[1990] Interviu cu Livius Ciocârlie [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Interviuri, Rubrici

Etichete: , , ,

[1990] Interviu cu Livius Ciocârlie [goldmine]

Publicat în June 24, 2011 , o comentarii

S-a discutat mult în presa noastră literară din ultima vreme despre două concepte: postmodernismul şi textualismul. S-au încercat însă, în ambele cazuri, prea puţine clarificări operaţionale şi, ca o consecinţă, aproape fiecare critic, de la mic la mare, a uzitat termenul aşa cum a crezut de cuviinţă, „facilitînd” o înţelegere eronată a lor. De aceea mi s-ar părea funcţional dacă aţi încerca sa delimitaţi sfera conceptului de textualism (despre postmodernism v-aţi exprimat părerea într-un număr din „Caiete Critice”). Credeţi, apoi, că termenul de textualism ar putea sa circumscrie o „zonă” a prozei romîneşti? Cînd vă pun această întrebare mă gîndesc că o proză de o anumită factură (mă feresc să-i spun textualistă), „afectează” nu numai scriitori din generaţia „80”, dar şi scriitori din generaţiile trecute.

Au trecut cîteva luni de cînd ne întîlneam pe coridoarele facultăţii şi iată că, deja, te „răzbuni” pe dascăl punîndu-i întrebări la care nu prea ştie să răspundă.

Spui că m-am pronunţat o dată despre postomodernism şi că a fost destul. Ca să fiu sincer, aş fi preferat ca tocmai despre postmodernism să-ţi spun cîte ceva, fiindcă abia după ce am făcut presupunerile la care te referi şi avînd sentimentul inconsistenţei lor (adică al „postmodernismului” lor, postmodernismul aparîndu-mi acum ca fiind, între altele, un mod de a fi al inconştienţei), mi-am format o idee mai clară despre el.

Cît priveşte textualismul, nu pot ca mai întîi să-l definesc şi numai apoi să-l circumscriu în proza romînească deoarece cred că textualismul este un fenomen romînesc. Francezii, de la care ne tragem în această privinţă, n-au avut textualism. Ei au avut text. A existat mai întîi textul originar, care nu s-a numit încă aşa. Principala contribuţie la crearea lui au avut-o Mallarmé şi Launtréamont. Trăsături: autoreferinţă, intertextualitatea, diferenţa, producerea de sens indecidabil, contopirea – în semn – a adîncimii cu suprafaţa etc. Mult mai tîrziu au venit „tel queliştii”. Ei au elaborat teoria textului. Au avut tendinţa să identifice textualitatea cu modernitatea. Tot ce nu era integral textualizat, nu era nici integral modern. În realitate, literatura modernă a cuprins şi alte filoane. După ce au elaborat teoria, „tel queliştii” au vrut s-o şi practice. Ei au scris text cu seriozitate. Cu, s-o spunem, anostă seriozitate.

Textualiştii noştri au avut inteligenţa de a nu fi epigoni. Ei au făcut un pas mai departe. Principalele lor inovaţii: spiritul aprodic în care au textualizat şi deschiderea către real. Către vocile realului, îndeosebi. Intertextualitatea s-a păstrat, dar nu agresivă faţă de trecut, ca în modernism, ci primitoare. O astfel de tratare a textului aparţine, cred, modernismului.

Am mai spus că textualitatea a fost un fenomen romînesc. Poate, spunînd-o, am fost imprudent. Poate există textualism şi în alte literaturi (la americani există ceva asemănător, încă mai de mult, însă spre deosebire de literatura noastră, cunoştinţa acestui ceva a aparut ulterior), dar atunci este unul paralel, corespondent cu al nostru. Nu cred că textualismul romînesc a avut vreun model. El a pornit de la text, însa l-a transformat.

Configurez o noţiune generală şi, bineînţeles, vagă. Nu mă hazardez să-i numesc pe textualişti, fie ei mai vîrstnici sau mai optzecişti, fiindcă scriitorul – scriitorul adevărat – nu intră niciodată de-a binelea înt-un cadru excepţional.

 

Cum vă explicaţi „cameleonismul” unor critici, trecerea lor dinspre critică spre proză?

Încercarea criticilor de a scrie proză nu este nouă. Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, ştii foarte bine, au scris roman. Memoriile lui Lovinecu tot proză sunt. Dar poate să mai afle ceva. Criticul contemporan are cunoştinţă din capul locului că este scriitor. Daca, o vreme, faptul acesta n-a fost prea clar şi s-a crezut că activitatea criticilor ar fi fost exclusiv una de metalimbaj, mai aproape de ştiinţă decît de literatură, ulterior s-a impus ideea că ea aparţine literaturii. Trecerea de la un gen de literatură la altul nu este decît atât de surprinzătoare cît ar fi trecerea de la ştiinţă la literatură. Timp de cîţiva ani, critica a ocupat în peisajul vieţii literare un loc dominant. Se ajunge ca cititorii avizaţi să citească mai cu tragere de inimă critică decît poezie sau roman. Astazi critica este pe punctul să-şi piarda acest statut. Şi cum cititorul nu practică de bunăvoie un gen mai puţin luat în considerare, s-ar putea ca şi criticii – avînd conştiinţa că sunt scriitori – să vrea să se afle în locurile fierbinţi ale literaturii. N-aş vedea într-o asemenea atitudine nimic condamnabil. Şi nici nu cred că ea i-ar putea atrage criticii vreun neajuns. Cine are vocaţie de critic v-a continua s-o practice chiar dacă, eventual, va scrie şi proză.

Ce trebuie comentat, dupa părerea mea, nu este atît faptul că unii critici scriu proză, ci acela că scriu memorialistică. Făcînd-o, ei integrează o tendinţă mai generală a literaturii actuale, nu numai la noi. Sunt un mare admirator de asemenea cărţi. Am citit cu suflet la gură După-amiază de sîmbătă, ca şi fragmentele memorialistice publicate de Alexandru Paleologu pînă acum. În ultimele volume de Teme există secvenţe autobiografice incitante. Timpul trăirii, timpul mărturisirii a fost un admirabil început de drum. Sau nu, au fost mai întîi Teritorii de Mircea Zanciu, despre care am şi încercat într-o carte să spun tot binele pe care-l gîndesc. Şi alţii pot fi numiţi: Alexandru George, Adrian Marino, Marin Mincu, iar asta, vorbind numai despre critici. Dacă-l adăugăm pe filozof (Jurnalul de la Păltiniş), perspectiva se lărgeşte, iar dacă-i cuprindem şi pe romancieri devine impresionantă.

Însă în pofida plăcerii de a citi aceste cărţi, ca şi a faptului că am păcatuit în acelaşi fel, găsesc că fenomenul, şi mai ales ponderea lui – repet, nu numai la noi – reprezintă un simptom al unei perioade literare de – delectabilă, ce-i drept, pentru cititorii traumatizaţi de experientalismul modern – slăbire a resorturilor creatoare. Poate nu străină de postmodernism.

 

Sunteţi aturoul a două cărţi de proză foarte interesante, Un Burgtheater provincial şi Clopotul scufundat. Cum înţelegeţi „educaţia” text – realitate privind dinspre cărţile dumneavoastră?

Mă preocupă mai mult realitatea – dinăuntru şi dimprejur – decît literatura. De accea, nici nu mă consider scriitor, ci diletant. Scriitorul este un monoman al literaturii, eu nu. E adevărat, a existat o vreme cînd principala mea preocupare era aceea de a deveni scriitor. În Clopotul scufundat, fragmentele cu care se deschid, capitolele scrise acum douăzeci şi mai bine de ani, reprezintă o – destul de precară, după părerea mea – încercare a scriitorului. De mult timp, însă, optica mi s-a schimbat. Deşi am insistat atîta, poate şi din obişnuinţă, asupra „temei autorului”, n-aş fi avut tragere de inimă să scriu ultimele două cărţi dacă n-ar fi fost vorba decît să fac literatură. Cînd va apărea şi ultimul album al seriei, se va vedea că interesul pentru sensul lucrurilor a crescut atît de mult în detrimentul interesului pentru text încît literatura a trecut de-a binelea în planul doi, de nu chiar în fundal. Iar aceasta, cu riscul dinainte acceptat de a fi scris o carte mai slabă decît ar fi fost daca n-aş fi evoluat aşa.

 

Vă consideraţi un explorator literar? De ce?

Nu sunt un explorator, dar sunt un autor cu gustul riscului. Exploratorul are o vedere clară a teritoriilor învecinate cu cel în care se aventurează. Ştie încontro se îndreaptă, chiar dacă nu ştie ce va găsi. Pe mine mă împinge numai neputinţa de a face ce am mai făcut. Scriu invers decît trăiesc. În viaţă detest noutatea. Atît de mult încît, daca ar fi fost după mine, probabil nu m-aş fi născut.

 

Şi ca să încheiem în (bună) tradiţie echinoxistă, numiţi cinci tineri scriitori în care credeţi.

Altă „răzbunare”. La facultate conduc un seminar de conversaţie unde, în prima oră, le cer studenţilor să-mi spună cinci autori – din orice literatură – care au însemnat ceva esenţial pentru ei. Studenţii mă detestă în acel moment.

Ar trebui ca mai întîi să stabilim ce înseamnă tînăr scriitor. Judecînd după apariţiile editoriale, vîrsta lui urcă spre patruzeci de ani. Bănuiesc că nu la generaţia acestuia te referi, cîtă vreme n-ai nici douăzeci şi cinci.

Şi încă ceva. Dacă, tot dupa tradiţie, persoana de faţă se exclude şi eu nu-i cunosc pe tinerii fără volum decît din cenaclurile timişorene, nu-mi rămîn cinci. E drept, ne-a vizitat cenaclul „Universitàs” şi acolo erau fără îndoială cinci promisiuni. Iau de la ei trei nume – Simona Popescu, Cristian Popescu, Caius Dobrescu (Daniel Bănulescu, despre care aud lucruri bune, nu era de faţă), – adaug de la Timişoara două – Simona Constantinovici, Gabriel Marinescu – şi rămîn convins că omit, din ignoranţă, mari promisiuni de la Cluj şi de la Iaşi.

 

(nr. 3-4/1990)

 

(foto: wikipedia.org)

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de