Ana Maria Sandu – Rusoaica de la doi (proză)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză

Etichete: , , ,

Ana Maria Sandu – Rusoaica de la doi (proză)

Publicat în June 25, 2011 , o comentarii


(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

 

Rusoaica de la doi

 

Acum cîțiva ani, cînd m-am mutat în blocul cu patru etaje de lîngă Grădina Icoanei, vecinii mei au fost mai întîi niște fantome în spatele unor uși cu numere aurii și covorașe la intrare. Cel mai ciudat preș se afla la etajul doi. Am aflat în scurt timp că pînza colorată cu pătrățele, îi aparținea doamnei Duplenkova, care vorbea încă prost românește după o viață întreagă trăită în București. Mai știu despre ea că ura profund cele două pisici ale blocului și că era pictoriță amatoare. Am mai observat apoi și că născocea în fiecare zi metode elaborate de a-i ține departe de ușa ei pe Puck și pe Vizi: presăra detergent, umplea niște sticle de plastic cu tot felul de substanțe. Ne-am intersectat doar de vreo cîteva ori pe scară, așa că nu pot zice că ne-am cunoscut.

Pînă într-o seară cînd lucrurile au luat-o razna și viața doamnei Duplenkova (de dincolo de lumea asta și de toate granițele geografice) ne-a intrat în casă.

Ne strînseserăm cîțiva amici la un whisky, nimic organizat aș zice. Vară, cald, geamuri deschise. Și pentru că unul dintre prietenii prezenți la noi, locuia în aceeași clădire, discuția a ajuns pe nesimțite la ultimele știri: doamna Duplenkova nu mai ieșise din casă în ultimul timp și, după semnele pe care le depistase un vecin doctor de la etajul 1, părea atinsă de Alzeihmer. Asta însemna că devenise un pericol pentru mica noastră comunitate. O femeie singură, fără discernămînt, poate să arunce un întreg bloc în aer, cît ai clipi. Domnul despre care vă spun că pusese diagnosticul redactase și o scrisoare în engleză pentru rudele ei din Rusia. Ne rugase pe noi să trimitem telegrama la Nijni Novgorod, unde locuia o soră de-a femeii și de unde aveam o adresă scrisă pe o felicitare, pe care o altă vecină o sustrăsese din casa bolnavei. Moscova ni se părea departe, Nijni Novgorod chiar la capătul pămîntului.

Ne-am hăhăit mult și bine în seara aia, am vorbit de moartea femeii ca de ceva amuzant, ne-am imaginat un scenariu în care am fi decolat în aer cu tot cu apartament. A doua zi, toate lucrurile s-au întîmplat întocmai.

Doamna Duplenkova n-a mai răspuns deloc la ușă, iar contorul de gaze se învîrtea. Vecina despre care vă mai spusesem că o mai vizita și mai avea grijă de ea, a chemat pompierii. Au spart ușa și au găsit-o pe bătrînă căzută lîngă pat. Murise de curînd. M-am simțit extrem de vinovată, parcă din cauza gurilor noastre spurcate și slobode se întîmplaseră toate. Într-un fel, noi o omorîsem pe biata femeie. Așa, cu zîmbetele pe buze și cu paharele pline de whisky cu multe cuburi de gheață.

Am dat în cele din urmă de Mașa: avea acces la email și comunica în engleză destul de bine. Fusese nepoata preferată a doamnei Duplenkova și urma să vină de la Moscova să rezolve lucrurile legate de acest deces.

Dragă Serioja,

Știu că lucrurile s-au întîmplat foarte repede și că n-am avut timp să vorbim pe îndelete. De fapt, nu aveam prea mult timp nici cînd lucram împreună la Moscova. Te-au avansat? Ce se mai întîmplă pe la voi? Mai faci ore suplimentare sîmbăta și duminica? Știu că ai nevoie de bani și trebuie să te duci. Cînd lucram și eu acolo, mi-era imposibil să-mi dau seama în ce zi a săptămînii ne aflam. Ajungeam serile acasă, complet varză. Îmi mai amintesc doar momentul în care mă descălțam de pantofii mei cu tocuri înalte. Tot ce-mi doream era să aud niște sunete care să fie altceva decît sonerii de telefon. Mi-era indiferent dacă mă mai trezeam a doua zi și o luam de la capăt. Apăsam pe telecomanda de la combina muzicală și ronțăiam cîte ceva din pungile pe care le cumpăram în drum spre casă. Nu știam ce mănînc, nu mă interesa. Îmi plăcea să umblu desculță pe gresia din bucătărie și să simt cum picioarele mele umflate și obosite încep să-și revină. Știu că m-ai întrebat odată de ce nu-mi iau niște pantofi mai comozi și ți-am zis că e o chestie de obișnuiță și că, dacă aș purta ceva foarte jos, probabil m-aș împiedica și mi-aș sparge capul. Îmi vine să rîd, pentru că acum merg mult și mă încalț în niște adidași în care mă simt foarte bine.

La început mi se întîmpla să mă visez destul de des în garsoniera mea din Moscova. Știi cît de mult m-am bucurat cînd am putut să mi-o cumpăr. Cînd am vîndut-o, chiar dacă au fost mulți bani, 160.000 de euro, n-am mai simțit mare lucru. Cîteodată, în puținele momente în care am timp și nu e un muncitor în casă care să spargă un perete, să pună faianță sau să instaleze centrala, mă gîndesc la tot ce mi s-a întîmplat ca la un film pe care l-am văzut demult și nu-mi mai amintesc chiar toate detaliile. Fata aia pe care o știai bine și căreia îi spuneai că e prea sentimentală pentru lumea noastră începe să se vindece. Nu trebuie mai să-ți spun că atunci cînd sînt prinsă cu tot felul de treburi (administrative și nu numai) dau dovadă de multă eficiență și încerc să rezolv totul cît mai bine. Altfel nu-mi imaginez cum m-aș fi descurcat, pe cuvînt. Nu mi-a fost ușor, de fiecare dată cînd m-am întors la Moscova în anul ăsta (parcă de trei ori, ca să rezolv cu actele, cu casa), am așteptat un semn de la tine. Acum îți mulțumesc că nu mi-ai zis să rămîn, nici nu știi cît de mult m-ai ajutat. De cînd mă dădeam jos din avion începeam să mă întreb dacă e bine ce fac, dacă plecarea pe care mi-o pregăteam n-o să mă îndepărteze definitiv de Alexei. Nu mai știu cum arată, nu l-am mai văzut de aproape trei ani. Dacă aș putea măcar să vorbesc cu el la telefon, dar nici măcar asta nu e posibil. Serile mi se întîmplă la fel cum știi, toate luminile de pe străduța unde locuiesc acum (foarte în centru și lîngă două parcuri cochete) se sting brusc pentru cîteva secunde. Ochii mi se tulbură și, în felul ăsta, mă gîndesc că Alexei al meu știe că-i spun noapte bună.

Bucureștiul e mai frumos decît mi-l imaginam atunci cînd Nina venea pe la noi și ne povestea tot felul de lucruri. Întîi am învățat drumurile pînă la magazinul din apropiere, după aia, ușor ușor, am început să mă mișc și să recunosc locuri pe unde mai trecusem și în alte zile. Mi-aduc aminte că prima dată cînd am venit am făcut multe poze, atunci nu mă gîndeam că o să ajung să locuiesc aici, am luat totul ca pe o vacanță prilejuită de moartea Ninei.

Dacă te hotărăști să vii odată pe aici, să-mi spui din timp ca să-ți facem chemare.

În august m-am căsătorit. A fost la biserică, cu rochie de mireasă, verighetă, tot tacîmul. Acum mă cheamă Mașa Costantin, ce zici, cum îți pare? Pe soțul meu îl cheamă Florin și e un băiat drăguț și atent și ține foarte mult la mine. Dacă l-ai vedea cum se poartă cu mine, sigur ți-ar plăcea. De fapt mi-ai zice, cu siguranță, că e un copil și că mie mi-e dor de Alexei și de asta m-am măritat cu un tip mai mic decît mine. Nu de putere am eu nevoie, Serioja, ci de dragoste și de trandețe, care să mă vindece de teama în care am trăit. Tu m-ai cunoscut după ce plecasem de la Vladimir.

Atunci nu trăiam, încercam să scap, dădeam din mîini disperată și mi-era foarte frică de oameni. Poate nu se vedea, nici nu m-ai crezut cînd ți-am povestit prima dată prin ce-am trecut, pentru că încă mai reușeam să zîmbesc.

Toate femeile din familia noastră (inclusiv Nina) avem aceeși formă a buzelor și același zîmbet. Pe mine mă ajută încă să-mi fac prieteni și să trec peste toate.

În călătoria de nuntă am fost în Spania, în Ibiza. Poți să-ți imaginezi că oricît de mult aș sta la soare, pielea mea de sticlă (așa mi-ai zis tu o dată și uite c-am ținut minte!) rămîne la fel de albă? M-am dus vreo cîteva ședințe și la solar, dar mai mult decît să capete o ușoară nuanță rozalie n-am reușit. Nu rîde de mine, în primele zile cînd am venit la București toți se uitau la mine ca la o arătare blondă, numai bună de agățat. Mi se părea culmea răzbunării, pe tine am încercat să te conving atîta timp că n-o să ni se întîmple nimic rău dacă vom fi împreună și că Vladimir o să ne lase în pace pînă la urmă. Aici nimănui nu-i mai pasă de viața mea dinainte. De multe ori, nu-mi mai pasă nici mie.

Pentru mulți dintre oamenii de aici, să-ți faci bagajele și să pleci într-o călătorie pare cel mai simplu lucru din lume. Pentru noi, care am trăit în Rusia o viață întreagă, nu e așa. Doar știi, singurele locuri pe unde am mai fost le-am văzut mai mult de pe geamul autocarului cu care am mers împreună alea 4 sau 5 zile în excursia organizată.

Cînd am venit astă vară la București, Nina era moartă, casa ei sigilată, dar cu ajutorul unor vecini (la care am și stat atunci) am reușit să mă descurc. Nu cred că am apucat să-ți spun pînă acum prin ce nebunie am trecut, nici n-avea rost, n-ai fi putut să mă ajuți. Te sunam și asta mi-era destul. Îți auzeam glasul, asta era cel mai important pentru mine. Îmi ziceai că o să fie bine și ai avut dreptate.

Întîi și-ntîi a trebuit să dovedesc că sînt rudă cu Nina ca să vină și să ia sigiliul de pe ușă. Am intrat într-o dimineață. Mirosul era insuportabil și mi-ar fi fost foarte frică să stau în încăperea aia singură. Nu mă-nțelege greșit, am iubit-o pe Nina foarte mult, dar moartea e ceva atît de mizerabil.

Apoi a urmat recuperarea cadavrului. Niciodată nu ești pregătit pentru imaginea aia, oricîte filme ai fi văzut înainte. Un bărbat gras m-a dus într-o cameră cu multe frigidere. I-am zis numele Ninei, m-a privit atent, și a deschis ușa unuia dintre ele. Patru oameni stăteau stivuiți pe niște grătare, înghețați bocnă și dezbrăcați. Nina era jos de tot, părea o păpușă mare și bătrînă și, cînd am văzut-o cum stătea acolo goală, cred că am leșinat. Nu știu dacă de frică sau de durere, habar n-am. Cîteva zile după aia totul în jurul meu plutea în formol: orașul, blocul, oamenii pe lîngă care treceam.

Casa din micul Paris, unde o urmăream cu gîndul pe Nina mult timp după ce pleca de la noi, ce să-ți zic, arăta jalnic. Pata de pe covorul ros de timp n-o s-o uit toată viața. Era ultimul semn pe care Nina îl lăsase pe lumea asta. Au mai fost tablourile ei și hîrtiile. Caiete întregi pe care scrisese în rusește tot felul de rețete și își conspectase tehnici de pictat din manuale de artă. Am găsit și testamentul: garsoniera mi-o lăsase mie, alte bunuri nu avusese niciodată. Apoi, mai stînsese o grămadă de facturi de telefon, de gaze, nici n-ai idee cîte hîrtii inutile pot păstra bătrînii. Am stat o zi întreagă în camera ei și am cercetat fiecare însemnare. A vrut să fie incinerată și am încercat să-i îndeplinesc și acestă ultimă dorință, chiar dacă asta m-a făcut să mă cert cu o parte a familiei care o voia înmormîntată în Rusia. Știi că dacă vrei să transporți un mort dintr-o țară în alta ți se calculează valorea per kilogram, ca la orice colet? Ar fi costat o mică avere să o ducem s-o înmormîntăm la Nijni Novgorod.

Imaginează-ți că toți pereții erau tapetați cu lucrările ei, pictase de-a lungul vieții multe flori, cîteva icoane și sculptase niște chipuri. Din păcate, n-o să pot păstra decît cîteva dintre ele. M-am tot întrebat dacă mătușa mea a fost fericită aici, la atîtea mii de km de Rusia? Cînd l-a cunoscut pe viitorul ei soț, n-avea mai mult de 20 de ani. El venise la studii, pe vremea cînd ea era studentă la medicină la Moscova. A divorțat după primii ani de căsătorie și de atunci a trăit singură într-un oraș îndepărtat, unde nici una dintre rudele noastre n-a ajuns niciodată. Acum cred că nici nu le-a chemat.

Poate ți-am mai povestit, o lună pe an, femeia asta îmi acorda o atenție cu totul specială. M-a învățat să pictez, să cînt la pian și să vorbesc puțină franceză (stai liniștit, am uitat imediat!). Poate părea o prostie, dar cînd venea Nina cu multe cadouri, mă simțeam frumoasă și deșteaptă. Mă băgam în pat, dar nu puteam niciodată să adorm imediat. Mama și Nina rămîneau în bucătărie pînă noaptea tîrziu. Numai ele știu despre ce vorbeau atîta, dar sporovăiala lor se strecura ca un fir de căldură pînă la mine. Visam cu ochii deschiși că plec și mă plimb braț la braț cu Nina prin București, pe niște străzi frumoase, cu oameni eleganți, care nu trebuiau să se înfofolească ca să iasă din casă și nici să se baricadeze sub niște căciuli țuguiate de blană. Locul în care locuia Nina mi-l imaginam mare și luminos și tablourile ei cu multe flori de cîmp, vaze cu maci sîngerii le aranjam în gînd unele lîngă altele. Garsoniera nu e deloc mare, cam jumate din cea pe care o știi de la Moscova.

Încerc s-o fac cît mai frumoasă, dar e greu, sînt multe lucruri de schimbat, de modificat. Deocamdată e gata baia, în sfîrșit am un mic jacuzzi și faianță roșie, așa cum n-am reușit înainte.

Soțul meu m-a ajutat și am învățat destul de bine românește (știi doar că am ureche muzicală). Îmi plăcea să-ți cînt, chiar dacă tu te intimidai foarte tare în serile alea și mie îmi venea să rîd cînd te vedeam că nu-ți mai ridicai privirea speriată de pe podea. Te iubeam așa de mult, Serioja! M-am gîndit într-o zi că tu și Florin semănați.

Ți-am zis deja, toate s-au întîmplat foarte repede și pentru mine. În mai puțin de un an de cînd am ajuns în orașul ăsta străin sînt o femeie măritată care a început o viață nouă. Fac cumpărături la supermarket, vorbesc cu oameni, mă bucur pentru fiecare bucată de faianță nouă care apare în garsoniera Ninei. Nu rîde, sînt o rusoaică cu domiciliul stabil la București.

O parte din cenușa Ninei am înmormîntat-o și o parte am aruncat-o în lacul Herăstrău. Mă duc din cînd în cînd cu cîte o lumînare și îi vorbesc Ninei despre viața mea de aici. Ultimele dăți i-am vorbit românește și cred că s-a amuzat foarte tare. S-ar putea ca asta să-și fi dorit, de fapt.

De lucrurile ei vechi am scăpat pe rînd, nu-i ușor să le scoți afară și să te debarasezi de ele. Știu că sînt stricate și inutile dar, o dată cu patul, cu dulapul, am îndepărtat-o și pe Nina, am simțit asta. Încet, încet, i-am luat locul. Îmi doresc să am un pic mai mult noroc decît ea, să fi fost adevărat ce am simțit cînd, Florin, care mi-e soț acum, a trecut pe lîngă mine pe stradă și m-a întrebat dacă nu vreau să bem o cafea. Uneori, lucrurile pe care le credem foarte complicate se dovedesc extrem de simple. Totul e să le simți, să fii disponibil pentru ele. Să nu crezi că m-am măritat cu primul tip care m-a fluierat pe stradă, au fost mulți care m-au abordat. Nu e vorba despre asta. N-o să-ți spun nimic nou, poate îți mai amintești teoria mea despre dragoste: nu contează cum te întîlnești, cît de banal e totul, ci că simți că trebuie să mergi mai departe. De exemplu, eu n-am avut nici un motiv să mă duc la o cafea cu el. Am făcut-o și nu-mi pare rău, din contră.

Primele luni pe care le-am stat aici au fost foarte grele, nu găseam nici un punct de sprijin, deschideam televizorul pentru că voiam să prind cît mai repede limba, dar nu aveam nimic în comun cu lumea asta. Aveam o casă, dar nici o legătură adevărată cu viața de aici. Să nu crezi că nu m-am gîndit că o să repet destinul Ninei și că nu m-a apucat o frică nebună de singurătate. Mi-era foarte dor de mama, de fratele meu, de tine. N-am avut prea mult timp să mă gîndesc, am luat decizia să schimb lumile și să las viața mea complicată la Moscova. Aș fi putut să vînd garsoniera de aici și să continui să mă tem de Vladimir, să muncesc în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cu gîndul că la un moment dat o să-l am pe Alexei cu mine. La ce bun?

E atît de important să respiri, să te plimbi și să te uiți la oameni. Cerul are altă culoare decît la noi sau la Nijni Novgorod. Tot ce mi se întîmplă acum e foarte diferit de tot ce am trăit pînă la 29 de ani. Și ție nu trebuie să-ți mai spun, am trăit destul.

Dragul meu Serioja, poate că te-ai gîndit că e o nebunie ca cineva să-și schimbe viața cu 180 de grade doar pentru că o mătușă moare și îi lasă o garsonieră într-un loc îndepărtat. Știu, cei mai mulți oameni n-ar face-o. Dar ai uitat că noi visam să plecăm într-o călătorie în jurul lumii? Nu cred că am fi putut, oricîte ore suplimentare am fi lucrat.

Rusia a rămas cumva suspendată. O parte din mine e-acolo și rătăcește pe bulevarde reci, se uită la fiecare copil care trece pe stradă de mînă cu cineva, cu gîndul că ar putea fi Alexei al meu și n-o să mă vadă. N-o să mă recunoască.

Pînă la urmă va trebui să mă împac și cu asta. Florin mă tot întreabă cum e la Moscova și îi spun că orașul ăla îmi seamănă. Încă nu sînt pregătită să mă întorc, încă mi-e teamă că, într-o zi, mă voi trezi cu Vladimir în fața ușii. Sper ca mama să vină la noi de sărbători.

Bucureștiul ți-ar plăcea, pare mult mai mic decît Moscova și mai pestriț. Nu mai pot să-mi cumpăr haine de la magazinele Max Mara (sînt indecent de scumpe) sau de alte mari branduri, dar chiar nu-mi mai pasă. Mă gîndesc uneori că asta era singura bucurie care-mi rămăsese la Moscova. Mă simțeam vinovată de fiecare dată după ce te căram cu mine la cumpărături și te încăpățînai să duci tu toate plasele.

Oricînd o să vrei să vii aici, să-mi scrii. Adresa mea de mail a rămas aceeași. Florin știe că îmi ești un prieten foarte bun. Vreau să cred că plecarea mea de la Moscova n-a schimbat asta.

Te pup,

A ta,

Mașa

Ușa doamnei Duplenkova a fost înlocuită între timp. “Fam. Constantin” locuiește acum la etajul doi din blocul nostru, iar cei doi pisici își fac de multe ori somnul de după-amiază pe preșul lor cel nou. Mica noastră comunitate cred că se simte mult mai bine acum, de cînd tînăra rusoaică de la doi a venit printre noi.

Cu Mașa mă întîlnesc aproape zilnic pe scări sau în fața blocului. Într-una din zile m-a chemat să-mi arate ce a reușit să facă în vechea garsonieră. Vorbește impresionant de bine românește pentru cineva aflat de mai puțin de un an în București. Și-a păstrat zîmbetul ăla dezarmant și aerian. A zis că are ceva frumos pentru mine, a cotrobăit în geantă și mi-a dat niște mostre de parfum și de ruj și un catalog de produse Avon.

Cel mai tare m-a impresionat scrisoarea ei, pe care am păstrat-o și o transcriu:

Știu că ești ocupată și îți prețuiești timpul. Într-o lume modernă o femeie lucrează, are grijă de familie și copii, dar cine are grijă de look-ul tău? Cînd o femeie se simte apreciată și lucrurile merg mai bine! Și este un fapt dovedit medical că după 20 de ani o femeie trebuie să aibă grijă de pielea ei cu scrab, cu lotion, cu serum și cu crem. De ce avem grijă ca pantofii noștri să fie tot timpul curați și protejați dar de pielea noastră-nu?

Sistemul Avon a fost conceput pentru Tine – adică, pentru o femeie modernă, mobilă, ocupată!

Cînd mergi la magazin să cumperi cosmetice sau accesorii moderne, fii sigură că plătești și pentru electricitatea lor, sistemul lor de alarmă, chirie, salariile angajaților. Și nu poți fi sigură că produsul este modern, făcut cu tehnologie modernă și cu ingrediente superbe.

Pot fi ghidul tău în lumea Avon. Și eu folosesc produsele Avon și pot garanta efectul și calitatea. Și prețurile sînt mult mai accesibile ca la magazin.

Comanzi prin telefon și nu trebuie să plătești nici un avans. Aveți produsele în ziua următoare, eu fac livrarea.

Mă sună sau vin,

Din suflet,

Mașa

Ana Maria Sandu

(sursă foto: bookaholic.ro)

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de