Bogdan O. Popescu – Viaţă de aruncat (proză)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , , ,

Bogdan O. Popescu – Viaţă de aruncat (proză)

Publicat în May 02, 2011 , o comentarii

(Povestirea este inclusă în volumul cu acelaşi nume, în pregătire la editura Polirom, colecţia EgoProză.)

Viaţă de aruncat

Totul a început cu acei cercei Swarovski aşezaţi pe noptieră, înainte de culcare, atunci când după blândeţea atingerii se simte nevoia unui somn profund, a trecerii în altă lume, şi ea la fel de a noastră. În acel timp, atât de îndepărtat şi subţiat ca o batistă de mătase chinezească, proiecţiile mentale construiau harnice viitoruri colorate şi patetice, cu o râvnă a visului pe care numai romanticii ar putea-o înţelege. Vreme de vară – ce ţi-ai putea dori mai mult decât adierea trecând supusă prin ferestrele larg deschise, alunecând pe trupurile uşor transpirate, pe care tocmai le-ai folosit la a-ţi demonstra că poţi obţine plăcerea şi că eşti un om fericit aşa cum ai aflat de-a lungul timpului că trebuie să fii. Nu a trecut mult după ce memoria mea auditivă a înregistrat clinchetul şi, într-o îmbrăţişare şi ea produsă de conceptul binelui în doi, am adormit în camera aproape goală, cu un pat, două noptiere şi lemnăria veche a geamurilor, de pe vremea bunicii.  Era de fapt, aşa cum se spune adesea, începutul sfârşitului.

Pe plajă, în prima vacanţă, a început să-mi povestească despre Saul Bellow şi ce se întâmplă în Iarna decanului. Îşi luase cinci cărţi de citit în şapte zile şi, culmea, a reuşit să le citească. Mă simţeam renovat cultural dar sărac în miezul aventurii mele, pe care nu o doream neapărat livrescă. Mai mult, mi s-a părut că atunci când doi oameni care au citit câte ceva încep să-şi povestească experienţele de lectură nu sunt suficient de îndrăgostiţi, de obosiţi sau de docili. Vor să se concureze în loc să-şi cedeze unul altuia. Mă rog, aşa interpretez acum. Atunci eram un cuceritor cu orice preţ, având să-mi cuceresc de fapt cu timpul propria tristeţe şi decădere. Pe ploaie, am înotat în mare, lăsându-ne hainele pe încredere într-un chioşc de pe plajă. Asta a fost superb. De altfel, nu am fost complet idioţi, ci am sucombat acestui amestec greu de desluşit de greşeală cu frumos. Mie mi s-a ascuns cheia de la cameră, ei i s-a făcut o baie într-o mică piscină pentru copii. Ne imaginam cine pe cine închide în sticla uriaşă de Mirinda de pe plajă, reclamă pe care nu am transformat-o în realitate niciodată. Nu aveam răbdare să aşteptăm, ne îndreptam către propriile vise, fiecare pe pista lui de alergare cu tururi din ce în ce mai strânse. Micul dejun era prost, ca în orice hotel de pe litoralul românesc, însă serile pe plajă, acompaniate de cocteiluri, erau dătătoare de speranţe şi cuvinte noi, care se înfăşurau în zmeie plutind peste Marea Neagră. Toată lumea ştie şi a făcut aceste lucruri. Toată lumea ştie şi le face în continuare alandala, la voia destinului, a vieţii şi a deşertăciunii.

Am început să locuim din când în când împreună. Asta înseamnă că ea venea când avea chef – i-am dat, evident, chei. La fiecare drum, dincolo de întrebarea, la intrare, „Cine eeeee?”, îşi aducea o mică parte din viaţa ei, adică o geantă nouă, schimbul de a doua zi (mereu altă zi), câteva farduri, nişte foi, caiete, diferite însemnări. Casa mea spaţioasă nu a suferit de la bun început, când toate aceste obiecte reprezentau nişte decoruri generate de succesul meu faţă de sexul opus. Mă simţeam oarecum mândru, de exemplu pentru că pe unul dintre fotoliile din sufragerie zăceau nişte cursuri ale unei studente. Aveam chiar curiozitatea de a examina nu conţinutul, ci buclele scrisului de mână, din ce în ce mai rar în ziua de azi. Mi se părea ceva ce mă aducea mai aproape de visul traiului în doi. Până şi cele trei perechi de pantofi cu toc, depozitate în vestibul, făceau întreaga casă mai interesantă şi mai sexy. Tampoanele, folosite la şters, fardurile, aruncate în coşul de la baie, la fel. Oglinzile parcă păstrau imaginea ei, căreia îi plăcea atât de mult oglindirea. Iar eu, atunci când rămâneam singur uneori, serile, rememoram şi savuram toate aceste detalii.

Stau şi mă întreb ce calităţi ar trebui să avem ca să detectăm starturile greşite. Poate că de fapt începuturile nu sunt niciodată greşite, ci în labirinturile deciziilor, la un moment dat, ochiul nostru nu mai este vigilent. Atunci începem să nu ne mai îndreptăm către ieşire ci, dimpotrivă, să ne afundăm mai rău în hăţişuri. Sau pur şi simplu suntem prea însetaţi de fericire şi atunci completăm lipsurile realităţii cu bucăţi din noi, până când ajungem diformi, sluţi, de nerecunoscut. Moment în care luăm decizia: ori murim, ori renunţăm. Culmea este că pe atunci, și eu şi Cerasela eram atât de siguri că facem bine ceea ce facem, încât nu dezvoltasem încă această dilemă a începutului şi parcursului. Desfăceam orice nepotrivire de opinie ca pe un mic cadou de Crăciun şi ne spuneam că e bine că amândoi suntem suficient de inteligenţi încât să avem o părere, fie şi în contradictoriu.

„Mi-e frig deja, hai să mergem”, zicea, atunci când se apropia asfinţitul şi plaja se golea şi se mai răcorea puţin, după forfota toridă a zilei, în care, cu toată străduinţa binevoitoare a umbrelei închiriate şi a berilor reci, de abia supravieţuisem. Replica mea se baza de fiecare dată pe o spontaneitate nativă în a cărei cursă am căzut ca propria-mi pradă. Acum îmi dau seama că ar fi trebuit să aleg între: 1. „Mie acum îmi place să stau lungit pe plajă, să simt în fine adierea brizei, să văd cum umbrele copacilor şi dealurilor se lungesc teribil, vopsind contururile oamenilor şi hotelurilor, să văd cum pescăruşii încep să atace resturile zilei cu pofta unor păsări rele etc.”;. 2.  „OK, ia prosopul şi acoperă-te dacă ţi-e frig etc.”;. 3. „Hai să mai luăm un drink, să ne încălzim, şi să îţi recit un poem cu marea, de exemplu Nichita – «Această mare e acoperită de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri, în picioare» etc.”;. 4. „E normal să îţi fie mai frig decât îmi e mie. Deşi nu cred că s-a făcut vreodată vreun studiu serios în acest sens, din experienţa mea există o diferenţă clară de prag de confort termic între femei şi bărbaţi, probabil asta se explică prin efectul hormonilor asupra mecanismelor de termoreglare etc.”; 5. „Eu zic să mai stăm jumătate de oră, mai fac şi eu o baie, tu mai citeşti ceva, şi apoi mergem etc.”; 6. „Du-te tu în cameră, dormi puţin dacă vrei, şi vin şi eu mai târziu”; 7. „Bine. Mergem imediat etc.”. Diversitatea alegerii unui răspuns era, evident, impresionantă. Cu toate astea, la vremea aceea nu am inventariat aceste variante şi, cu o spontaneitate uluitoare, am ales să încep să strâng prosoapele, papucii, labele şi măştile de snorkeling, să îmi pun pe mine tricoul şi pantalonii scurţi şi să privesc en arièrre crupa balansându-se în paşi a Ceraselei, pe aleea care ducea la hotel, însoţit fiind de plesnitul regulat al şlapilor, ca într-un ritual de retragere a unei mici armate. Aici se găseşte oarecum înfrângerea mea, benevolenţi cititori, şi anume în faptul că nu realizez dacă alegerea altui răspuns din listă la vremea respectivă ne-ar fi modificat viitorul. Cedarea sau lupta în acest mic pahar cu apă al unei relaţii la început atât de însetate poate avea efecte catastrofale la distanţă, cu furtuni de tristeţi şi abandonuri tragice.

După câteva luni, era mutată la mine în casă cu totul. Am uitat să vă spun că locuinţa mea funcţionează pentru mine ca un portret al lui Dorian Gray – încă dincolo de imaginaţia talentatului domn Wilde. Treptat, fiecare cotlon liber a început să fie invadat de haine, reviste, farduri, pantofi, mici aparate electronice, cadouri nefolositoare, tratate impresionante şi prăfuite, ca de nişte personaje fantastice – spiriduşi malefici, dragoni ameninţători, porci mistreţi cu opt picioare şi colţi ascuţiţi, rechini care ziua trăiesc pe uscat. Când ajungeam acasă, eram uneori atacat – revistele mă muşcau de degetele de la picioare, hainele se înfăşurau în jurul capului şi mă sufocau, tocurile cui ale pantofilor mă zgâriau pe pulpe, aparatele electronice îmi bruiau auzul. Noaptea, în vis, ele se transformau hidos şi eram alergat în lungul şi latul bietului meu somn. Dimineaţa începusem să mă uit în oglindă şi eram de nerecunoscut – casa mă schimba încet, încet. Îmi apăruseră cearcăne, cicatricele se lăţeau treptat spre a îmi acoperi aproape întreaga faţă, părul îmi creştea peste noapte lung şi ţepos.

Cerasela era blondă, cu ochii mari albaştri, cu pomeţi proeminenţi şi obraji subţiri, cu un zâmbet cu dinţi albi şi un contur ireproşabil. Dansa cu nişte mişcări sălbatice importate din clipurile cu Shakira, care te făceau să bănuieşti alte splendori. Purta tocuri întotdeauna, şi atunci când mergeam în weekend la casa de la ţară. La început, eram sedus de această imagine şi, la urma urmei, cine n-ar fi fost. Poate una dintre slăbiciunile mele, mă gândesc acum, e că sunt prea supus imaginilor, sunt o fire prea vizuală. Şi mi-am păstrat încă o vedere foarte bună cu trecerea anilor. Probabil că mă voi maturiza abia când voi avea nevoie de ochelari.

„Cu Felix nu îmi convine să ne vedem, că iarăşi stăm toată seara la restaurant şi vă piliţi vorbind prostii. Şi mai e şi nesimţit, are un limbaj atât de vulgar. Vreau să-ţi spun că data trecută mi-a pus şi mâna pe fund şi mi-a şoptit o porcărie la ureche.” N-am să mai analizez de data asta variantele mele de răspuns la acea vreme. Am decis, spontan, să-l tăiem pe Felix de pe lista amicilor. Felix, ce-i drept, avea şarmul lui consacrat într-o anumită lume, cu statura de comandant dac, o barbă grizonată îngrijită, cu lecturi din clasici. Aducea de fiecare dată, din câteva vorbe, întreaga lume pe marginea prăpastiei. Şi atunci, în acel moment, nu mai conta decât el, cel mult şi tu, interlocutorul lui, căruia îţi lăsa o oarecare posibilitate să-l influenţezi. Astfel, uneori împingea universul întreg în crevasa creată, alteori îl salva. Pe scurt şi în limitele acestei mici povestiri, ăsta e Felix la care a trebuit să renunţ. Oricum, cred că Felix, cu care mă întâlneam înainte cu regularitate, nu s-a abţinut să ne pună cumva un gând rău şi poate că el şi metresa lui au manevrat de fapt exotica păpuşă voodoo care a făcut să se întâmple tot ceea ce în crâmpeie încerc să evoc în rândurile de faţă.

Seara lucram adesea până mai târziu, mă culcam după ea. Încercam, pe cât puteam, să mă dezbrac pe tăcute şi pe întuneric, parcurgând tiptil şi în pielea goală cei câţiva paşi care despart capătul scării, pe care îmi aranjam hainele, de dormitor. Aproape de fiecare dată mă împiedicam de o carte sau călcam pe sticle de parfum, tuburi de lichid demachiant şi o trezeam. În jurul patului şi noptierelor, tot felul de obiecte de budoar se înmulţiseră precum o specie extraterestră ameninţătoare, cu tot cu mutaţiile de rigoare. Acum, fostul dormitor larg, cu două ferestre cu tâmplărie veche de lemn, devenise înţesat de vietăţi umplute cu lichide, geluri, paste, pagini, vopseluri, care noaptea începuseră să mişune şi să se înmulţească fără ruşine într-un geamăt de plăcere colectiv-obsedant. Debaraua din spatele dormitorului era şi ea încovoiată în ritul de împerechere a pantofilor şi sub greutatea geamantanelor nenumărate, iar cele două paltoane mai vechi ale mele nu se mai zăreau. Dimineaţa, toate aceste fiinţe obsedate sexual dormeau obosite unele peste altele, în straturi, având capacele scoase sau coperţile deschise la pagini unele însemnate, altele necitite vreodată. În oglindă mă vedeam desfigurat, cu dâre subţiri de sânge, încă înainte de a începe să mă bărbieresc, care se prelingeau pe bărbie şi piept ca o mărturie a unei boli necunoscute, de care poate nu mai suferise nimeni. Se făcuse iarnă şi acum era într-adevăr frig, în baie mai frig decât în oricare altă parte a casei. Poate că de aceea fusese nevoie să acoperim în întregime pereţii cu dulapuri în care erau înţesate tot felul de tuburi, pacheţele, sticluţe – ele cred că ţineau de cald. Pe marginea căzii copulaseră reuşit şi diferite şampoane şi creme şi singura mea plăcere atunci când reuşeam să mă strecor să fac un duş era să le ud fără niciun fel de remușcare, uneori chiar intenţionat. La un moment dat s-a înfundat iremediabil şi canalizarea şi atunci m-am simţit cu adevărat înfrânt, pentru că am realizat că din această casă nici măcar apa nu mai poate ieşi. Apa a început să umple şi cada şi chiuvetele, pe ascuns o mai strângem cu cana în găleţi pe care le aruncam la canalul din stradă.

„De fapt eu mă fardez şi mă îmbrac pentru tine, ca să fiu mai frumoasă şi să creşti în ochii prietenilor tăi”, mi-a spus în altă zi, când trenul rapid al timpului mai parcursese două-trei staţii şi era sfârşit de vară din nou. „Pentru acest nobil obiectiv merită să întârziem la orice întâlnire.” La vremea de care vorbesc renunţasem să mai spun ceva, chiar şi atunci când nu eram de acord. Există pentru unii bărbaţi, dacă stăm bine să ne gândim, infatuarea prin imaginea partenerei. Când am fost puşti, toţi am avut-o – Omologul, colegul meu de bancă din liceu, îmi zicea: „Ei, ce vrei, na, vin cu Claudia la ceai”. Pe Claudia ne băteam toţi, era slabă, cu picioare frumoase şi se mişca bine. Lui îi spuneam Omologul pentru că îl chema ca pe mine şi intrasem cu aceeaşi medie la liceu, poziţiile şapte-opt. Uitase, înainte să se laude, că îmi ceruse să-i scriu un acrostih s-o poată vrăji pe Claudia, dar mă rog. Vasăzică, Cerasela era conştientă că ar fi putut conta această smintire, să mă înfumurez faţă de ceilalţi că tipa cu care umblu e sexoasă. Pentru mine nu mai era demult valabil acest raţionament, în schimb ţineam cu adevărat să fim punctuali. Oare dacă Cerasela ar fi fost punctuală dar nu s-ar fi fardat deloc, ar fi avut glezne groase şi nu s-ar fi epilat regulat, nu aş fi fost la fel de nefericit?

Priveam deja desfăşurarea vieţii ca un rozător care locuieşte în acelaşi terariu cu mulţi şerpi şi care nu se mai luptă decât prin agilitatea şi zestrea sa genetică formidabilă pentru o biată amânare a devorării sângeroase. Singura bucurie a fost când am citit pe internet că şerpii se pot răni când înghit şoareci. Aşadar, ajunsesem în propria casă un şoricel care îşi săpase găuri prin toate cotloanele. Pe toţi pereţii erau deja aruncaţi în straturi saci conţinând hârtie reciclabilă, bucăţi de calculatoare vechi, oale Jena, cutii de cozonaci şi ciocolată, pahare ciobite, ambalaje de ciorapi cu plasă, bucăţi fărâmate de polistiren expandabil, stofe nefolosite, cizme scâlciate, rufe spălate şi nespălate, pălării vechi de carton de la nu ştiu care revelion, tomuri, obiecte ornamentale de nefolosit,  bucăţi din oglinzi vechi ciobite pe la colţuri şi albume cu fotografii. Prin toată casa de şase camere mai exista de fapt un singur culoar pe care putea trece numai o persoană, culoar care trebuia folosit cu schimbul de mine și de Cerasela. În timp ce toate vietăţile oribile care ne ocupaseră făceau sex în fiecare noapte, între mine şi Cerasela acest act se stinsese demult.

„Mai putem vorbi despre noi?”, m-a întrebat la un moment dat. „Ştii cât de important e să comunicăm şi tu parcă niciodată nu vrei să comunicăm. Întotdeauna te superi când vreau să discutăm problemele noastre de cuplu.” „Bine, dar vorbim zi de zi”, i-am spus. „Vorbim dar nu comunicăm.” „Atunci eu zic să comunicăm de acum în fiecare zi, dar să nu mai vorbim niciodată” am încercat eu s-o întorc. „Iarăşi eşti răutăcios.” „Păi, parcă ai zis că vrei să comunicăm.” „Sunt nefericită, să ştii.” „Şi eu sunt nefericit şi mă simt tot timpul tensionat.” „Nu e bine deloc.” „Nu, nu e bine.” „Crezi că mai putem face ceva?” „Nu ştiu ce am mai putea face să îndreptăm lucurile”, am zis şi mi-am aprins o ţigară. Între timp a venit şi chelneriţa cu un ceai de lămâie pentru ea, aburind, şi un gin tonic cu gheaţă, pentru mine. Mă gândisem de atâtea ori că o iubesc totuşi, dar sentimentele alternau de la o secundă la alta, cu momente în care eram convins că trebuie să fac în continuare orice efort pentru a ne salva şi momente în care îmi era foarte clar că nu mai e posibilă decât ruptura. Nu îmi dau seama ce credea ea, de fapt, întrucât avea dreptate, nu comunicam. Ne imaginam fiecare ce simte celălalt, nu ne puneam în pielea lui. Încercam să dăm înţeles unei fiinţe, crezând că modelul vieţii suntem noi, fiecare în parte.

A doua zi când m-am întors acasă am încercat să deschid uşa, însă rotirea cheii în broască nu a produs eliberarea mânerului. Am sunat-o pe mobil. „Ce faci, eşti acasă?” „Da, sunt aici.” „Deschide-mi şi mie, te rog.” „Nu pot, pentru că toate obiectele se vor prăvăli afară din casă. Sună-mă mai târziu, acum mă pregătesc să ies şi mă fardez.” „Şi pe unde vei ieși?” „Pe geamul de la etajul întâi dinspre stradă. Să aştepţi jos în faţă, să mă ajuţi.” Am închis şi am plecat la barul din colţ să beau o bere şi să mă gândesc – nici eu nu mai ştiam la ce. Acolo am avut şansa să-l întâlnesc pe blajinul Teodosie, prietenul meu de poezie din vremuri vechi, cu care am început să depăn amintiri. Am aflat că divorţase când fetiţa lui avea două luni. Mi s-a părut trist. Eu nu am mărturisit nimic din ce mi se întâmpla, l-am ascultat numai pe el. Arta ca dictare, poezia ca revelaţie, istoriile noastre vechi. Nu, nu am mai scris nimic în ultima vreme. Sunt foarte tensionat şi pentru scris ai nevoie de linişte şi libertate. Trăiesc într-o puşcărie mentală. Trăiesc într-un tăvălug care duce la înmulţirea pe cale sexuală a obiectelor din această lume. Mă întreb dacă celebra formulă a lui Einstein funcţionează, dacă aş putea să transform masa acestor lucruri în energie. Îmi dau seama că funcţionează, dar în sens invers, toată energia mea s-a transformat în aceste lucruri. Oricum, şarjez şi vin cu nişte idei noi despre artă în faţa lui Teodosie, el e uimit şi galant, ca de fiecare dată când aude discursul entuziast. În sinea mea realizez că nu mai e deloc ca pe vremuri, că mă simt obosit, pierdut, decăzut. Mimez pur şi simplu din memorie şi cu zâmbetul pe buze. Orele trec, cu mâncare şi vorbă bună. Se înnoptează. La masa alăturată, un cuplu de unguri foarte simpatici vorbesc aprins, uşor abţiguiţi. Încerc să înţeleg ceva, din vorbe nu am nicio şansă, poate puţin din limbajul trupului. Par că sunt împreună şi că se iubesc, în ciuda replicilor cu voce tăioasă. Poate aşa s-o vorbi în ungureşte. Apoi privesc pieziş către stradă, unde îmi văd un pantof care se târa singur. Privesc mai atent, şi văd, mai în spate, caietul meu verde cu coperţi groase, cu o serie de poeme de început, scrise în liceu,  cu foile răsfoite de vântul leneş al serii. Înainta şi el, către strada Drobeta, în voia adierii, ca o velieră uşoară. M-am scuzat față de Teodosie, am recuperat pantoful şi caietul şi am început să alerg către casă. Când am ajuns, locuinţa mea, construită în 1938 şi cumpărată la câţiva ani după aceea de bunica, dispăruse cu totul. Nu mai era decât un teren viran, foarte curat. Am sunat-o pe Cerasela pe mobil. Mi-a spus că, în fine, casa se umpluse şi a trebuit s-o arunce la gunoi. În momentul acela, nervos, după ce am închis telefonul (un defect al telefoanelor mobile e că nu se mai pot trânti), am aruncat şi eu viaţa mea şi a Ceraselei la gunoi. M-am întins pe spate pe terenul viran cu pantoful şi caietul lângă mine şi am început, în fine, să mă gândesc liber la ziua de mâine.

Bogdan O. Popescu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de