My Beautiful Dark Twisted Fantasy @ Kanye West

De . Categorii: Cronici, Muzica

Etichete: ,

My Beautiful Dark Twisted Fantasy @ Kanye West

Publicat în April 25, 2011 , o comentarii

Kanye West – My Beautiful Dark Twisted Fantasy

Roc-A-Fella / Def Jam, 2010

/

Cel mai interesant aspect al albumului MBDTF al lui Kanye West este statutul lui de manifest mai mult ca orice alt album – hip-hop sau nu – din ultima vreme. Totul sare-n ochi: gorila Kanye West împerechindu-se cu o pasăre phoenix nu tocmai așa cum și-ar imagina cineva nemurirea transpusă-n femeie (asta pe copertă); oamenii neobișnuiți care-și fac apariția, între care Fergie – de care-i prea plin peste tot și care e comică neintenționat încercând să facă un remake la Paper Planes de M.I.A. sprijinindu-se pe niște versuri cum altfel decât plate -, novicii CyHi the Prynce și Nicki Minaj, Elton John – ”expirat” – sau Bon Iver – ”ăsta de unde-o mai fi apărut?”; un sample din 21st Century Schizoid Man termină un auto/metadiagnostic fără verb ”and then they 21st century schizoid man!”, făcând din POWER noul The Real Slim Shady mai mult sinistru decât jovial, îi justifică existența lui alde Soulja Boy Tell ’Em şi de ce Kanye îl crede un geniu (pronumele care devine verb în Crank Dat: ”now watch me you!”) în același timp în care aduce la zi King Crimson și urmează, nu tocmai logic, libidoului din Stronger de acum 2 albume (”Baby, you’re makin’ it „harder better faster stronger”), punând în umbră cântecul cu tot cu tehnica facilă de-a pune pe Nietzsche, Daft Punk, Britney Spears sau Dr. Alban să-ți termine propozițiile ca în rest să vorbești peste ei, ducând totul la proporții apocaliptice, de parcă istoria muzicală îl anunța pe Kanye și acum difuzează fragmente din ea pentru a recapitula tot ce am scăpat din vedere într-un cântec de furie pură. Mai avem All of the Lights care ar trebui să fie soundtrack la Rocky țâșpe, cele zero ”melodii” viabile la radio fiindcă nu binevoiesc să aibă mai puțin de 4:30 (notă: Lost in the World și Who Will Survive in America e același cântec tăiat în două) și mai mult de 3:00 (plus, nici un shout-out, ceea ce e o performanță în hip-hop, dat fiind că în alte albume rezonante ca Thank Me Later al lui Drake sau Teflon Don al lui Rick Ross, rapperii nu se pot abține să nu bage un ”Young Money!” sau ”Maybach Music!” sau orice alt nume caraghios de casă de discuri – a se mulțumi celor de la The Lonely Island pentru apoteoza muzicilor de nișă, declarându-și genul ”Garfield sex music” în We’re Back!. E o adevărată plăcere uneori că nimeni nu-ți toacă incipitul și finalul cântecului cu cine-i plătește. Totul e mizat pe cântec, nu pe automarketingul mașinal ce s-a împământenit așa bine-n hip-hop că nimeni nu-l mai simte și devine aproape vers integrant. Asta nu face albumul ”the real deal”, dar îi dă voie să respire, respinge, astfel încât toate vocile de pe album devin ale lui Kanye artistul și nu doar vocea lui Jay-Z, John Legend sau Rihanna comercianții și chiar nici individualitățile artistice. Cel mai elocvent exemplu e See Me Now, unde Kanye cântă pe fundal, aproape imposibil de distins, aceleași versuri – care se referă de altfel la el – ca Beyoncé). În sfârșit, se vrea monumental și chiar e.

Bun, dar care-i manifestul? Pentru ce e? Că domnul West poate să treacă de la un gen la altul și devine ceva fel de pionier? Nu chiar, dar, deși etica e în afara artei, Kanye reușește să stabilească o nouă imagine morală a artistului, cel care se surpă sub vină progresiv spre deosebire de, să zicem, Eminem care se surpa sub furie. Vina se află în centrul albumului, fie că e îngropată între cca 11 invitați, trompete gen victory lap și percuție gen forțele naturii (All of the Lights), fie că nici în atâtea cuvinte nu e expusă, dar răscolește mai tare ca un vers inteligibil (Runaway). Tot albumul se desprinde din vină, de exemplu, din cel mai mic ”that’s Dior Homme, not Dior Homie” de pe Devil in a New Dress (din categoria greșelilor decontextualizante, gen atenționare că nu se zice ”nu se merită” într-o discuție cu miez), ieșind cea mai patetică și sinceră strofă din Runaway, care parcă nu e de ajuns, așa că domnul West vine înapoi, și mai dat peste cap, cu un drept devenit povară ”never was much of a romantic, I could never take the intimacy”, pentru ca apoi, parcă iarăși nemulțumit de vorbele lui, revine cu vocea făcută instrument, ba nici atât, ecoul unui instrument, feedback-ul de chitară, acest afterthought ajungând să întreacă versurile în suferință. E un ridicol sublim odată ce Kanye reciclează damnatul autotune pentru a-și gânguri, îngâna și țipa înăbușit suferința (poate așa sună suferința unui om placat cu aur, un clovn după Kanye) și de-a dreptul dureros când recurge la un sample dintr-o reprezentare live a piesei Mary Jane a lui Rick James, pe care-l repetă obsesiv de-a lungul cântecului. Este spectaculos cum un strigăt de laudă, un compliment față de spectatori în contextul inițial, cum e ”Look at ya!”, e întors astfel încât să ajungă să sune pedepsitor, o mustrare cosmică îndreptată către artist. Bonus la sample-ul acesta e modul în care Kanye reușește să distorsioneze, pentru un efect de paranoia neașteptat, în așa fel încât, în același timp, ”Look at ya!” sună și a ”We got ya!”. Iată, deci, imaginea omului care nu mai înțelege ce i se spune: dacă i se dă o mână sau i se arată un deget.

Ideea aceasta se reflectă întrucâtva și în POWER, unde din instrumental fac parte și bătăile din palme ca aplauze adresate unui erou, care, în final, capătă alt înțeles, când avatarul lui Kanye contemplează sinuciderea ”now this’ll be a beautiful death, jumpin’ out the window, lettin’ everything go”, trecând de la slăvire la condamnare fără să-și schimbe forma.

Ce urmează e Hell of a Life, cântec de iubire unei prostituate, în care Kanye se adună destul cât să articuleze, dar presărându-și interpretarea cu tot felul de ambiguități în pronunție, astfel încât te întrebi dacă a zis ”[her bittersweet taste made his gold teeth] ache” sau „fake”?, „[we headin’ to hell for] Heaven’s sakes” sau „havin’ sex”?, „grab my hand” sau „grind my head [and baby, we’ll live a hell of a life]”, fiecare venind cu propriul înțeles ce sporește multiplele conflicte interioare: imaginea iubitei până la urmă care-l face să-l doară ceva fals și atașat, contopirea dintre copilărescul fel de a invoca divinitatea și însuși păcatul, iubirea suavă cu depersonalizarea dureroasă, toate se confundă în desfrâul în care totul ajunge să se identifice cu orice, uneori în mod șocant (imaginea călugăriței ce se predă naturii sale sexuale și are un orgasm), uneori ironic (egalitatea prin tarif la un moment dat în a doua strofă). Totul culminează cu o concluzie și contradicție comică: ”No more drugs for me, pussy & religion is all I need” (spus pe ton de ”Is he live or dead? I see thoughts within his head, we’ll just pass him there, why should we even care?”, dacă înțelegeți aluzia), care, împreună cu ”I need more drinks & less lights” din Gorgeous, reușește să redea o evoluție a vocii creatoare, falsa renunțare la căutarea sinelui și la legătura cu lumea din incipit lăsând loc acestei eliberări marcate de ironie la care e invitat întreg peisajul, nu se limitează doar la ipostaza în care se transpune Kanye (prima strofă din Hell of a Life).

Bref, esența albumului se află undeva în strofa lui Rick Ross (prezența lui este pe nedrept numită inutilă) pe Devil in a New Dress: ”God bless the man I put this ice over”. Există o confuzie măcinătoare între eu și alteritate din cauza prezenței materialului, Kanye glisând între cuvinte ”demonetizate” (ghilimelele țin de ”ei, nu chiar”) și emoții, dacă nu reificate, cum se întâmplă în Runaway, atunci îngreunate de acest ”ice” care face imposibilă o legătură cu un altul sau o alta: nu știi dacă se binecuvântează pe sine (ipostaza sa ca preot, ca predicator e foarte evidentă încă din coperțile/picturile ce însoțesc muzica) sau pe omul la care a renunțat.

Păcat doar că unele piese din seria G.O.O.D. Friday nu-și găsesc locul (anume The Joy, Take One for the Team, Christian Dior Denim Flow și Don’t Look Down), că chant-urile de pe POWER sunt strangulate în varianta finală și că Pusha-T nu mai e nevoit să se zbată să se audă sub avalanșa de ”Look at ya!”, cum se întâmplă de obicei la interpretările live (e mai blând Kanye la sampler pe varianta de studio).

Dar cu toată aprecierea pe care o merită Kanye West pentru My Beautiful Dark Twisted Fantasy, există unele stângăcii care se strecoară printre versuri.

În primul rând, aproximările terne, puerile și previzibile de ironie, fanboy-isme efemere cum e ”got caught with 30 rocks, the cop look like Alec Baldwin”, care marchează multe din cântecele hip-hop actuale. Nu mi-e greu să mi-l imaginez pe Mr. West uitându-se la un episod din ”30 Rock” și să zică ”a, ce tare, și la droguri le zice așa, de ce nu m-am gândit la asta? Nouă, negrilor, ni-i greu, n-ar fi nostim să vină să ne aresteze ceva de la televizor?”. (De fapt, cred că s-au prins toți rapperii de la Clipse la Young Jeezy, care sunt specializați, numai că nu erau așa febrili în a o scrie efectiv). E genul de scris la foc automat care te aduce, într-un sfârșit, la a rima ”Mars” cu ”futuristic cars” sau ”party” cu (bineînțeles) ”Bacardi” lângă Katy Perry și Justin Bieber. În schimb, banalitatea aceasta s-ar putea să fi fost necesară de tranziție, pentru a menține atitudinea până la următoarea idee genială (iar Gorgeous e cea mai bogată cantitativ în materie de versuri de calitate, ”I was lookin’ at my resumé, feelin’ real fresh today, they rewrite history, I don’t believe in yesterday, and what’s a black Beatle anyway? a fuckin’ roach” fiind o secvență magistrală, prin patetism, de self-empowerment prin izolarea de lumea ostilă cu ochii într-o foaie cu reușite).

O altă gafă pe care aș semnala-o ar fi Fergie, pomenită mai sus, și Chris Rock. Pe Blame Game, Kanye lasă impresia, lăsându-l pe Rock să sporovăie, că noul iubit al ei ar fi putut fi (interpretat de) oricine spunând orice (poate asta o fi ideea, că e un neica-nimeni), însă tratată așa cum e tratată ideea de a prelungi cântecul (fie cu o farsă, fie cu ceva mai melodramatic – farsă, în cazul de față – cât ține acel apel din final), adică tâmp și sec (minus ”Yeezy taught me”), nici nu poți empatiza cu vocea creatoare, nu auzi nici vreo trăncăneală strălucitor de crasă; în loc de asta, încă o logoree sprightly și pseudohaioasă din plutonul filmelor de comedie-vehicul pentru comicii stand-up unde aceștia-și pot etala și ce au de mâna a doua. Dacă All of the Lights e Rocky (nu și-n ceea ce privește versurile), atunci ce a contribuit Chris Rock aici e Big Momma’s House partea plus infinit. A se tolera totuși pentru restul cântecului, s-au mai întâmplat skit-uri superflue din astea și pe primele 2 albume și n-a pățit nimeni nimic.

Aș zice că e un manifest – prin forță și paradigmă nouă – plin cu stări contradictorii – în același timp sau nu – și autentice destul de împlinit.

/

Costin Stelian

/

Stelian Costin

Mai multe articole de