Augustin Cupșa – Profesorul Bumb și macii suedezi (fragment, proză)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , , , ,

Augustin Cupșa – Profesorul Bumb și macii suedezi (fragment, proză)

Publicat în July 29, 2011 , o comentarii

Fragmentul face parte din volumul Profesorul Bumb și macii suedezi, în pregătire la Cartea Românească, câștigător al concursului de manuscrise al USR, ediția 2011.

 

Furtună într-un singur cuvânt – fragment

 

Încă de dimineaţă, prima zi de primăvară adusese cu ea aerul cald, vremea se mai îmblânzise şi apa se pornise să picure de pe streşini. Promoroacă ieşise din birou să-şi ia ţigări. Când o luă pe scările din faţa secţiei, trecu pe lângă colega lui care urca cu un vraf de foi în braţe şi, dacă gândul ei ar fi avut glas, ar fi auzit în sinea ei un oftat.

– Mă duc la arhivă, poţi să m-ajuţi dacă ai timp, îi susură ea dulce la ureche.

Aventura de ieri se terminase seara târziu la el acasă, unde femeia îi făcuse un cadou neaşteptat de ziua lui şi unde, lipiţi cu spatele de un raft cu cărţi, cei doi stricaseră Jocul cu mărgele de sticlă şi alte câteva volume din operele complete ale lui Hesse, aşa că Promoroacă ştia ce avea să i se întâmple acolo.

– Vin imediat, îi răspunse vinovat şi se strecură afară.

Pe stradă treceau alte femei tinere şi ele se pierdeau în ochii lui limpezi şi goi, cu paltoanele desfăcute şi gâturile albe. Ajunse la chioşc, cumpără ţigări şi, pentru că femeia nu avea rest, se pomeni şi cu un ziar. Îl făcu sul şi, cu el la subraţ, plecă înapoi spre birou.

În ceafă îi  bătea un soare arzător care topea zăpada de pe acoperişuri. Cerul se limpezea într-un albastru-alburiu, se făcuse o vreme bună de umblat şi în aer plutea un miros subţire de primăvară.

Promoroacă se simţi dintr-odată mai animat şi vântul din spate îl împingea mai departe. Fixă o fată cu pielea strălucitoare ca omătul în deschizătura en coeur-ului şi ea îi răspunse cu un zâmbet puţin schiţat.

O altă femeie trecu fluturându-şi părul deschis, avea ochii petrol-cenuşiu şi pielea ca de aramă. Îi aruncă şi ea o privire şi, de emoţie, Promoroacă se trezi într-o băltoacă până deasupra gleznei şi apa murdară i se sui voios în pantof. Încercă să sară de acolo, apoi să evite alta şi scăpă ziarul de sub braţ. Un bătrân îi atrase atenţia şi el se aplecă să-l ia, când rămase înmărmurit.

Prin pojghiţa ceţoasă a bălţii, văzu scris furtună. Smulse foaia ziarului udă şi o ţinu cu mâinile îngheţate în faţa ochilor.

Nu era orice furtună. În sudul Bărăganului se înregistra un vânt puternic şi neobişnuit. Câţiva oameni de ştiinţă susţineau că ar fi vorba de Vardaris, care bătea la fel de puternic în aceaşi perioadă a anului, dar alţii îi contraziceau pe motiv că vântul nu părăsise niciodată albia râului Vardar, pe când acesta, fără nicio explicaţie, se avântase dincolo de munţi, străbătuse în galop Serbia şi Bulgaria, trecuse şi Dunărea şi acum făcea ravagii în târgurile din sudul ţării. În plus, Vardarisul era un vânt rece, pe când acesta aducea cu el topirea zăpezii şi sfârşitul iernii.

Promoroacă simţea că se întâmplă ceva ieşit din comun, ceva care trezise dintr-odată viaţa în el. O emoţie puternică îi cuprinse tot corpul, nu ştia ce să facă şi unde să meargă, cel mai bine spre gară, exact, să se suie în tren, să meargă acolo să vadă vântul care putea să ia pe sus oameni şi case întregi, să răstoarne şi iarna dacă voia.

Nu trebuie decât să meargă acolo, să-l vadă, să-l simtă şi să scrie despre el. O povestire despre vânt, despre furtună, o poveste vie, totală, cu care avea să-şi câştige numele şi faima pe care o merita. Dintr-odată o mulţime de idei şi de cuvinte îi veneau în cap.

În drum spre gară se opri de câteva ori la alte chioşcuri, de unde îşi luă alte ziare. Mai detaliat sau pe scurt, pe prima pagină sau doar în nişte note la închiderea ediţiei, toate pomeneau despre vânt. În staţiile de autobuz, la metrou sau pur şi simplu pe stradă, oamenii vorbeau despre vântul care venea din sud. Nu mai era nicio îndoială, trebuia să meargă acolo, să găsească furtuna.

 

Basil trecuse deja de aproape două ore podul de fier de peste Dunăre şi acum se rătăcise aproape cu totul într-o ţesătură de drumuri desfundate care se întindeau peste câmpie. La o hurducătură mai zdravănă, Ioana se trezi, se uită la el  cu ochii mici, de somn, şi se apucă să ronţăie jumătate de măr.

Absenţa acrobatei fusese remarcată în cursul nopţii din cauza căluţilor care începuseră să se agita în grajdul lor, imediat după plecarea ei. Oamenii îl căutară pe Ustachia şi nu-l găsiră nici pe el. Ţipetele lor nervoase îl treziră pe Basil, care ieşise în chiloţi în faţa rulotei şi, după ce le aruncă vestea plecării şefului, nu mai reuşi să-i liniştească pe oameni decât împărţind banii în stânga şi-n dreapta. După un moment de descumpănire, unii deja se puseseră pe demontat cortul mare, dar Basil nu voia să participe la aşa ceva. O luase pe Ioana, se suiră în camionetă şi porniră la drum.

Printre colinele din depărtare se iveau zorile.

– Am cam păpat benzina, spuse Basil lovind cu vârful degetului arătător cadranul de combustibil. Trebuie să ne oprim, dar nu pricep nimic de aici.

Fata îşi mută şi ea privirea pe geam. Văzu dealurile tulburi, acoperite de ceaţă, plopii răzleţi şi, în oglinda retrovizoare, brazdele negre pe care le lăsau în urmă. Se luminase destul de bine şi camioneta se mişca greoi pe drumurile desfundate după zăpadă.

 

În gară, Promoroacă îşi umplea timpul până la tren bând bere în picioare la o cârciumă din apropierea peronului. Paşii trecătorilor lăsau dâre negre, pline de zloată. Apa se scurgea de pe acoperişul de plastic ondulat.  Totuşi sunt un scriitor bun şi asta se va vedea – îşi spuse Promoroacă la a doua halbă, înghesuit între câţiva zidari care pierduseră trenul spre casă. Îşi şterse buzele de spumă şi roti triumfător privirea în jur. Nimeni nu îl băga în seamă. Încă am vână, o simt. E ca vântul ăsta care stârneşte furtună, îi trebuie doar puţin ca să izbucnească.

Pentru fiecare gând bun, însă, Promoroacă primea de la natură unul prost pe măsură. Prins de vestea furtunii, îşi amintise că Hemingway a trebuit să descrie, când s-a angajat ca ziarist, o furtună în cincisprezece cuvinte. Auzise de proba asta demult, dar nu putuse niciodată să o rezolve. Cinşpe cuvinte sunt atât de puţin. Asta e fix o probă pentru un poet, nu pentru un prozator – precizie, limpezime, capacitate de sinteză şi mama mă-sii, scrâşni nervos şi bătu cu pumnul în masă, împroşcând în toate părţile cu berea rămasă în pahar.

Până să vină trenul, Promoroacă nu mai bău nicio bere, doar dădu ture pe peron gândindu-se la Hemingway şi la furtuna lui de cincisprezece cuvinte.

În vagon mirosea a vinilin şi a murdărie, ceva fermentat, apăsător, era foarte cald şi Promoroacă se lăsă cotropit de o moleşeală insinuantă. Vântul tulbure de primăvară gonea peste câmpii, peste silozurile părăsite cu tencuila căzută şi fiarele ruginite care rânjeau reci.

Hemingway a descris o furtună în doar cincisprezece cuvinte. A scris despre ploaie, despre fâşiile de apă care biciuiesc faţa pământului, despre norii grei şi cerul de cenuşă, despre fulgerele care despică întunericul, sfârâind alb, despre zarea care clocoteşte tot mai tare, despre tunete asurzitoare ca exploziile unor obuze, despre crengile care se lovesc unele de altele, scuturându-şi frunzele moarte în bălţi, despre vântul care ridică hârtii şi umbrele pierdute, despre oceanul care mugeşte şi plesneşte cu limba lui băloasă pietrele. În doar cincisprezece cuvinte. Dar cum le-a legat între ele? Nu putea să-şi dea seama. Cheia stătea în cuvintele de legătură care puteau să lungească prea mult fraza.

Îi trebuiau şi, pentru, care, cu, prin, sau, aşa şi pe dincolo şi fiecare cuvânt trebuia ales cu grijă. Mai încercase s-o scrie când era tânăr, dar atunci n-o făcuse pentru glorie sau pentru afirmare, ci pentru o fată, o fată care făcuse forme pe nesimţite, forme rotunde şi linii bine exprimate, un contur net în care se zbăteau doi ochi negri, tăioşi şi buze coralii. O chema Dora şi din cauza ei începuseră nopţile de insomnie. Nopţile de plecat de acasă şi umblat aiurea, cărţile de versuri de la capul patului, fumul ţigării, neliniştea când stăteau în clasă, când ieşea pe stradă, când mergea la gară să privească trenurile şi figurile oamenilor grăbiţi care se topeau într-o pastă uniformă, când se întindea pe plăcile de beton de după linii, unde fuma, ţinând alături volumul americanului.

Totuşi, Dora, care îi inspirase tinereţea, îi furase visurile din adolescenţă şi nopţile de nesomn, se căsătorise cu un ofiţer din poliţie care după revoluţie devenise un prosper om de afaceri, lider de partid şi ulterior ambasador într-o ţară latină, îşi deschisese o fundaţie pentru sprijinirea elevilor supradotaţi şi apărea din când în când la televizor, vorbind destul de stricat româna, spaniola şi celelalte limbi pe care le mai încerca. Se cam îngrăşase şi cea mai mare parte din farmecul care îi luminase odată chipul îi dispăruse, iar Promoroacă se lăsase de scris. Undeva se întâmplase o inversiune ciudată, viaţa care le promisese atât de multe căscase la un moment dat o bifurcaţie şi ei o luaseră pe nişte drumuri greşite.

Dacă doar aş găsi nodul ăla din trecut, bifurcaţia în care m-am rătăcit, aş putea s-o iau pe unde trebuie şi Dora ar fi a mea – se gândea Promoroacă în timp ce picotea pe banchetă şi Hemingway plutea deasupra lui ca un fum de havană.

 

 

În prima gară, se suiră nişte navetişti chinezi de la un combinat, care umplură compartimentul până le refuz, stăteau claie peste grămadă şi vorbeau repede şi fără înţeles, totuşi Promoroacă ar fi putut să jure că distinge din când în când cuvintele de care avea atâta nevoie – şi, care, pe care, dacă, poate, orişicât, pentru, în, cu şi sau, mult, puţin, oareşce, bunăoară.

Tulburat peste măsură, ieşi pe culoar. Afară vântul mai cald spuzea petice de zăpadă pe câmpii. Imaginea Dorei, aniversarea lui şi de acolo femeia care îl dusese în cafenea şi-l făcuse din nou să vrea să scrie, mai departe ziarul pe care-l găsise întâmplător, furtuna care îl atrăgea irezistibil, figura lui Hemingway şi chinezii care foloseau prepoziţii româneşti, toate aveau un sens, curgeau într-o direcţie şi îl duceau implicit către ceva. Gândurile i se învălmăşeau tot mai tare, căută febril o bucată de hârtie prin buzunare. Luă un pix de împrumut şi, la lumina care se făcea tot mai mică, atacă propoziţia din cincisprezece cuvinte. Scrise doar un singur cuvânt şi se opri.

 

Augustin Cupșa

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de