@ 10 TIFF – (Wasted Youth) – Iubiri imaginare

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , , , , , ,

@ 10 TIFF – (Wasted Youth) – Iubiri imaginare

Publicat în June 17, 2011 , o comentarii

Trebuie sa recunosc, am o anumită slăbiciune pentru filmele lui Xavier Dolan. Poate că din cauza felului învăluitor în care îşi narează povestea; poate că doar din cauza fragilităţii personajelor. A pendulării lor neîncetate între spaţiul unui cotidian ploios şi o stare prelungită de reverie dulceagă. A părţii de ireal care substituie realul până la autodisoluţie, numai pentru a o lua, cu prima ocazie, de la capăt.

Plecând de la o asemenea ipoteză, s-ar putea spune despre Iubiri imaginare că este un film aproape eliptic. Se centrează pe o relaţionare (mai mult decât pe o relaţie) „triunghiulară”, o dezvoltă şi o-ntinde până la limita insuportabilului, o vede eşuând, pentru ca după un intuibil an de pauză, să îşi aleagă drept final nimic altceva decât acelaşi tip de înscenare. Şi e găselniţa cea mai fericită. Pentru că pe Marie şi Francis (cei doi buni prieteni care sfârşesc prin a se îndrăgosti mereu de acelaşi al treilea seducător) îi putem vedea „în doi” numai în ipostazele cele mai imobile: luându-şi ceaiul în linişte, în ceşcuţe vintage, uitându-se prin albume de artă la scaune Bauhaus, dezbătând problemele vestimentare ale invitaţilor la un party sau, pur şi simplu (şi destul de adesea), aşteptând. Or, apariţia lui Nicolas (echivalentă cu cea a misteriosului personaj dintr-o a doua etapă a filmului) este singura care introduce mişcarea. Saltul de la un stadiu la altul, de la un cadru la altul (iar cadrele sunt unele lungi şi hyper-studiate, ca atunci când se visează în exces şi se trăieşte numai pe marginea prăpastiei), de la supradimensionate momente de pauză la neaşteptate inserţii de acţiune.

Nu trebuie, însă, să ne amăgim: Iubiri imaginare e departe de a fi un film care abundă în dinamism. E mai degrabă genul de construct care se (des)compune lent, care se-ntinde şerpuitor de-a lungul a ceea ce constituie, de fapt, ingredientul său principal: seducţia. Iar ca în orice poveste despre seducţie se lasă spaţii goale. Absenţe. Şi finaluri deschise.

 

Diana Mărculescu


Diana Mărculescu

Mai multe articole de