[1977] Mircea Zaciu – Complexul culpabilității [goldmine]

De . Categorii: Doar online, Goldmine (Bogdan), Rubrici

Etichete: , , , ,

[1977] Mircea Zaciu – Complexul culpabilității [goldmine]

Publicat în July 25, 2011 , o comentarii

Complexul culpabilităţii

 

Toată lumea discută despre critică. În realitate însă cel pus sub urmărăre e criticul devenit „personaj”. Cum se întâmplă, el e când Rastignac, când Vautrin, când Javert, ambiţios, convertit, ireductibil sau versatil, antipatic oricum şi incomod pentru Jean – Valjean-scriitorul. Urmăritorul devine urmărit, suspect în tot cazul. I se reproşează îndeobşte imperfecţiunea. Un tânăr confrate ne spune că criticul (cel care cumpăneşte) „ar trebui să fie intangibil şi incoruptibil, pedagogul şi paznicul de far”; are însă acest „har”? ce „daruri” îl împodobesc în definitiv? „Niciunul deosebit, răspunde junele nostru coleg, ci doar faptul că el este un produs social”[1] etc. Cu alte cuvinte, să nu se autoamăgească, în calitatea sa de exponent, de funcţie, criticul trebuie să-şi accepte impersonalitatea „omului fără calităţi”, precum anti-eroul lui Musil. De altă parte, pretenţiile rostite faţă de el sunt răspicate, autoritare, enumerarea lor ar reclama instituirea de comisii şi subcomisii, ca pentru fixarea unui regulament organic. Sânt şi scriitori care visează la o legislaţie feudală a submisiunii totale în genul „legăturii de pământ”. Alţii concep să-l suporte pe critic în postura secundantului din tragedia clasică, compătimind la isprăvile protagonistului precum confidenta Andromacăi sau Horaţio fidelitismul lui Hamlet. Cel mult, i se recunoaşte o anume astuţie de valet molieresc şi poate atunci să aspire la prim-planul lui Sganarelle. Criticul are şi el suferinţele, necazurile, intricaţiile proprii, dar ele nu se pot compara cu chinurile creaţiei. El trebuie să fie –  treaba lui cum – la post, să nu întârzie la masa de grefier ce i s-a rezervat sau la „registratură”, cum se mai spune. Ca într-un roman balzacian (sau dickensian) spaţiul criticii e identificat de câte cineva cu un vast birou notarial, cu cinovnici harnici sau tăcuţi, zeloşi mai ales, lucrând pe rupte, la certificate, acte de proprietate, atestate de nobleţe, dovezi de moştenire etc. Chinul meseriei e scos din cauză. Cea mai mică greşeală e penalizată gogolian. În dezbaterile despre critică din ultima vreme, înverşunarea multora s-a răzbunat pe mai vechiul concept al „criticii creatoare”, bătută la palmă cu liniarul. „Impresionism”, „foiletonism”, „cronicărism” n-au avut o soartă mai bună. Ideea, devenită truism, a criticii, „conştiinţă de sine a literaturii”a fost pusă la îndoială, amendată, apoi abrogată, ironozată: dacă ar fi aşa, zâmbea un prozator, îndeobşte mohorât, „ar însemna că literatura română contemporană are o slabă conştiinţă de sine”, mijlocie sau submediocră[2]; ca îndată să retracteze, tactic: „în realitate lucrurile nu stau aşa…” şi încep aproximările. Criticul, s-a mai spus, nu ţine pas cu indicii – pasă-mi-te foarte ridicaţi – ai creaţiei, nu comentează tot ce apare, rămâne când în urma prozei, când în spatele coloanei poeţilor, pe zi ce trece mai numeroşi. Nu pridideşte, ar fi răspuns un cronicar, oprimat de viziunea coşărească dintr-un text foarte instructiv al lui Bacovia: Zborul cărţilor. Cei ce s-au încumetat totuşi să prindă maratonul, au fost certaţi pentru superficialitate, răfoire în grabă, contrasensuri etc. În fine, s-a căzut de acord că se scrie şi se editează (mai ales) prea mult şi cu prea multă uşurătate. Critica-inventar rămâne o utopie, până la computerizarea ei, unanim dorită. După o poezie-două, fiecare vrea să fie remarcat, comentat, adună piese pentru dosarul consacrării şi iluziilor. Domnul Cutare, care-mi trimite cu regularitate manufactura, dedicându-mi-o cu avertismentul „membru titular al Uniunii Sriitorilor”, mă admonesta deunăzi că în cronica mea la Bibliografia Lucian Blaga al lui D. Vatamaniuc, nu i-am pomenit numele printre exegeţii poetului, deşi domnia sa îl „comentase”, la o casă de, a „dizertat” chiar într-un cartier din Capitală, ba l-a şi numit într-un rând „Mare Voievoid de Lancrăm”- aşa dar, cum i-am „omis” contribuţia? Invers, comentatorul mişcării literare e mustrat că nu pune stavilă grafomaniei; îngăduinţa, acordarea cu largheţe a dreptului de cetate tuturor veleitarilor, generoasa înt\mpinare a diletanţilor, comentariul convenţional sau afabil (amabil), epitetul hiperbolic, compararea debutantului cu Dante ori Michaud sunt puse în cauză şi –  s-o recunoaştem –  pe bună dreptate. „o blândeţe egală şi suspectă coboară asupra tuturora”, cum spune Teodor Mazilu. Există astfel pericolul unei aglutinări, omologarea duce la identificare, la egalizare, la devălmăşia bucuroasă că poate suprima ierarhia. Iar ierarhia impun ea însăşi o dereglare a aprecierii, cerând – chiar în cazul evidentelor eşecuri sau scrieri nerealizate – menţinere superlativelor cu care a fost obişnuită, precum temperatura egal – necesară plantelor de seră. Când un asemenea termostat critic nu funcţionează, se recurge la mecanicul de casă dispus să ridice mercurul laudelor. Cronicarii adverşi sunt atunci acuzaţi de miopie, îngustime, parcimonie, eroare. Ultima vocabulă a fost vehiculată cu oarecare voluptate, de-o parte şi de alta, ca o minge de tenis. Se poate greşi în pofida valorii (exemple istorico-literare au fost invocate; se poate greşi prin diagnosticul pus în grabă, invalidat ulterior. Mai ales cea dintâi categorie nu-i lasă să doarmă pe scriitorii angajaţi în dezbatere. Supralicitarea propriilor cărţi nu le creează atâta anxietate. Doi-trei critici au încercat cu probe ilustre să legitimeze un aşa-zis „drept la eroare”[3]. Sainte-Beuve, Maiorescu, Ibrăileanu, chiar G. Călinescu, s-au înşelat uneori şi în unele cazuri, omeneşte; prestigiul lor critic n-a fost totuşi ştirbit. Chiar scriitorii greşesc, faţă de propria lor operă (Rebreanu considera Adam şi Eva superioară lui Ion!), cu atât mai vârtos, când îşi citesc confraţii (Delavrancea l-a „desfiinţat” pe Alecsandri, Arghezi pe Rebreanu, Ion Barbu pe Arghezi etc). Argumentul istoric n-are întotdeauna credit. El poate primi o replică apodictică: „Eroarea unui scriitor e uneori mult mai puţin gravă. Eroarea unui critic este de cel puţin de două ori mai gravă”[4] sau una ironică: eroarea lui Sainte –Beuve (faţă de Baudelaire, Flaubert etc.) „are grandoare”, e „de ordin moral”, „dar unii din criticii noştri şi-au făcut din această pagină dramatică a literaturii universale o justificare: dacă Sainte-Beuve a greşit, de ce n-am putea greşi şi noi? Să greşească până la sfârşitul vieţii dacă ei cred că acesta-i rostul lor pe lume, timpul pune toate lucrurule în ordinea lor firească[5]. Există o dublă strategie a harţei scriitor-critic: simularea (ca în citatul de mai sus) a nonşalanţei, a indiferenţei la comentariul bun sau negativ, sub cuvânt că posteritatea face întotdeauna dreptate, idee cu care se amăgesc şi spiritele superioare, dar, din păcate, ea e mângîierea mediocrităţii; mai e însă şi declaratia de război pe faţă, formă a idiosincraziei. Câţiva scriitori au optat pentru rolul lui Agamemnon. În pseudomemoriile sale, de pildă, Aurel Baranga vorbeşte despre „mania criticii” care ar fi „luat proporţii de viciu. Unii critică din voluptate, alţii din teama de a nu fi socotiţi incompetenţi[6]. Eugen Barbu, dimpotrivă, socoteşte că nu analiza s-ar potrivi organismului critic, ci prosectura: ciopârţire membru cu membru, disecarea ţesuturilor, sortare, înborcănarea şi etichetarea. O execuţie nesângeroasă, chiar plină de bună-dispoziţie, desfiinţează practic totul, nerecunoscând nimic bun în ceea ce s-a produs ca direcţii, stil, studii, volume, în critica ultimilor ani[7]. Ne-am ocupat în această parte[8] de reacţia pozatorului Groapei, în special de aversiunea sa pentru „critica universală”, socotită o adevărat „tete de turc” (şi doar se ştie că despre turci putem spune orice!). Curând un alt narator intră în arenă, chiar înainte ca sanitarii să fi transportat victimele: Ion Lăncrănjan[9] redactează un rechizitoriu-epistolă de o severitate biliară. Oscilaţiile criticii, inegalităţile de judecată (şi de talent)  pe care nu le negăm, fireşte, căci sunt nerealizări ca aceasta: ,,Critica noastră literară e servilă şi serviabilă”, chiar dacă autorul nuanţează imediat că „nu întotdeauna desigur şi nu în totalitate”, dar aceasta e o simplă figură retorică numai pentru a îndulci enunţul secvent: ,,fiindcă există diferenţieri şi aici, există gradaţii, în funcţie de direcţia în care merge ,,cădelniţarea”. Diferite ,,practici”, mai mult sau mai puţin veniale – enumerate apoi – sunt totuşi socotite periferice, drept accidente, ci apucături de băieţi dedaţi la rele (,,deprinderea aceasta e înrădăcinată adânc de tot în solul criticii literare”). Lipsa de obiectivitate, etichetarea odată pentru totdeauna a unui scriitor, indiferent de mutaţiile ce intervin în creaţia sa ulterioară, iată una din racilele explicate de autorul Cordovanilor prin ,,provincialism”, vocaţie ancilară, deficit de inteligenţă, căci ,,la mijloc e şi multă obtuzitate, o anumită capacitate a unora sau altora din criticii noştri literari, de-a îmbrăţişa de fiecare dată, chiar şi atunci cănd sunt simpli cronicari literari, întregul fenomen literar, de a fi generoşi în sensul constructiv al cuvântului”. Când prea darnici, când prea hapsâni aşadar… De-ar fi să-l credem pe Ion Lăncrăjan, toată critica românească (sau aproape toată, ca să-i adoptăm decizia luată cu majoritate simplă de voturi), ar fi un soi de cuib de vicioşi „bârfitori şi „cârcotaşi”, mici meseriaşi cu munca la domiciliu, asociaţi într-o confrerie (dacă nu chiar într-un soi de mafie pusă pe demolarea tuturor „valurilor”); iată portretul prin care suntem gratulaţi: criticul de astăzi lucrează cu bucata şi pe bucată, dispreţuind ansamblurile. El e cel mai adesea simplu cârcotaş literar, fiind imbatabil în această ipostază, de simplu cârcotaş, de bârfitor al literaturii, de <creator de atmosferă> , mai ales pe cale orală, deşi nu dispreţuieşte nici pagina, când i se oferă prilejul  de a se evidenţia în aest mod. El e specialist în <dărâmături> şi în <puneri la punct>, negăsindu-şi limbajul adecvat, când e vorba de discuţii mai potolite, vizând probleme de fond”. Etc, etc. Prozatorul susţine însă că nu se referă la nimeni anume şi nici la toţi criticii (iarăşi!), ci la o ,,mentalitate”, care pe semne pluteşte asemenea sfântului duh, peste capetele tuturor, nedecis în ce trup de critic să se stabilească… Dacă n-ar fi aşa, caută să ne convingă autorul, am avea discuţii, polemici de idei, ,,construcţii critice demne de toată lauda”, într-un cuvânt, realizări ce n-ar putea fi ,,ocolite”, aşa cun n-au putut fi eludate nici negate – în altă epocă – Istoria… şi Viaţa lui Mihai Eminescu ale lui G. Călinescu sau Istoria literaturii române contemporane a lui E. Lovinescu… N-am vrea să-i indicăn lui Ion Lăncrănjean o întreagă bibliografie negativă la adresă operelor pomenite; ar fi şcolăresc, fastidios şi ne-ar încărca prea mult pagina. Pentru G. Călinescu cel puţin, îl trimitem totuşi la Bibliografia lui Ion Bălu, spre a gusta comunitatea în negarea evidenţei. Căci tot aşa, ar fi pueril să-i enumăr nume de critici şi titluri de opere critice din actualitate, ocolite chiar de Lăncrănjan în numele nu ştiu cărei răfuieli sau alergii. Ceea ce intenţionam prin exemplele aduse în discuţie, era să arăt doar că – dincolo de seriozitatea problemelor reale ale criticii de azi – dorinţa de manipulare (răstălmăciri, luări în răspăr, deriziune, generalizare injustă a unor aspecte marginale etc.) exprimată direct sau nu de câţiva scriitori a sfârşit prin a crea un fel de presiune nedorită asupra unei părţi a criticii, în special asupra spiritelor permeabile, mimetice, conjuncturale, ,,încredinţaţi”că toate relele din sfera literaturii vin de la critică. O adevărată cutie a Pandorei… Criticii serioşi, de autoritate incontestabilă, nu s-au lăsat impresionaţi de imaginea de Zoil îmbiată de câteva voci izolate. A căuta cearta cu lumânarea e o veche tactică a setei de putere. Nu puţini articlieri au zumzăit însă în formule ritualice, prevestind un ceremonial de harakiri al criticii. S-a vorbit astfel despre ,,vanitatea criticii”, despre pofta ei de ,,inconformism”, despre faptul că critica rămâne mereu datoare creaţiei, că e ,,inexpresivă”, ,,plicticoasă şi adesea inutilă”, slabă de înger, mizerabilă la urma urmelor. S-a creat o întreagă arhitectură de cuvinte pentru a se demonstra că tot ce nu e bine în literatură s-ar datora criticilor, cărora aproape că trebuia să le fie jenă de domeniul lor, de scrisul lor, de stilul şi personalitatea lor. Un adevărat complex al culpabilităţii. Şi – aşa cum se întâmplă – s-au sugerat şi unele ,,remedii”, ,,soluţii”. Critici onorabili s-au oferit să vindece ,,trufia criticului” prin… tăcere (,,retragera din publicistică în numele unui jurnal intim publicabil peste ani”)[10], soluţie extremă; alţii, mai limbuţi, vindecă prin potenţarea rigorii, a ,,radicalismului”, demnităţii etc., etc., tot adevăruri la îndemână, de nimeni contestate, de nimeni ameninţate, diluate doar în soluţia sălcie a cuvintelor ajunse, prin uzură, fără noimă. Iată, de pildă, care ar fi ,,condiţia criticului după ce-şi va fi ispăşit starea de Iov condamnat să zacă pe grămada lui de vorbe: ,,Condiţia criticului îi impune să fie, deopotrivă, un contemplativ şi un activ. El nu e doar un om de cabinet ci o persoană care iese în for. Între critică şi viaţa publică este un adevărat sistem de vase comunicante. Atunci când critica îşi întrerupe comunicarea cu tărâmurile diverse ale vieţii publice, ea se condamnă pe sine la izolarea mandarinatului şi la sterilitatea vorbirii în gol[11] Etc. Dar cât de interesanţi rămân mandarinii travestiţi în salopete? Ov. S. Crohmălniceanu detecta nu demult una din consecinţele directe ale sentimentului de ,,vină” inculcat criticii: înflorirea speţei de articole umflate, în care ,,găseşti cuvinte berechet, dar ideile trebuie să le cauţi cu lumânarea. S-a dezvoltat un adevărat talent de a bate apa în piuă. (…) Aflăm din astfel de articole că autorii trebuie să cunoască viaţa, dar să nu uite cumva a o <transfigura> atunci când creează o operă artistică. Literatura – sântem învăţaţi –  se cuvine să fie şi instructivă, şi bună, şi atrăgătoare. Criticii au datoria să stăvilească invazia de maculatură de pe piaţă şi multe alte de astea”[12]. În acelaşi context, se aud voci care pretind (cu aerul de a descoperi America) ,,mai multă obiectivitate în critic. Un mare scriitor francez medita deunăzi cam aşa despre aceeaşi chestiune (căci viaţa literară nu e foarte diferită în esenţa mecanismelor ei intime de la un meridian la altul): ,,Mais quel effort dobjectivité peut-on demander par, ailleurs (un effort d’objectivité surhumaine) á ce cronicheur envers qui on a manifesté son profond mépris??” Un răspuns parabolic de o inedită savoare subtextuală, dădea problemei criticul Al. George în spiritualul eseul Mingea zboară, cărţile rămân. Am fi nedrepţi totodată dacă n-am releva faptul că şi scriitorii aparent certaţi cu critica par a se fi săturat de ideea că criticii trebuie trataţi ca nişte ,,Enfants des confins”, un soi de handicapaţi sociali: ,,detest scriitorii care admonestează criticii, îi trag de mânecă atunci când nu se entiziasmează de opera lor”, notează, spre onoarea lui, Teodor Mazilu. Şi tot el, (nu e singurul de altfel!) adaugă: ,,Critica în tot ce are ea mai bun şi mai înalt, s-a împotrivit asaltului mediocrităţii, a fost alături de toţi scriitorii autentici în strădania acestora de a crea o literatură autentică realistă”. Căci dincolo de trista categorie a criticii-menajere, angajată cu săptămâna, disponibilă, în căutare de patroni literari rentabili (şi, curios, tocmai aceasta e bucuroasă să-şi pună acum cenuşă în cap…), adevărata critică românească de azi se poate mândri cu personalităţi distincte, mature, creatoare, cu opere durabile, moderne, receptive la tot ceea ce a fost şi este poezie sau proză valoroasă, adevărată. Nu cred că există creator român actual, autentic scriitor, original scriitor, care să se poată plânge cu bună credinţă de neînţelegerea criticii, de ignorare ori descurajare. Cât despre funcţia ,,represivă” a criticii, despre puterea ei de a opri invazia maculaturii, de a preveni pericolul falsului, diletantismului etc., ea nu poate fi realizată atâta vreme cât dreptul său de veto e practic nul, glasul său răstălmăcit, luat în deriziune ori înăbuşit pur şi simplu. O revistă de critică şi teorie literară românească lipseşte. Câte reviste literare sunt conduse de critici? În S.U.A., spre pildă, mari edituri cum ar fi Random House, Scribner ş.a. acordă criticilor-şefi de colecţii deplină autonomie în decizia publicării unor cărţi. Preşedintele casei Simon & Schuster, Richard E. Sider declara nu de mult că ,,şapte profesionişti competenţi şi experimentaţi valorează mai mult decât un singur director” (referindu-se la conducătorii colecţiilor). Editura Harper and Row a creat chiar un premiu bienal pentru cel mai bun îngrijitor al unei serii. În alte ţări, criticii de prestigiu sunt lectori ai unei mari edituri, girând cu prestigiul lor o carte, un autor sau,  dimpotrivă, având posibilitatea de a stăvili impostura, nonvaloarea, mediocritatea. Critica e o vocaţie, o disciplină, dar ea e şi o ,,funcţie” matematică în viaţa unei literaturi şi, onorând-o ca atare, i se cuvine şi sporul de eficienţă practică, împreună cu reabilitarea încrederii reciproce creator-critic[13].

 

Mircea Zaciu

(nr. 10/1977)

(sursă foto: wikipedia.org)

 


[1] Eugen Uricaru, Cartea, criticul, cititorul, în ”Steaua”, XXVIII, nr.8, aug. 1977

[2] Ion Lăncrănjan, Critica literară de astăzi, în „Amfiteatru”, XII, nr. 8, aug. 1977

[3] Vezi de pildă, P. Marcea, Adecvarea judecăţii critice, în ,,Luceafărul”, XX; nr. 31, 30 iul. 1977

[4] Al. Tatos, Critici şi ierarhii, în „ România literară”, X, nr. 40, 6 oct. 1977

[5] Teodor Mazilu, Despre „dreptul la eroare”, în „România literară”, X, nr.38, 22 sept. 1977

[6] Aurel Baranga, Memoriile mele. Jurnal de atelier (IX), în „Flacăra”, XXVI, nr.40, 6 oct. 1977

[7] Eugen Barbu, La ordinea zilei: critica, în „Contemporanul”, nr. 26 , aug. 1977

[8] Mircea Zaciu, Cu cine polemizăm?, în „Amfiteatru”, XII, nr.9, sept. 1977; vezi şi Vasile Nicorovici, La ordinea zilei: principiile. ibid, nr.10, oct. 1977

[9] Ion Lăncrănjan, art. cit

[10] C. Ungureanu, Timpul îndreaptă erorile, în ,,Tribuna”, XXI, nr. 37, 15 sept. 1977

[11] N. Balotă, Demnitatea criticii, în ,,Luceafărul”, XX, nr.39, 24 sept. 1977

[12] Ov. S. Crohmălniceanu, Penuria de idei, în ,,Flacăra”, XXVI, nr. 38, 22 sept. 1977

[13] Al. George, Mingea zboară, cărţile rămân, în ,,Steaua”, XXVIII, nr.8, aug. 1977

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de