RECTO!

De . Categorii: Diverse, Eseuri/Studii

Etichete: , , , ,

RECTO!

Publicat în May 31, 2011 , o comentarii

Recto!

– despre relevanţa infra-apofantică a esteticului –

ottom [adică: un anti-motto, un text citat sub stindardul lui aşa nu!]:

„ … principiul de bază al [ideii] frumosului vizionar afirmă că valoarea esteticii constă în aceea că, în inima ei, stă un principiu care o transcende, care o depăşeşte, sau care o ajută – şi o obligă – să se autodepăşească. Abia relevanţa supra-estetică a frumosului conferă legitimitate şi demnitate esteticului însuşi, sub legea deducerii speciilor din genuri şi a indivizilor din specii. Or sensul de ascendenţă al valorilor spiritului face ca adevărul să fie superior frumosului, căci fie şi numai pentru a întemeia ca frumos ceea ce e pretins a fi frumos e necesară reclamarea unei funcţii de adevăr a afirmaţiei, împlinită într-o valoare de adevăr a întemeierii în cauză.”

[Luigi Bambulea, Relevanţa supra-estetică a artei, în „Verso”, anul 6, nr. 92, p. 20-22; am citat de la această ultimă pagină]

Nu credeam s-ajung a apăra vreodată estetica şi/sau pe esteticieni, şi în orice caz nu în contra filosofilor – aceştia din urmă îmi sunt (de-demult, încă de prin prea zbuciumata mea (pre)adolescenţă, când am realizat că am nevoie de sistem) cele mai dragi şi preţioase fiinţe umane. Şi, mda, unul din prietenii mei fundamentali (îl numesc aici pe Horea Poenar) e şi estetician; dar cerul mi-e martor că arare-, foarte arareori ni se întâmplă să cădem de acord asupra a te-miri-ce amănunt teoretic – în rest, dezbaterile noastre fiind, în procentaj foarte înalt, strict polemice.

Aţi observat, desigur, că am început cu un fel de ‘declaraţie de interese’; nu că m-aş crede convocat la ANI, dar am considerat şi consider că orice cunoaştere, orice demers ştiinţific, în fine, orice conduită sunt situate – deci, în oarecare măsură, partinice. Fireşte, dialogul, chiar şi cel polemic, presupune o încercare, măcar, de înţelegere a celuilalt (vorba aceea, o ‘fuziune orizontică’); mă voi strădui, aşadar, să-mi ţin ochii deschişi (şi urechile-atente). Cum, însă, deşi filosoful meu ‘cel mai favorit’ e Husserl, nu cred deloc în lipsa-totală-de-prejudecăţi, am preferat să vă dau informaţia necesară ca să vi le închipuiţi, lesne, pe-ale mele. Sunt lingvist (relativist, chiar) de meserie, semiotician prin extensie pasionată, om ‘de cultură’ într-un sens care sper că va deveni transparent pe parcursul acestei, presimt, lungi polemici – şi în rest ‘chibiţ’ într-ale filosofiei şi, da, esteticii.

“Poate, atunci, că n-ar trebui să te amesteci”, veţi spune, “în treburi pe-atât de grele şi serioase cum sunt cele de care vrei să te legi”. “Păcatele mele!”, voi răspunde, spăşit, “nu vă obligă nimenea să citiţi, mai cu seamă dacă v-aţi  pierdut deja sau vă veţi pierde cândva încrederea în ţinuta argumentaţiei mele. Dar, de ne-scris, eu unul nu puteam ne-scrie.”

Fiindcă (şi, iată, am abandonat ghilimelele şi rolurile) nu puteam lăsa ne-atacată o enormitate cum e cea a cărei ultra-flagrantă-instanţiere am folosit-o drept ottom, în deschiderea acestei intervenţii.

———————————————–

Scriu astăzi despre un singur text – şi, în linii mari, despre o singură idee, cel(e) menţionat(e) deja. Dar pentru mine e evident că poziţia exprimată, cu argumente altfel stufoase, grele şi, trebuie s-o recunosc, corect puse cap la cap, de către Luigi Bambulea nu e, câtuşi de puţin, una doar-personală. Nu; dimpotrivă, e vorba despre o atitudine discursiv-existenţială promovată destul de constant de către revista “Verso”. Şi, chiar dacă admit necesitatea (ca-de-aer) a uneia sau mai-multor publicaţii de poziţie în presa românească actuală, mai ales în cea culturală; cu alte cuvinte, dacă nu pot face altceva, ca intelectual (auto)educat întru… intelectualism, decât să salut existenţa (şi a) acestui grup şi a vocii sale distincte, aceasta nu înseamnă că trebuie, de fapt nu înseamnă nici măcar că pot să fiu de acord cu însăşi atitudinea promovată de revistă. Iar textul lui Luigi e mai-mult-decât-simptomatic pentru unele dintre ideile ‘vertebrale’ ale grupării.

Nu e vorba doar de obsesia re-venirii (a reversiei?) la un moment al istoriei culturale a Occidentului pe-cât-posibil precedent “decadentismului” modernităţii. Sau, dacă vrem, la un vârf al modernităţii filosofice, înainte ca marele modernism început cu Descartes sau Kant şi încununat de Hegel să fi încăput ‘pe mâna’… culturii. Oricât de retrogradă (subliniez: nu doar din punct de vedere strict cronologic, ci mai ales din unghiul varietăţii şi deschiderii ideilor), o atare propunere ar fi, poate, acceptabilă dacă ar fi făcută pentru iniţierea unui dialog intelectual. Temele predilecte ale celor de la “Verso” mă deranjează mult mai puţin decât stilul lor; de-abia acesta din urmă reuşeşte să mă facă, mai de fiecare dată când deschid revista, să încerc o stranie senzaţie de enervare amestecată cu amuzament. Fiindcă aproape fiecare frază… îmi veţi scuza cuvântul, duhneşte a conştiinţă ştiutoare, ce vorbesc? deţinătoare (ea singură, în întreg peisajul, aş spune, mondial, al activităţilor spirituale) a unicului Adevăr, a Căii cu C mare. Ca experienţă de lectură, e similar cu o conversaţie în care, de fiecare dată când, eventual excitat de câte o idee, ai deschide gura să-ţi spui părerea, ai fi redus la tăcere cu o scurtă corecţie profesorală; iar la nivelul experienţei interpersonale (alteritare), trăieşti impresia că ar fi mai plauzibilă o şuetă cu Big Brother, decât o împărtăşire (mutuală) cu autorii oficiali ai revistei; şi mă refer, fireşte, la instanţa orwelliană, nu la instituţia ‘televizuală’ actuală.

În fine; nu mi-am propus aici o bătălie cu ‘tot’ “Verso”-ul – pentru aşa ceva e nevoie de vreme şi, deci, de răbdare. Voi reveni, aşadar, la ideea bambuliană (deşi rostită cu o siguranţă de sine aproape impersonală, apodictică) a superiorităţii adevărului asupra frumosului. În primul rând, motivaţia pe care Luigi o ataşează convingerii sale (observaţi că deja am adoptat un limbaj… relativizant), cu aerul că totodată ne dezvăluie o cheie până acum nebănuită a Universului şi e primul om care a descoperit că oul iese din găină, e dezolant de banală şi, din punctul meu (repet: semiotic) de vedere, retorică şi-atâta tot. Desigur, retorică de puternic iz heideggerian, ceea ce ar trebui să-mi înmoaie inima de mare-iubitor-al-fenomenologiei; dar, vai, citită (retorica) şi înţeleasă, de către propriul ei promotor, L.B., într-o manieră de secol 19. Este ceea ce aş numi (nu de alta, dar ca să vă chinuiesc şi eu cu un pic de teorie filosofardă) o tristă idee a adevărului-ca-dat – şi, încă, vai! dat meta-fizic.  Sunt prezente, aici, obsesia (în aparenţă de sorginte kantiană, în fapt cum nu se poate mai autentic-bambúlică) a ‘obiectivităţii’ – pe care eu aş numi-o obiectualitate – a frumosului, dublată de cea (suroră cu prima) a conceptului, care la Kant era interzis, iar la Bambulea devine (vom vedea, via Hegel) necesar ‘depăşirii’ esteticului ca, ţineţi-vă bine! “exil babilonic al simţurilor”.

Mai pe româneşte: mai întâi ne scandalizăm de ideea a ceva care trebuie să placă doar-subiectiv (fără a-i face lui Kant concesia de a recunoaşte că, din păcate, aş zice eu, din fericire, ar trebui să zică LB, a promovat o doctrină a subiectului matricial-a-prioric, totalmente lipsit, cu alte cuvinte, de personalitate/ individualitate), şi reclamăm o sorginte dinspre-obiectul-de-artă a frumosului. Mai apoi, însă, respingem şi provenienţa ‘estetică’ (în sensul kantian al termenului, pe a cărui omonimie cu cel ce denumeşte o ştiinţă/ un discurs modern-şi-contemporan Luigi nu se jenează a se baza) a acestuia din(spre) simţuri. Ca o consecinţă firească, tot ce ne-ar mai rămâne ar fi conceptul; e, aşadar, momentul să abandonăm Critica facultăţii de judecare şi pe autorul ei (devenit acum o proptea prea subtilă şi ne-mai-standardizată pentru filosofia pe care o avem de propus), pentru a merge – la cine altcineva, decât la autorul Fenomenologiei spiritului?

Dar nu vreau să vorbesc, încă, despre invocarea (deus ex machina!) a lui Hegel; am de lămurit acuzaţia mea de mai sus, privitoare la obsesia adevărului-ca-dat. Eu unul, credeam că modul acesta de a gândi, care îmi pare atât de nefiresc în… şi voi rosti cuvântul infam, postmodernitate, e specific doar pozitiviştilor; dar se pare că, iată, el are şi victime mai ilustre (sau, mă rog, care se auto-recomandă drept mai cultivat-eliberate spiritual). Adevărul e deja acolo, deşi, fireşte, într-un acolo aproape platonician-de-complicat-de-atins. Adevărul stă, dacă vreţi, în meta-fizic, la fel de bine-şi-obiectivat cum stă, să zicem, exemplarul meu deschis din “Verso”, acum când scriu, în faţa mea. Şi tot ceea ce trebuie să fac (cam ca şi cu pomenita revistă, înţeleg) e să renunţ la vălurile atât perceptive, cât şi (mai ales) subiective care îmi acoperă ochii şi să citesc, în sfârşit, Ideea absolută.

Ei bine, dacă o astfel de teorie nu mă supără la savanţii din ştiinţele naturii, ea mă scoate din minţi când încercăm să o aplicăm faptelor culturale. Ce facem cu Vico şi al său verum et factum convertuntur, cu alte cuvinte cu ideea, atât de specifică abordării moderne a artei, că în domeniul (cu scuzele de rigoare pentru termenul ‘depăşit’) estetic, adevărul se face de către artist şi, eventual, de către receptor/ privitor? Ce facem cu toată hermeneutica secolelor 19-20, această ştiinţă pornită, oarecum naiv, de la ideea lui Schleiermacher a posibilităţii de a şterge distanţa istorică şi a regăsi (eventual cu adaosul besser verstehen) intenţia autorului, însă ajunsă, cu Gadamer, la teza fuziunii orizontice, şi cu Ricoeur la ideea unei lumi a operei efectuată ca referinţă, produsă de aceasta?

Am impresia că pentru L. B. (şi, of, de-ar fi aşa numai pentru el! însă pentru toţi obsedaţii-de-cunoaştere care îşi vâră nasul în[spre] artă), artistul e un fel de om-cu-barosul; el doar sparge vizibilităţile consacrate, vălurile reificate ale Mayei, spre a face loc unei viziuni/ vederi care, însă, nu mai este a autorului operei de artă. Nu, artistul, acest om-cu-sapa, se cheamă că şi-a făcut, mauric, datoria, iar acum e rândul celui-cu-mapa, al punătorului-de-degete-raţionale-pe-rană şi de puncte-neclintite-pe-i-uri. Arta şi-a jucat rolul; arta poate să plece; enters Bambulea (sau cine s-o  mai găsi).

Citez din nou, ca să ne intre bine-n cap cum stă treaba: “valoarea esteticii constă în aceea că, în inima ei, stă un principiu care o transcende, care o depăşeşte, sau care o ajută – şi o obligă – să se autodepăşească”. Iar acum, în sfârşit, putem merge şi la ceea ce este (destul de) bun la Bambulea – dar bun, aş spune, numai fiindcă vine de la Hegel, iar tot ce e hegelian are, cum bine ştim, o mare (şi labirintică, uneori aporetică) adâncime.

Fiindcă, iată cum trece autorul nostru (mă refer la cel contemporan) de la (1) expunerea – relativ corectă – a poziţiei hegeliene la (2) comentarea ei în stil-şi-direcţie proprii:

“[1, n.m. CV] Estetica hegeliană schimbă, astfel, limbajul deducţiilor kantiene, ca o încercare de a se adecva la sensul mai adânc al artei văzute ca manifestare sensibilă a ideii frumosului, într-un proces de auto-obiectivare şi auto-cunoaştere a spiritului. [2, n.m. CV]  În această mutaţie profundă a esteticii moderne stă şi valoarea gnoseologică a artei, ca funcţie a relevanţei supra-estetice a frumosului.”

Ce să zic? chiar dacă am accepta că avem de-a face aici cu o gnoseologie ce e în acelaşi timp o exercitare a lui nosce te ipsum (via ‘alteritatea’ sau ‘antiteza’ fiecărei opere de artă în parte), şi tot mi s-ar părea suspectă o atât de decisă instrumentalizare a frumosului. Am dificultăţi în a înţelege care e diferenţa de substanţă faţă de conceperea artei ca ornament; ba chiar aceasta din urmă, specifică, să zicem, ‘meşterilor populari’ din vechime şi designer-ilor industriali de azi, îmi pare a fi mai cinstită, fiindcă e mai-mult-practică-inspirată (deci productivă) decât teorie. Sau o fi vrând Luigi să includă şi arta-ca-şoc?  Adevărul e că, la un moment dat, e pomenit şi Jauss cu aesthesis-poesis-katharsis – dar fireşte într-o reinterpretare în cuvinte mai importante-şi-neapărat-cu-majusule: Gnosis, Kosmos şi Onthos (iar Porthos şi Aramis probabil că ar fi apărut şi ei, dar înţeleg că erau ocupaţi).

Oricum am lua-o, artă-ornament, artă-devianţă-de-la-regulă, artă-provocare-prin-contrast-a-spiritului înspre mişcarea spiralată a dialecticii, propunerea lui L.B. îmi pare a fi tot la même Jeanette. Iar a-l folosi pe Hegel drept hair-stylist întru coafarea banalităţii – abia asta e, după părerea mea, o impietate. Cât despre marele plan al eliberării artei de estetic şi esteticieni – din punctul meu de vedere, nu avem a ne-ngrijora prea mult; ba, poate, n-avem nici măcar a băga de seamă prea atent; e doar visul somn(b)ambulic al unui tânăr căruia Hegel (acest, altfel, minunat alcool tare) i s-a urcat la cap. Încă vreo câţiva ani de lecturi ceva mai atente, umile, ne-profetice, vor face minuni – dacă există vreundeva, în Luigi sau în atmosfera instituţionar-bombastică a “Verso”-ului, vreo apetenţă pentru astfel de modestie.

Dar, fireşte, ca să închei acest prea lung text (fiţi, însă, pe pace – când Luigi sau “Verso” vor răspunde, veţi avea de citit tomuri întregi, aşa e naturelul lor), mă retrag, relativisto-pensero-debole-stic, în locşorul meu modest, re-precizând: eu sunt doar un semiotician, amator de filosofie. Poate nu l-am înţeles eu corect pe Luigi (şi mai ales pentru cei ca Luigi, corectitudinea e întotdeauna una singură, la fel ca Ad[h]evărul). Sunt convins că voi beneficia de corecţiile, de la părinteşti la academic-ex-cathedrice, pe care le merit.

Cornel Vîlcu

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de