Dan Sociu – Vineri seara (proză)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , , ,

Dan Sociu – Vineri seara (proză)

Publicat în May 16, 2011 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

/

Vineri seara

/

L-a rugat să iasă cu ea, să meargă împreună la un film sau să se plimbe şi vocea i-a îngheţat:

-Nu pot în seara asta.

-Mîine atunci?

-Mîine ce e? Sîmbătă… Nu ştiu…ăăă…nu, mă duc la Rîmnic, e ziua soacră-mii. Dar ştii ce a spus doctoriţa, să ieşi, să faci cît mai multe lucruri singură, să nu zaci în pat şi să-ţi plîngi de milă.

Încă se învîrtea în jurul ei, al nevesti-sii. N-o recunoştea, dar îi dădea tîrcoale. Spunea : îl ajut pe cumnată-miu să văruiască, îl duc pe socru-miu la analize. Obligaţii de familie, şi ce dacă au divorţat, avuseseră grijă de el atunci, cînd cu internarea lui, le era dator. Îi plăcea, erau familia lui, iar cu nevastă-sa încă era prieten, familia e familie, prietenii sunt prieteni. O cunoştea, totuşi, din liceu, nu rupi aşa ceva cu una cu două, nu dacă ai suflet. Era mîndru cu sufletul lui, unii bărbaţi se laudă că au o pulă mare, el se lăuda că are un suflet mare. Ce să fac, Irina, zi tu ce să fac.

A căutat pe lista de messenger un prieten sau o prietenă. A plimbat cîteva minute cursorul de la unul la altul, fără să se poată hotărî. Era vineri seară şi cei mai mulţi dintre ei ieşeau în oraş – în cluburi, în baruri, la petreceri, acasă la unul sau altul. De o lună, fiecare seară avea un gol drept în mijloc, în care trebuia să păşească. Toţi erau în centru, mişunau prin noroaiele de pe Lipscani. Afară plouă şi deschizi uşa barului, e cald, prietenii sunt la o masă, cu băuturile în faţă, te aşteaptă. În vară, o suna pe Magda încă de la gura metroului, o ruga să comande şi pentru ea. Ştii şi tu cum se mişcă băieţii ăia, o să mor de sete pînă vin ei.

A oprit cursorul pe numele fiecăruia, cel puţin un minut de prieten, muşcîndu-şi buzele, nehotărîtă. Noroc că nu erau mulţi pe internet, nu la ora aia. Vineri seară – înnebunea dacă mai stătea în casă. De o lună, nu dormea mai mult de patru, cinci ore pe noapte –  simţea pe fiecare oscior canapeaua veche, incomodă. Şi hăulitul cîinilor din spatele blocului – îi stîrnea orice mişcare, pisicile, maşinile, vîntul. Iar unele cucoane din cartier îi hrăneau şi-i bibileau. Descărcau pentru ei saci de mîncare din portbagaj, căcăţeii ăia uscaţi care miros oribil. În supermarket, ocolea tot timpul zona aia cu căcăţei, mai ales dimineaţa, pe mahmureală. Şi apoi alarmele maşinilor – cînd se pornea cîte una, un sfert de oră se jeluia maniacal, nemilos de repetitiv. Şi alarmele stîrneau cîinii, care se puneau  iar pe urlat. Şi toate astea fuseseră dintotdeauna acolo, de ani de zile, în fiecare noapte, dar votca şi berea, combinaţia ei, le amortizaseră. Dormea prost şi cînd bea, adormea cu lumina aprinsă şi se trezea năucă şi însetată, visa urît, îşi lovea degetele de la picioare de colţurile mobilelor cînd se ducea la baie, dar nu-i păsa, nu păreau să i se întîmple chiar ei.

Un minut deci pentru fiecare prieten. Dar ce-ar fi putut să le spună, n-avea curaj să le spună nimic. Fără alcool, intra greu în vorbă cu oamenii, vorbea împiedicat. Descoperise asta acum, în ultima lună, uitase cît de timidă putea fi. La piaţă, stătea cu capul în jos, cu privirea pierdută printre legume şi mormăia, se răsteau la ea ţăranii, să vorbească mai tare, că nu se înţelege ce vrea. Şi mai erau ceilalţi, cunoştinţele, unii colegi, unii foşti prieteni, oameni pe care nu-i întîlnea în baruri, dar ăia nu-i plăceau. Ce viaţă e aia, fără băutură. Ce plictiseală de viaţă mai e şi aia.

Şi Iulian, ipocrit:

-Hai, că nu poate fi atît de greu. Atîţia oameni nu beau deloc sau beau doar din cînd în cînd.

Stătea aplecată peste calculator, pe întuneric, cu o scrumieră plină în faţă şi o cană cu ceai, o pungă cu jeleuri – atît mîncase toată ziua. Pe fereastră se vedea cum se aprinde sau cum se stinge cîte o lumină la blocul din faţă. Purta un halat de baie ud, ieşise din cadă şi îl ţinea pe ea de două ore,  uitase să se schimbe. Nu voia să se schimbe, îi era frică să facă altceva decît să stea la calculator. Nici nu mai avea voie de fapt să stea la calculator, nu mai mult de două, trei ore. Aşa i-a spus Mădălina, doctoriţa blondă, verişoara lui Iulian. Dar ce altceva să facă, n-avea răbdare să citească, la televizor îi era silă să se uite, să dea peste descreieraţii ăia care cîntă şi dansează şi ţipă cu entuziasm. Se forţase să intre în cadă, se forţase să iasă din cadă. I se păreau toate foarte complicate, fără sens. Se băgase în apă doar ca să simtă ceva fierbinte pe piele. Îşi vedea venele umflate pe dosul palmei, îşi vedea vînătăile de pe braţ, urmele celor zece zile cît au ţinut-o în perfuzii. Să se mai dea şi cu balsam? Pentru ce?
Cînd a ieşit, şi-a dat seama că se spălase foarte repede. Un minut sau două. Timpul era dubios, noul timp. Orele treceau greu, dar cînd se termina ziua, părea că nici n-a fost. Încerca să-şi amintească luna care trecuse şi tot ce putea spune era că ziua era lumină şi noaptea întuneric. Şi că alternau rapid, ca sub stroboscoape, în cluburi. Mădălina îi spusese că nu mai avea voie nici în cluburi, sub stroboscoape, lumina aia stridentă îi putea declanşa o altă criză. Nu că ar mai fi mers atît de des în ultimii ani. De pe la 25 încoace, încet, s-a retras în baruri mai liniştite, în care se putea vorbi. Ce pizda mă-sii o fi avut atîta de vorbit.

Stătea aplecată peste calculator, cu telefonul în mînă, închis. Apăsase cu putere pe butonul roşu ca să-l închidă după discuţia cu Iulian. O mînca pielea, deşi tocmai se spălase. Îi închisese telefonul în nas, dar nu de nervi, ci de ruşine. Nu voia ca el să apuce să se răzgîndească, îi era frică de vocea lui rece. Îi era frică şi îi era ruşine că a îndrăznit să-i ceară ceva. Cum se zice: îmi vine să mor de ruşine. Îmi vine să intru în pămînt de ruşine, să se deschidă şi să mă înghită. Acum înţelegea de ce se zice aşa. Ar fi vrut să aibă un bunker cu provizii pentru ani de zile, să stea ascunsă acolo pînă o uită toţi. După ce îţi pierzi c o n t r o l u l  s f i n c t e r i a n, înţelegi perfect expresii de-astea, care în mod normal îţi trec pe lîngă urechi. Asta, i-a spus doctoriţa, i s-a întîmplat – ca la un copil de un an, ca la un oligofren. Şi Iulian a găsit-o, apoi au văzut-o aşa paramedicii. Şi-a amintit cum îi zicea mamaia cînd era mică să aibă tot timpul chiloţeii curaţi, că nu se ştie cum ajunge la spital şi se face de rîs. Ce-ar fi zis mamaia acum? În curînd aflase probabil toată lumea – e p i l e p s i e  a l c o o l i c ă. În viaţa ei n-auzise de aşa ceva, parcă nici nu-i venea să creadă. S-a trezit în pat, schimbată, spălată. Mare noroc, vorba vine, că a pocnit-o acasă la ea, luni dimineaţă, înainte să  plece la muncă. Mare noroc că a mai lălăit-o la cafele înainte să iasă pe uşă. Mare noroc că a trecut Iulian să-şi ia hainele de iarnă, că altfel ar fi zăcut mult şi bine în mizeria ei. De prima trezire îşi amintea vag, îşi amintea că era speriată, că nu pricepea ce i se întîmplă. Cînd şi-a trecut mîna prin păr, a simţit ceva ca o zgîrietură dureroasă undeva pe ţeastă. Se pare că, în cădere, agăţase colţul chiuvetei.

Iar acum, murea de ruşine. Îi era ruşine şi o mînca pielea, o mînca pielea şi îi era foame, dar nu putea să mănînce, nu mîncase mai nimic în ultima lună. Îi făcea poftă de băut, carnea, mai ales, sarea, condimentele. Numai legume fierte, salate şi jeleuri toată ziua, mîncare de copii. Aşa cum se şi simţise la Magda, săptămîna trecută, ca un copil la o adunare de adulţi.

Suna dar nu răspundea. O mînca pielea şi aşteptarea i se părea înfiorătoare. Ca şi cum aştepta o pedeapsă. Cineva o s-o pedepsească rău, din clipă în clipă, o să înceapă pedeapsa. Deja începuse, dar parcă nu era destul.

Închise, sună din nou. Ajungea greu la mobil, îl ţinea în hol, pe vechea măsuţă de telefon. De ce crezi că se cheamă mobil, i-a spus ea de atîtea ori. N-a înţeles. De obicei zîmbea cînd îl aştepta să răspundă, acum i se părea sinistru, un moş sinistru, cu mintea stricată. O tulburau gîndurile astea. Înainte, chiar şi cînd era furioasă pe el, i se părea numai un pic ţăcănit, pitoresc. Tăticu’.

-Aloo! Da, domnulie, cini-i? Aloo!

Era ostil. Întotdeauna era ostil cînd răspundea la telefon. Avea vocea suspicioasă, deranjată. Deranjat din ce, că nu făcea decît să se uite la televizor şi să bea.

-Ce faci, tăticu’?

Tăticu’ – Iulian a rîs cînd a auzit-o prima dată, a făcut mişto de ea. Dar Iulian nu înţelegea, aşa vorbesc ei acolo, unii dintre ei, cel puţin. Iulian a auzit-o din greşeală. De obicei, se cam ferea cînd vorbea cu tăticu’. De Iulian, de colege, de prieteni, pentru că vorbea cu accent. Cum intra în contact cu un moldovean, cum îi apărea oleacă de accent, oleacă de tînguială.

-Tu ieşti, măi, Irina?

Nimeni altcineva nu-l suna, de ce dracu mai întreba. De ce întreba chiar de fiecare dată, de ce nu-i recunoştea vocea. Simţi nevoia să dea din picior. Aşa făcea cînd era nervoasă. Cînd lucrurile nu mergeau cum voia. Dar acum nici asta nu-i ieşea, ceva o bloca – muşchii încordaţi, frica de mişcare, o oboseală fără capăt. Nu-i vedea capătul nicăieri. Nu se mai vedea relaxată vreodată. Nu se mai vedea în vreun fel omenesc vreodată.  Deschise un sertar al biroului.

-Eu sînt, tăticu’, matale ce faci?

Începu să scoată obiecte din sertar şi să le pună pe masă. O rolă de scotch, un calculator de buzunar, o cutiuţă de cremă demachiantă – nu putea să se concentreze numai pe convorbire, nu voia să-i umple tot capul vocea aia de bătrîn enervant.

-Bini cî ai sunat, cî voiam sî-ţi zîc ceava.

-Da di ci nu m-ai sunat tu atunci?

N-o sunase pentru că nu ştia să sune. Nu voia să înveţe, zicea da, da, am înţeles, apăs aici şi acolo, dar nu înţelegea. Nu voia, era încăpăţînat. Telecomanda a înţeles-o imediat, dar învăţa numai ce voia el. Mulţi dintre părinţii colegelor ei deja ştiau să scrie mailuri, să vorbească pe skype, să descarce poze. El nu, nici telefonul nu-l buchisise, era încăpăţînat.

-Voaiam sî-ţ zîc ceava. Da’ am uitat, da’ nu iera minciuni. Nu mai ştiu, îţi zîc cînd mi-amintesc. La tine cum îi, cald? La noi încă n-au dat căldurî, stau cu o vestuţî pi mini şî cămaşa di corp. Şî căciulî.

-Cum, tăticu’, da’ ce, îs nebuni, în noiembri’? Primaru’ cela ci zîci?

-Ei, parcă anul trecut nu iera la fiel? Nici apî caldî n-ajungi pînî la patru.

Prelungea vocalele: n-ajungiiii, pînîîîî. Fiecare silabă era o tînguială. Se plîngea ca o muiere. Şi ea îi ţinea isonul. În ultimii ani, accentul i se îngroşase, se ţărănise şi mai rău, tăticu’ se transforma în tataia de la Hlipiceni, deşi trecuseră mai mult de 40 de ani de cînd se mutase la oraş.

-Auzi, tăticu’, dar de ce nu-ţi pui matali o centrală, că ţ-ar da una în rate, că eşti pensionar.

A îndrăznit să-i vină cu un sfat. Mai bine îşi muşca limba.

-Iaca di centralî am ieu bani acuma, că n-am altili, sî terminî şî anu’ ista şî nu i-am pus lu’ mă-ta grilaj la mormînt.

Mai bine şi-ar fi muşcat-o  – la el, toate erau reproşuri. Şi cum să-i reproşezi ceva, era   prea sensibil – ai fi zis că nenorocirile de după Revoluţie, şomajul, schimbările sau vîrsta, poate văduvia îl sensibilizaseră, dar nu, dintotdeauna a fost aşa. Aşa şi-l amintea Irina dintotdeauna, de cînd era mică. Intra pe uşă seara, îl întreba mama dacă a luat pîine şi îl întreba cu blîndeţe, doar ca o întrebare. Sărea în sus ca fript – ci vrai sî spui, cî uit? Fără haz, fără nici un pic de haz, sărea ca fript şi urla, deschidea gura larg şi i se vedeau dinţii metalici.

-Hai, tăticu’, că ţ-au rămas banii de pe grădinî, ia-ţi centralî din ei. Şi-ţi rămîn şi de grilaj.

Şi-ţi rămîn să-ţi pui şi matale unul. Acum chiar că şi-o muşcă.

De unde atîta răutate pe ea. De la el – cînd era ţîfnos, era şi ea ţîfnoasă. Avea putere asupra ei. Şi Iulian, dar mai puţin. Le ţinea piept atîtora, toţi ştiau cît de arţăgoasă poate fi, dar lor nu. Cînd se plîngea moşu, îi venea mila-n gît. Cînd i-a spus de frig, a luat-o cu tremurici. Parcă îl şi vedea –  pe fotoliul ăla vechi, strîmb, decolorat, pătat, din setul de mobilă la modă în 1973. Care n-are moarte, cum zice el. Vedea pantalonii de treining, îi mirosea putoarea de la prostată, vesta de piele, vestă de bişniţar, din piaţă. Îl vedea cu fesul negru pe cap, slăbănog, cocoşat, bărbierit prost. Televizorul deschis pe OTV, cu sonorul la maxim, să nu-i scape nimic.

-Tăticu, dă televizoru ceala mai încet, să ne-nţălegim.

-Ei, ‘racălumi, acu nu mai poţ’ di televizoru mieu.

O sticlă de votcă alături, de-aia ieftină, întărită de producători cu sodă caustică. I-o auzea în voce, ar fi putut aprecia şi cît băuse din sticlă pînă atunci. Vedea cojile de salam într-o farfurie ciobită, murăturile veştede, urmele galbene de la ouă pe bărbie, pereţii verzi, culoarea aia scîrboasă, apăsătoare. Vedea ornamentele de calcar înnegrite pe margini, uşile nevopsite de ani, gunoaie pe podea, în bucătărie, podeaua rece, lipicioasă, ambalaje vechi peste tot. Ferestre jegoase şi în spatele lor, peretele celuilalt bloc. Întuneric chiar şi vara. Frig. Apă încălzită pe aragaz. Covoare prăfuite. I s-a părut că-i prima oară cînd le vede. Amănuntele, prăpăditele. Cînd a fost de Paşti acasă, i s-au părut fireşti, ca toate celelalte, ca viaţa. Ce se întîmpla, venea de undeva, aşa gîndea tăticu’, aşa gîndea şi ea. Cînd tăticu’ a vîndut casa lui tataia şi a pus banii la Caritas şi i-a pierdut pe toţi – aşa a fost să fie. Era vina lui că Stoica e un escroc? Cînd el nu lucra nicăieri şi mîncau mai mult cartofi – ce era să facă, a încercat. S-a dus la turci, cu mămica şi vecinul de la patru, a făcut şi ceva bani – şi i-a pus la Gelsor şi i-a pierdut. Şi iar mîncau cartofi, cartofi fierţi şi prăjiţi, la cuptor şi în tigaie,  salată de cartofi cu ceapă şi cartofi piure. Şi mămica nu zicea nimic, tăcea, că ştia mai bine. Nici dacă a luat pîine nu puteai să-l întrebi – ci, vrai sî spui cî am uitat? Cînd a vîndut apartamentul, i s-a părut normal, că îi venise timpul. Nu datoriile la întreţinere erau cauza, nu era nici o cauză, aşa era viaţa făcută – din întîmplări. Care vin una după alta. Din afară. Nu le făcuseră ei, nici datoriile, nici nimic.

-Parcî ai ci-i faci, Irinucî? Pensia îi micuţî şî-s atîtea daraveli di plătit. Bini cî tu eşti la salar. Sî ti ţii di serviciu, cî nu sî ştie ci mai vine pisti noi, cu criza aiasta şî ce-or mai scorni ca sî ni jupoai’.

-Tăticu, ia mai bini zî-mi dacî ti mai vez’ cu finuţa. Mai treci pi la matali?

-Ei…di la Sînta Mărie n-am mai văzut-o. Pari-mi-să cî s-o dus în Elveţia, după mă-sa.

Plecase deci şi Laura, vară-sa. Nu ştia ce-i venise să întrebe de ea. Nu mai vorbiseră de luni de zile. Dar i-ar fi plăcut să ştie că-i acolo, mai avea grijă de bătrîn. De asta, dar şi pentru liniştea ei. Laura îi era ca o soră, chit că nu vorbiseră de multă vreme, dar o liniştea să ştie că e acolo, acasă.

/

După ce a închis telefonul, ar fi vrut să se întindă pe parchet, să se ghemuiască lîngă calorifer şi să bocească. N-o întrebase ce face, nu-l interesa. Nici ei nu-i păsase pînă acum, se obişnuise de mică. Venea la el şi-i arăta un desen sau un ierbar nou şi o privea ca pe geam. Ajunsese să se bucure că n-o mai întreabă, să se bucure că scapă de convorbire. Dar acum ar fi vrut să-i vorbească. Era cel mai apropiat om, aşa cum o fi fost, prietenii se evaporaseră, cei mai buni, din copilărie, rămăseseră în oraşul natal sau se pierduseră prin Europa. Era singură, cui altcuiva să i se plîngă de ceva atît de ruşinos. Iulian ştia, el o găsise, dar nu înţelegea nimic. El era cu optimismul, cu zîmbetul încurajator, cu team buildingul. Îi vorbea ca la el la firmă. Parcă încerca să-i vîndă ceva:

-Hai, că nu poate fi atît de greu. Atîţia oameni nu beau deloc sau beau doar din cînd în cînd.

Poate era speriat şi el, poate îi era şi lui ruşine. Asta putea să înţeleagă, şi ei i-ar fi fost. Şi îi era. Descoperise, ca prin farmec, în ultima lună, deodată, cîte a făcut, în ce hal a ajuns. Ca într-o scenă dintr-un film de groază, pe care l-a văzut într-o noapte la televizor, pe la începutul anilor ’90,  cu o femeie care se trezeşte, vie, într-un sicriu şi are o brichetă la ea şi cînd o aprinde, descoperă deodată în unde e. Ar fi vrut să-l văd şi pe el trist, n-avea nevoie de optimismul lui, voia să dispere împreună cu ea, să se înfurie, să se ruşineze şi el. Că a băut cu ea, cot la cot. Nici nu s-au futut vreodată treji. De aia s-a şi mutat, că se încurajau prea mult la băut şi începuseră să dea chifle la job. Şi a lăsat-o cu toată chiria, pe care în curînd nici n-o să mai aibă cu ce s-o plătească.  Unde să se angajeze, cine s-o mai angajeze. Nu mai avea voie să stea la calculator, nu mai mult de o oră, două, lumina ecranului îi putea declanşa altă criză. Ce dracu altceva să muncească. N-avea practic nici o meserie, încasatoare la Orange nu e o meserie, e un job pentru studenţi, nu pentru cineva de vîrsta ei. Cînd îi dădea lui tăticu sfaturi financiare, nu se gîndise la asta, dar nici nu voia să se gîndească, nu încă. Iar prietenii s-au cam dus, într-o clipă, ca atunci cînd mori. Şi-a făcut într-o seară curaj şi a trecut pe la Magda, la o săptămînă după externare, de ziua ei. Nu s-a gîndit mult înainte, de ce s-ar fi gîndit. La Magda se simţea bine. Erau în bucătărie, ca pe vremuri, Radu făcea poante, motanul lor castrat şi blînd se foia pe sub masă. O clipă, s-a încălzit. Totul părea la fel. Uitase. Şi ei uitaseră. Magda a deschis o cutie de Beck’s şi i-a întins-o. Fîss, poc şi atunci a înţeles că s-a terminat. I-o spusese şi domnişoara doctor:

-Din păcate, nu e bine să vă vedeţi cu vechii prieteni, adică nu cu cei cu care obişnuiaţi să beţi.

-Din păcate, alţii n-am.

Magda ştia ce i se întîmplase, doar fusese s-o vadă la spital şi totuşi îi întinsese cutia de bere. Iar cînd a refuzat-o, Magda s-a zăpăcit un pic, pe urmă a zîmbit neîncrezătoare, ca de o farsă, apoi şi-a amintit, şi-a cerut scuze şi a îmbrăţişat-o.

Dar nu putea să plîngă. Cu doar o lună în urmă, îi venea atît de uşor – îl suna noaptea pe Iulian şi-l bocea la telefon. Asculta muzică, îşi turna ceva de băut şi bocea. Era atît de bine, plînsul era ceva călduţ şi intim, ceva care o lua în braţe. Dar acum simţea că nu mai are voie să se cocoloşească în nici un fel. Avea dreptate doctoriţa, să iasă, să nu-şi mai plîngă de milă. Gata, primise interdicţie, distracţia se terminase. Ştia că ar cam trebui să nu mai bea niciodată, să se lupte cu pofta, care, cînd o izbea, o năucea, ca valurile la mare, în zilele cu furtună. Şi, mai rău, odată cu pofta venea un fel de moleşeală vicleană, o dorinţă de a le da pe toate dracului. Şi gînduri, la fel de viclene – de ce să nu bei? Ai 35 şi n-ai copii, n-ai familie, n-ai o casă a ta şi nici nu se întrevăd vremuri mai bune.

Se întoarse în baie să se machieze. În timp ce dădea cu batonul corector peste cearcăne, îşi aminti de o manageriţă de la McDonald’s care se răţoia la o angajată:

-Aliza, cînd spun „aici, acum”, înseamnă aici şi acum.

Aşa, îşi zise Irina, în timp ce-şi acoperea cu fond de ten reţeaua de vinişoare sparte de pe gît, trebuie să se poarte de acum încolo şi ea cu mintea ei slabă, ca manageriţa aia afurisită cu angajatele.

Cînd a venit în Bucureşti la facultate, n-a trecut nici o săptămînă şi a şi văzut două vedete. Prima a fost actriţa aia bătrînă de pe eticheta de ulei Bunica, a văzut-o în metrou, strecurîndu-se suavă pe lîngă pereţii din pasajul Unirii, ferindu-se de puhoiul dezlănţuit de la ora 6, cînd ies toţi de la muncă. A doua a fost Nikita, cîntăreaţa hip-hop, scandalagioaica. A trecut pe lîngă ea în Cişmigiu, era cu băieţelul ei, care mergea la doi paşi mai în faţă, cocoşat, cu bărbia în piept. Maică-sa îi striga din spate:

-…şi în loc să-mi mulţumeşti că te-am scos din casă, mă fuţi la cap, căca-m-aş pă faţa ta dă maimuţă,  uită-te la tine ce crăcănat eşti, parcă eşti o maimuţă futută în cur, mînca-mi-ai slobozu’…

Aşa, îşi zise Irina, în timp ce-şi privea, amărîtă, faţa trasă, ochii înfundaţi în orbite, ar trebui să-şi vorbească de acum înainte, cum vorbea femeia aia cu puiul ei, dacă vrea s-o scoată la vreun capăt.

Îşi îngădui un zîmbet încurajator – în oglindă i se arătă o strîmbătură chinuită a gurii. Făcu un pas în spate şi călcă pe covoraşul ud, cu girafe portocalii. Umezeala rece îi îmbibă ciorapii.

/

Dan Sociu

 

(foto: agentiadecarte.ro)

//

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de