodoloaţă şi mândră.

Ce urmează, oare? Cred că un 2011 şi mai eclatant (atenţie mare la Grimus, The Amsterdams, ba chiar şi la Persona şi :Egocentrics, asta doar ca să bifăm rapid câteva nume) şi, sper eu, cât mai multe scandaluri cu vecinii din cauza excesului de BPM şi volum în boxe.

 

///

/

The :Egocentrics – Love Fear Choices and Astronauts

Nasoni Records

/

În lumina discurilor proaspăt stoarse din instrumente şi aparate pe pământ românesc în ultimii ani, albumul de debut al celor trei tineri de pe Bega (Brenn – chitară, Jess – chitară bas, Hera – tobe), Love Fear Choices and Astronauts, venea, faţă de restul acestora (în marea lor majoritate, căci au fost şi excepţii), precum o partidă nebună cu cea mai voluptoasă brunetă posibilă, scoasă direct din ceva reclamă la blugi, pe bancheta din spate a unui monster truck spaţial, după un sejur de 2 săptămâni cu bunicii la Geoagiu Băi în vara lui ’97. Era pur şi simplu… altceva. Opusul timişorenilor, compus din 4 piese (cea mai scurtă având aproape 11 minute, cea mai lungă – puţin peste 13), înecat în chitare bolnăvicioase şi tobe ferm nestăpânite, era descătuşare psihedelică, iniţiere mistică (sic!) în arta zborului intergalactic, era plutire plan(c)tonică în oceanul străveziu de sub gheţurile unei planete îndepărtate. Stoner rock din cel mai ales soi, executat fără cusur, când lăptos-auriu, delicat-frisonant, când muşcând din limita nervului, furios, abraziv. Love Fear Choices and Astronauts era un album parcă plăsmuit în amintirea unor abisuri/galaxii încă neexplorate. Era soundtrackul pierderii de sine… În 2010, nu e rost de îndoială, Triunghiul Bermudelor s-a mutat la Timişoara… Mergeţi acolo, să-i auziţi live. Sau pe unde îi prindeţi (băieţii sunt sub contract cu o casă de discuri germană şi fac spirale/gălăgie prin întreaga Europă). Dar mare grijă: luaţi-vă cu voi la concert o raniţă plină ochi cu DECŞI, ba legaţi-vă şi ceva greutăţi de picioare. Cu :egocentricii-n difuzoare veţi testa imponderabilitatea.

Recomandarea medicului: Spacewulf (o găsiţi şi în playerul Echinox, în coloana din dreapta acestei pagini)

/

Persona – Suburbia Afterlife

EMG

/

Despre debutul discografic al celor patru timişoreni scriam încântat un material amplu în numărul 4-8 al revistei ce o ţineţi în mână (textul poate fi accesat şi la rubrica Eclectic de pe site-ul nostru). Lansat în primăvara anului trecut, Suburbia Afterlife îmi pare astăzi la fel de proaspăt ca atunci. Nu e de mirare că la momentul respectiv notam cu entuziasm: cu un sound foarte joyful, primăvăratic-matinal, albumul celor de la Persona ar putea servi drept fundal sonor pentru 10 reclame senine la telefonia mobilă, pentru veri şi veri la rând. Intoxicant de melodios, Suburbia Afterlife se instala confortabil încă de la prima piesă pe câmpurile unui britpop (sau, vorba bateristului lor şugubăţ, brici-pop) dintre cele mai agreabile, reunind zece melodii de-a dreptul solare, mustind de strălucire şi culoare, cu chef de viaţă, de love’n’roll. Rezervaţi o dimineaţă ascultării sale – you’ll have lots of fun and (maybe) lots of beers. Zău de nu o să fiţi de-acord cu mine: judeţul Timiş ar trebui să îşi schimbe prexiful din TM în BT (Botoşani să ne ierte). De la Britimiş.

Recomandarea medicului: Momentary Lack of Passion.

/

Minus – 95

Local Records

/

Fost-a cea mai iarnă iarnă din ultimii ani. În contextul unor temperaturi pe minus-minus şi straturi de zăpadă pe plus-plus-plus, la fel ca drumarul român, am fost luat pe nepregătite, într-o dimineaţă luminoasă de decembrie, de descărcările electrice din căşti îzvorâte dintr-un EP regăsit pur întâmplător, după ce a rătăcit încă de prin iulie într-un lupanar de folder de downloaduri. EP-ul, numit 95 şi descărcat (gratuit) de pe pagina casei de promovare de muzică electronică made în RO Local Records, e semnat de un computer geek pe nume Daniel Stanciu, cunoscut în spatele aparatelor drept Minus. Aproape că uitasem cât de mult îmi plăcea odată muzica lui electro-zglobie şi glitch’ugubeaţă. Sau de faptul că îmi plăcea teribil că puteam să spun (cui avea răbdare să-mi asculte inepţiile, desigur) că piesa mea preferată de la el se numeşte Expn36dream3 (figurează pe EP-ul Solar, 2005). 95 a picat, astfel, ca o dezgheţare timpurie, bruscă, atât a zăpezilor, cât şi a minţii mele, cu ale sale îngăimăceli hibernale. Zburdalnic şi efervescent, 95 se desfăşoară pe 5 piese (plus un bonus track) care mixează niscai siropuri electropop, dub şi IDM, pescăruşi, sucuri tutti frutti, de dozatoare TEC, istorii şi isterii personale, instantanee sonore rupte din discotecile Costineştilor lui ’90 şi alipite peste eclecticul unor partyuri indie de 2000. Din asemenea matematici isteţe a ieşit şi o reinterpretare delicioasă – pe Neptun (Heading for Something) – la şlagărul unor vremuri nu de mult apuse, Jennifer Rush – The Power of Love. Soundtrack numai bun pentru prima escapadă la mare de anul acesta.

Recomandarea medicului: Hasdeu.

/

The Mono Jacks – Now In Stereo

[independent]

/

Atunci când i-am văzut pentru prima dată, la (alterna)TIFF – ediţia 2010, scriam mâzgăleam entuziast pe un post-it mototolit cred că tocmai ce am dat de noua mea trupă românească preferată. Pe o vreme cum mai rar se întâmplă să prinzi la TIFF (madărfachin senin!), cu un public cum mai rar se întâmplă să găseşti la Cluj (numeros şi înflăcărat – madărfachin TIFF magic!), The Mono Jacks au reuşit la vremea respectivă ceva ce, transpus în lumea fotbalistică, ar echivala cu o bară-bară-bară gol, adică ceva rarisim şi spectaculos: combinau în doze perfecte atmosfera (clar)obscură marca Interpol (ba chiar puseseră de-un cover drăcos după băieţii din NYC, la Evil), un oarecare radio friendliness à la Killers, Franz Ferdinand jumpiness şi, ici-colo, ciupituri din nervul AB4. Am fost teribil de bucuros, deci, să-i revăd la sfârşitul lui noiembrie, la lansarea albumului lor de debut, Now In Stereo. Un album pe care, între dulceaţa unor When I Was Gone ori Come Back Girl şi vigoarea unor Maria şi Push The Pedal, cuplurile de piese care deschid, respectiv, închid ermetic discul, The Monos balansează riffuri infecţioase, başi serioşi, tobe precise şi un vocal – neobositul Doru Trăscău – ce nu şi-a ieşit deloc din formă odată cu trecerea anilor, ba din contră, (şi-am să fac iar o trimitere la comentariile sportive), le are cu vocea, insinuându-se printre instrumente precum Messi prin apărarea Avântului Becicherecul Mic – când fragil, reconfortant, când furios, descătuşat. Un album perfect calibrat, vibrant şi seducător, pentru spirite libere, cum îmi mâzgălea scria entuziast basistul Alex Voicu în dedicaţia de pe copia mea a discului.

Recomandarea medicului: Come Back Girl.

/

White Walls – Mad Man Circus

Asiluum

/

Încă de la primele acorduri de pe Mad Man Circus devine evident că cei patru constănţeni (Eugen Brudaru – voce, Alexandru-Eduard Dascălu – chitară, Şerban-Ionuţ Georgescu – chitară bas şi Marian Mihăilă – tobe) n-au câştigat în februarie locul 5 la Global Battle of the Bands – unde au reprezentat România – doar pe chitare frumoase. Ca să nu mai zic de premiul luat anul trecut la Stufstock Newcomers. În cele nouă piese care compun albumul de debut (şi ce debut!) Mad Man Circus (care poate fi găsit spre download gratuit pe site-ul casei independente de producţie Asiluum), White Walls iau de coarne, cu o lejeritate rar întâlnită, un progressive metal viguros, viclean, viu. Între nervul unei Friends for a While şi mistuitoarea Curtains, White Walls, ca nişte şamani sadici, dispar succesiv în spatele unei perdele de chitare, cu detalii hipnotice, foarte post-rockish, ca apoi să dezlănţuie energii metalcore cu efect devastator. Nu degeaba, în septembrie 2010, la singurul concert de până acum de la Cluj, pe la jumătatea reprezentaţiei lor, CD-urile şi tricourile pentru promo lipite pe pereţi s-au prăbuşit toate pe podea, parcă la un semn. La vremea respectivă notam, complet subjugat muzicii lor: piesă după piesă, White Walls ne-au urcat lin până în tavanul din Irish [& Music Pub], ca apoi să ne facă terci de pavelele de piatră. În definitiv, Mad Man Circus e genul acela de album parcă înregistrat în calmul din mijlocul unei tornade. Genul acela de album care să-ţi dea chef să urli ca un speriat de fantome. Genul acela de album numai bun ca să te iei la trântă cu orice grad de astenie primăvăratică.

Recomandarea medicului: The Lost Art of Chapeaugraphy: Part II

/

Dan Vamanu

(www.easylikejoimorning.com)

/

Dan Vamanu

Mai multe articole de