Dumitru Crudu – V.P. (proză)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , , ,

Dumitru Crudu – V.P. (proză)

Publicat în July 24, 2011 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

 

V.P.

Cîtă vreme mi-am trîntit pe mine o geacă purpurie şi mi-am burduşit geanta cu tot felul de rochii şi marafeturi de ale mele, nu mi-a aruncat nici o privire, cu toate că nu se putea să nu vadă că eram pe punctul de a o tăia din gară. Ca să accentueze şi mai mult că i se fîlfîie de ceea ce făceam, a trecut puşcat pe alături, învălătucit cu un ştergar cîrmîz, fără să-mi spună o laie, intrînd pieptiş în baie, a cărei uşă a lăsat-o dinadins deschisă, ca să aud şi eu că a dat drumul la duş şi ca să văd că s-a băgat sub şuvoiul gălăgios de apă.

Eu stăteam pe marginea scaunului, stînd într-un peş, cu spatele la el şi pe înfundate îmi încheiam bareta pantofului stîng. Fără să oprească apa şi fără să-şi şteargă spuma care-i şiroia pe corp, a ieşit în cantul uşii, cu mîinile înfipte în şolduri, scrutîndu-mă scîrbit şi batjocoritor, dar tăcînd ca porcul în păpuşoi . După ce l-am privit scurt peste umăr, am trîntit cu putere uşa în urma mea şi am ieşit iute în capul scărilor, fără să-mi iau rămas bun, ignorîndu-l cu desăvîrşire, de parcă nici nu ar fi fost la ora aceea acasă.

Glisam pe scări, fără să pot să-mi scot din cap o melodie a Iuliei Saviceva pe care Dima o ascultase dimineaţa, cînd m-am ciocnit pe platforma de la etajul şapte cu Vladimir Vladimirovici care tocmai ieşea din lift. L-am salutat, dar acesta a făcut-o pe mortu în păpuşoi. Totuşi, înainte să închidă uşa, m-a privit peste umăr. M-a privit acru de parcă voia să sară cu gura la mine sau să-mi pună mîna în piept. Mă privea chiondorîş, cu o vrăjmăşie crescîndă, fiind gata să-mi ia gîtul. Pe la şase am dat peste Galina Ivanovna, o căzătură baloacheşă, care trecu pe lîngă mine ca o umbră. Un hîrşîit şovăitor de pantofi m-a făcut să-mi cucuvesc ochii. Pe podestul de la cinci trecea Valentina Pavlovna, o băbătîie înţepată, cu pomeţii zbîrciţi, care înmărmuri în faţa apartamentului ei şi se puse pe suflat nasul şi pe porcăit:

– Cazёl nescastnîi[i]

– Dobrîi deni, Valentina Pavlovna, am bîiguit eu, dar ea nici măcar nu-şi răsuci capul spre mine, cu toate că aş putea băga mîna în foc că mă văzuse. Pentru că ştiam cît de repede se face borş, am strigat din nou.

– Dobrîi deni, Valentina Pavlovna![ii]

Dar hodoroaga tuşea de zor în timp ce răsucea cheia în lacătul maroniu, ţinînd-o una şi bună.

Cazёl nescastnîi

Ce mai încolo şi încoace, hoaşca mă ignora cu bună ştiinţă. Ei bine, în cazul ăsta, ducă-se învîrtindu-se mi-am zis în gînd şi am zbughit-o mai departe în jos pe trepte. În dreptul ghenei, ea şi-a răsucit gîtul butucănos şi stafidit şi m-a împuns cu nişte ochi mici şi sticloşi, fără să-mi spună, însă, nici o boabă, cu toate că de felul ei era cam limbută, şi de fiecare dată cînd dădea peste mine mă înşfăca de mînă şi mă invita insistent să le fac o vizită şi eu, deseori, o urmam şi ea mă servea cu o cafea turcească făcută la ibric, de altfel, foarte gustoasă, dar, în ultimele zile, ori de cîte ori m-a întîlnit, m-a tratat deopotrivă, cu indiferenţă şi ostilitate.

La drept vorbind, nu-mi puteam explica de ce a schimbat foaia, şi de ce la bonjurul meu îmi răspunde, invariabil, cu o tăcere de gheaţă şi cu o covăseală nedisimulată, de parcă ar fi vrut să mă ia la palme sau să o ia ea singură la sănătoasă. O măsuram din cap pînă în picioare ca să înţeleg, de ce în pula mea mă priveşte cu ochii ăştia de piatră, încărcaţi de ură, cu toate că eu nu i-am făcut absolut nimic, dar, în cele din urmă, am renunţat şi mi-am văzut de obielele mele.

Răcneam de mai bine de o oră în piaţa din faţa guvernului, cînd, deodată, m-a izbit că bătrîna aia fîşneaţă care stătea pitită după trunchiul gros şi mohorît al unui copac ce pavoaza aleea care se îndrepta oblu spre campanilă, nu era nu ştiu ce sisistă care ne trecea în păr la condică, ci era Valentina Pavlovna, care-şi plimba agale ochii pe chipurile celor care au ieşit în stradă. Am rămas pur şi simplu lată, pentru că încă o mai vedeam în faţa ochilor răsucindu-şi cheia în zar. Şi asta se întîmplase nu mai departe decît cu o oră în urmă. Acum, însă, stătea ciucită după un arbore scheletic, care ţîşnea nu departe de Arcul de Triumf, bleojdindu-se la oamenii care au ieşit în stradă şi care unul ca unul răcneau că alegerile au fost fraudate. Îmbrăcată într-un palton smălţat şi purtînd pe cap o beretă decolorată, ea era cît colea, cu nişte căutături atît de băgăcioase, încît îmi lăsa impresia că ieşise la filat. Prea mare era, însă, deosebirea între vîrsta ei şi ceea ce făcea în acele clipe, cînd îşi rostogolea ochii de la stînga la dreapta pe feţele oamenilor care crîcneau în piaţă contra preşedintelui ţării de parcă ar fi vrut să-i scaneze. Sînt sigură că e trecută de şaptezeci de ani, de aceea, nu pot să cred că se afla în acele minute în misiune. Mai degrabă, mi se părea că avea boală pe cei care au ieşit în stradă. Scîndură şi brunetă, cu un cap turtit, ca un ou spart, tuşea spasmodic şi, una, două, îşi ambula ochii pe chipurile celor care protestau. Nu puteam să nu mă întreb din nou, ce dracu putea să piardă în piaţă băbătîia care mă măsura pe sub sprîncene şi pe care eu o lăsasem răcită bocnă şi cu clopotul pe cap în faţa uşii sale. Nu aş vrea să pun, nici una, nici alta, măgăreaţa pe Valentina Pavlovna, dar aşa se putea purta doar cineva care a ieşit la pîndit. Dar pe cine ar fi putut ea să spioneze şi de ce?

De aş merge pe mîna acestei versiuni, atunci pe oamenii din blocul nostru, fără doar şi poate, pentru a vedea cine sînt contra preşedintelui, pe care ea pur şi simplu îl adoră. Dacă-i aşa, atunci ea vrea să-i identifice pe cei care au ieşit în stradă pentru a-i băga, ulterior, sub covată sau pentru a le mai reteza din unghii. Îmi era, totuşi, peste mînă s-o bănuiesc pe Valentina Pavlovna de aşa ceva. Oricum, era prea bătrînă pentru asemenea însărcinare sau pentru atîta rîcă. Dar de ce atunci nu mă mai slăbeşte din ochi, şi strîmbă din nas cînd mă aude că răcnesc în mijlocul pologului de oameni, răguşită: ”un doi, un doi: comuniştii la gunoi…” şi alte lozinici de felul ăsta, dar nu numai că strîmbă din nas, dar şi se schimbă la faţă şi i se apleacă, întrucît ea este o admiratoare înfocată a partidului comuniştilor şi al preşedintelui ţării. Da, fireşte că ştiam că se născuse în Nijnii Novgorod şi toată viaţa ei a lucrat asistentă medicală în armata sovietică, drept pentru care primea două pensii, una din Moscova şi alta din Chişinău, şi, de aia, toată ziua stătea cu o bucă în cenuşă şi cu alta pe trandafiri şi trăncănea mai tot timpul despre cît de frumoase mai erau concediile la mare pe timpul lui Stalin şi Brejnev.

Toate lucrurile astea le ştiam prea bine, cu toatea astea, nu-mi puteam explica decît pînă la un punct duşmănia ei. Dar, brusc, mi-am amintit cum, cu vreo două zile înainte de alegeri, s-a făcut foc şi pară cînd stăteam la lafuri în jurul unei căni de cafea, în bucătăria ei şi eu am avut nas să cîrtesc contra preşedintelui. Dintr-o dată, îi sărise bîzdîcul şi mi-a arătat uşa.

 

De parcă ar fi fost o securistă nărăvită, acum stătea cu ochii asupra mea, supraveghindu-mi orice gest pe care-l schiţam şi orice vorbă care-mi ieşea din gură. Nu, nu aveam cum s-o încurc cu altcineva, căci, o ştiu mult prea bine pe Valentina Pavlovna care este una dintre cele mai apropiate prietene a soacrei mele. Da, e adevărat că, în urmă cu vreo oră, îşi răsucea cheia în zar, vrînd să pătrundă în propriul ei apartament, creîndu-mi senzaţia că făcuse cuie şi răcise bocnă şi că abia aştepta să se bage în pat, dar la fel de adevărat e că acum o vedeam înaintea ochilor în piaţa din faţa guvernului. Pot să bag mîna sub ciocan că cea care nu mă scapă din ochi şi îşi suflă de zor nasul este, nici mai mult, dar nici mai puţin, decît vecina mea de bloc. Mi se părea că era foarte curioasă să audă ce strigam şi că era tare şucărită că o observasem. De aceea, am căutat să mă pierd în mulţime ca măgarul în ceaţă. Peste puţin, i-am pus perdeaua la ochi, dar ea nu voia să se împace cu asta şi încerca cu disperare să mă dibuiască, aruncîndu-şi ochii în toate părţile. Cînd a văzut că nu mai putea să-mi dea de urmă, s-a pierdut şi ea cu firea.

Se uita încurcată la marea de oameni care se bulucise în jurul Nataliei Morari care, în urmă cu vreo săptămînă nu putea să îngaime o vocabulă în română, iar acum îi îndemna pe oameni într-o română foarte mustoasă şi suculentă să ocupe televiziunea, se uita deci la Natalia Morar şi nu ştia ce să facă. Totuşi, nu îndrăznea să se apropie de duiumul agitat şi imprevizibil în care mă cufundasem. Stătea dincolo de fruntariile pieţei şi mă căuta cu ochii şi nu mă găsea şi mie uneori mi se părea că e Valentina Pavlovna, iar alteori că e o sisistă afurisită sau că e o ghiorlană de la care împrumutasem cîndva nişte mălai şi acum voia să mi-l ceară înapoi sau să-mi turtească fesul.

Nu, fundul nu îmi ţîţîia, dar, totuşi, am început să-mi număr oile în inima mulţimii. Dar şi vaca aia stafidită, indiferent cine o fi fost, părea tot mai descumpănită şi mai debusolată pentru că nu mă putea depista şi pace.

Apoi, fără multă vorbă, Valentina Pavlovna s-a făcut nevăzută. Nu credeam, însă, că putea pleca prea departe, ci, cel mult, într-un alt colţ al parcului. Dar în care oare? Priveam roată în jur, fără să-i pot da de urmă. Cu toate astea, nasul îmi spunea că e pe undeva prin apropiere. De aia, stăteam cu un picior în piaţă şi cu altul în parc, fiind gata, în orice clipă, s-o iau la sănătoasa, dacă ar fi răsărit fortuit în faţa mea.

Poponeţ, am descoperit-o stînd tupilată după turnul clopotniţei de unde mă privea ţintă, încît mi-au îngheţat ficaţii în mine. Acum nişte ochelari fumuiţi îi tăinuiau ochii. Era stacojie la faţă, de parcă era gata să se arunce asupra mulţimii adunate în piaţă. Nici măcar nu încerca să-şi ascundă pîrpăra care o cuprinsese. Mă aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, să se ia în piept cu oamenii care răcneau lozinci anticomuniste.

Se vedea de la o poştă că o apucase pîrţagul şi că era gata să-i frece cuiva ridichea sub nas sau să-şi scoată cuţitul din teacă. Ea nu mă vedea şi eu o puteam urmări în voie. Şi am văzut că se uita scrîşnind din dinţi şi cu pumnii încleştaţi la oamenii strînşi ciopor în piaţa din faţa guvernului. Pesemne că ceea ce clamau oamenii strînşi pe bulevardul Ştefan cel Mare o punea pe foc. Ea nu numai că nu era de acord cu ce strigau aceştia, dar începu să tropăie de supărare, fiind gata să se arunce asupra oamenilor din faţa sa. Probabil că ceea ce o oprea ca să se pornească împotriva lumii care inundase piaţa şi îl înnegrea pe preşedintele ei iubit, era vîrsta ei înaintată şi slăbiciunea sa. Altfel, dacă ar fi avut doar o ţîră de vigoare mai mult, că e tunsă, că e rasă, m-ar fi dibăcit în marea aia de oameni, apucîndu-mă în unghii. Cu toate astea,  ea rămînea dîrză pe loc, deşi nu cred că nu era conştientă că îşi fura singură căciula, mai ales că suferise deja două infarcturi, primul cînd s-a destrămat Uniunea Sovietică şi al doilea cînd Iurie Roşca i-a scos pe oameni în stradă în 2001. Totuşi, rămînea pe loc şi eu mă întrebam oare ce puii mei o să facă mai departe Valentina Pavlovna.

În mod normal, ar fi trebuit să-şi pună coada pe spinare şi s-o tulească acasă şi să nu-şi mai caute cu atîta insistenţă naşul. Să-mi tăieţi nasul, dacă pricepeam ce dracului vrea baborniţa. Pînă la urmă, mi-am băgat limba în gură şi m-am dosit după spatele lat al unui bărbat tuns ridiche, plictisită să-i mai înfrunt privirile. Dar ea m-a dibăcit din nou cu ochii şi atunci eu mi-am amintit că am mai surprins-o de cîteva ori spionîndu-mă, în urmă cu vreo jumătate de an, atunci cînd mă alăturasem pichetărilor pe care le făceau fraţii Brega în faţa Ministerului de Interne sau pe scările smălţuite ale preşidenţiei. La fel ca şi atunci şi acum mă întrebam, da ce în pula mea vrea de la mine, că doar nu e soră mea sau taică-meu ca să-i dau socoteala unde mă duc şi ce fac.

E doar o vecină de scară şi una dintre cele mai bune prietene ale soacrei mele, dar asta nu poate să-i dea dreptul să-mi ceară raportul. Dar privind-o mai atent mi-am spus că băbătîia aia care mă urmărea cu atîta scîrbă nu putea fi Valentina Pavlovna, căci prea într-o dungă mi se părea că este. Şi apoi, care om sănătos la cap s-ar trambala în oraş doar ca să-şi surprindă cu musca pe căciulă vecinii de bloc? Ar fi pur şi simplu absurd.

Dar nu numai Valentina Pavlovna nu mă scăpa din ochi, ci şi o sfrijitură brunetă care, brusc, s-a năpustit spre mine, înmărmurind în faţa mea. Preţ de cîteva secunde, m-a privit fix, zgîriindu-mă cu ochii. Singura asemănare dintre ea şi Valentina Pavlovna era că amîndouă erau slăbănoage. În rest, numai deosebiri, inclusiv de vîrstă. Iar cea mai mare era aceea că Valentina Pavlovna, dacă aia o fi fost, într-adevăr, Valentina Pavlovna şi nu vreo nenorocită de securistă sau vreo suflă-n vînt, stătea în continuare pitită după un copac şi mă căuta zadarnic cu ochii, pe cînd scîndura asta tînără care îşi boise pe obraji tricolorul se afla în faţa mea şi se holba la mine. Probabil că mă confundase cu cineva, căci, nu după mult, mi-a întors spatele şi s-a apucat să învioreze laia moleşită din jurul meu, aţîţînd-o să meargă spre preşedenţie.

Cam undeva pe lîngă Patria m-am ciocnit în potopul de oameni cu pumnii ridicaţi deasupra capului de poliţistul care-l săltase acum vreo săptămînă pe Vova cînd acesta se făcuse clei. Nu ştia de unde să mă ia, dar cînd m-a recunoscut m-a privit pe sub sprîncene şi a tulit-o în duiumul de tineri, ca într-un roman de Stela Popa. Peste puţin, bătrîna aia care la fel de bine putea să fie Valentina Pavlovna, dar putea să fie şi oricine altcineva, şi-a împleticit fleoaşă picioarele spre Gemenii. Abia atunci mi-a revenit şi mie inima în piept şi am început din nou să strig mai cu foc:

– Un-doi, un-doi

Comuniştii la gunoi…

Cît ai bate dintr-un picior, oamenii din jurul meu au prins să se rărească, bulucindu-se spre preşedenţie şi eu, inopinat, m-am trezit că sînt singură în faţa celor trei şiruri paralele de poliţişti care împrejmuiau ca un zid casa guvernului, cu căşti, ca de motociclişti, pe cap şi cu matrace de abanos în mîini. Din această cauză, a cam început să mă strîngă gulerul şi m-am alăturat în fugă unei puzderii de tineri tunşi brebenel care veneau dinspre strada Puşkin ţipînd că alegerile au fost fraudate. M-am amestecat cu droaia aia, sperînd că gaborii nu o să ne atace văzîndu-ne atît de mulţi. Haida-de! Ei aş! Şi, de ce, mă rog, ar trebui să ne atace?

Îmi plimbam privirile pe feţele îndîrjite ale bărbaţilor din jurul meu care răcneau jos comuniştii şi mă întrebam oare cît timp să fi trecut de cînd am plecat de acasă: o oră, două sau trei? Nu-mi puteam da seama. Dintr-o dată, m-am gîndit, că, dacă întoarsă acasă o să mă întrebe dacă am fost sau nu în piaţă, îi voi zicea ba miaţă. Da de unde! Aşa îi voi zice sau nu-i voi da nici o explicaţie, mai ales că, de vreo cîteva zile, sîntem în cîră.

Nici n-am reuşit să clipesc din gene, că Valentina Pavlovna veni făcută tîlv spre mine şi eu mi-am înghiţit limba, fără să mai strig pînă la capăt jos comuniştii şi, ca să nu mă fac de băcănie în faţa oamenilor din preajma mea, căci îmi imaginam ce ar fi putut să urmeze, am sărit la gîtul unui tip tuns perie care fîlfîia energic drapelul Uniunii Europene deasupra capului şi l-am înlănţuit cu mîinile, pînă cînd individul s-a morcovit la faţă. Dar Valentina Pavlovna trecu vîjîind pe lîngă mine, belindu-se la toţi oamenii din jurul meu, dar nu şi la mine. Atunci m-am desprins şi eu din braţele famelice ale necunoscutului care nu mai voia să mă lese să plec şi m-am topit în mulţime. Dar tipul se ţinea scai de mine, nevrînd să mă mai lase să-i scap din mîini. Un zîmbet galeş i se plimba pe buze şi un foc nestăvilit îi creştea în priviri. M-a ajuns peste cîţiva paşi şi m-a lipit cu brutalitate de pieptul său, în timp ce o groază de oameni roiau pe lîngă noi. I-am simţit buzele lipicioase sugîndu-mi buzele mele.

Mîna stîngă mi-o bruftuise pe fund, iar cu dreapta încerca să-mi mîngîie ţîţele întărite. Pentru că Valentina Pavlovna, probabil, era pe undeva prin apropiere, nu mă încumetam să ţip. Şi atunci l-am pocnit cu genunchiul în coaie şi am rupt-o din loc.

Strînsura aia se agita în toate părţile, lovindu-se ca apa de maluri. Tălăzuia cînd spre clădirile parlamentului şi preşedenţiei, cînd spre casa guvernului şi eu ba o vedeam din nou pe Valentina Pavolvna, căutîndu-l te miri pe cine în oceanul de oameni, ba iar îmi dispărea din faţa ochilor, ca un naufragiat care e pe punctul de-a se scufunda.

Pînă la urmă, am văzut-o iar, ţinîndu-l strîns de braţ pe un vîj pirpiriu pe care-l scotea în şuturi din mijlocul mulţimii care tălăzuia între clădirile guvernului şi ale preşidenţiei. Bătrînul încerca să i se împotrivească, dar Valentina Pavlovna îl luă cu resteul, îmbrîncindu-l spre fruntariile parcului unde un şir lung de femei vindeau flori şi chemă un taxiu. Şi pe cînd îl împingea în caroseria argintie, l-am recunoscut: era Anatol Vasilevici. Şi imediat am înţeles pe cine îl căutase în piaţă în acest răstimp Valentina Pavlovna cu lumînarea: pe soţul ei căruia îi puse unghia în gît şi îl bruftuia în maşina care se porni în jos, pe Bănulescu Bodoni.

Şi în timp ce maşina vîjîia în trombă pe lîngă vînzătorii de flori, mi-am amintit cum am văzut-o, acum vreo jumătate de an în urmă, pe Valentina Pavlovna aruncînd cu ouă clocite în ferestrele redacţiei Timpul-ui şi acum vreo cîteva luni îngroşînd coloana lui Valerii Klimenko ce se răsfirase de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare, cu o pancardă roz-pompon deasupra capului în care scria că limba rusă ar trebui urgent să fie declarată limbă de stat în Republica Moldova şi ţipînd ca din gură de şarpe lozinci anti-NATO, pînă cînd Anatol Vasilievici care în tot intervalul ăla de timp o spiona pîndit după un copac nu s-a repezit la ea, băgînd-o cu forţa într-un taxiu asemănător acestuia.

Numaidecît am plecat şi eu acasă şi pe cînd urcam scările i-am auzit argăsindu-se în propriul lor apartament. Ţipetele lor isterice se răspîndeau pe palier. Urlau atît de tare unul la altul, de parcă ar fi dat damblaua peste ei, încît, fără să vreau, m-am oprit. Ea le căuta tinerilor bube în cap, iar el le lua apărarea. Împotrivirea soţului ei a scos-o cu totul din papuci. Răgea la el ca şi cum Anatol Vasilievici ar fi fost omul din umbră care i-a stîrnit pe tineri să iasă în stradă. Dar nici el nu se lăsa mai prejos. Răcneau tot mai tare şi mai tare, trecînd, pe neprins de veste, de la tineri la ei înşişi. Îşi reproşau, cu nişte voci schimonosite, toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viaţă şi îşi scoteau, rînd pe rînd, toate scheletele de sub pat. Îşi căutau cu atîta înverşunare chichiţe şi momiţe şi îşi suflau cu atîta intoleranţă în lumînare, încît îmi era grijă că cearta lor nu se va termina cu bine.

Cînd am auzit prima ceaşcă spărgîndu-se de perete, am apăsat butonul soneriei şi am luat-o la sănătoasa, în sus pe scări, sperînd că, pînă o să deschidă şi o să încerce să afle cine a sunat, o să uite că voiau să-şi stingă unul altuia becurile.

 

Dar peste vreo cîteva ore i-am întîlnit în parc, unde ieşiseră să-şi plimbe papionul. Totuşi, la ora unsprezece şi zece minute seara? Oricum ar fi, se ţineau de mînă. Amîndoi cu părul viscolit, se plimbau senini şi îşi surîdeau fericiţi, deşi un pic gîjîiau. Pe cîine de funie îl ţinea Valentina Pavlovna. O priveam amuzată întrebîndu-mă da cum de oare s-au împăcat aşa de repede. Se plimbau îmbrăţişaţi şi nimic nu trăda cîra violentă pe care au avut-o nu de mult. Din cînd în cînd, Valentina Pavlovna se oprea ca să-i mîngîie lui Anatol Vasilievici părul coliliu şi ca să-l privească galeşă. După ce m-a văzut, parcă cineva ar fi călcat-o pe coadă. Nu numai că m-a fulgerat cu nişte ochi oţetiţi, dar, pac, a început să strige la Anatol Vasilievici, pe care, după ce m-am îndepărtat, Valentina Pavlovna îl apucă iar de mînă şi îl ţucui pe obraz. Şi aşa cum traversau îmbrăţişaţi parcul, chiar păreau întruchiparea unei perechi perfecte.

Unde şi unde lăsau în urmă nişte băbuţe zaharisite care îşi împleticeau picioarele butucănoase cu droaia, gesticulînd aprins şi uitîndu-se roată în jur. Eram perplexată să descopăr că, deşi era întuneric beznă, parcul roia de lume, dar treaba asta nu-i tulbură pe Valentina Pavlovna şi pe Anatolii Vasilievici care îşi ambulau papionul prin parc.

Instantaneu, mi s-au tăiat genunchii, cînd la intrarea în parc au frînat trei dube ale poliţiei din care au sărit o duzină de sticleţi cu ceafa groasă. Acest lucru i-a făcut pe bătrîni să se risipească ca potîrnichile care şi încotro şi pe mine să-mi iau valea. Doar Valentina Pavlovna şi Anatolii Vasilievici au continuat să se plimbe liniştiţi mai departe, fîlfîindu-li-se că parcul se umplu de gabori.

În faţa blocului nostru un copoi îşi rotea capul de la stînga la dreapta ca un girofar şi eu m-am dosit după un copac, cu gheaţa în spate. Tipul îşi plimba privirile peste ferestrele aprinse din blocul nostru, pîndind te miri ce cu înfrigurare. Nici vorbă să mă furişez iepureşte spre uşa blocului, fără ca acesta să mă ginească şi să pună laba pe mine. Stăteam tupilată după un copac, privindu-l cu răsuflarea tăiată şi dîrdîind din toate încheieturile. Nu aveam de ales decît să aştept să se care odată şi odată. Timpul trecea chinuitor de greu, dar într-un tîrziu, copoiul se năpusti spre prima scară.

Am urcat în fugă scările, dar undeva pe la etajul opt o larmă de voci hîrşîite m-a făcut să înmărmuresc locului şi să mă lipesc cu spatele de peretele algid. La început, am crezut că iarăşi Vasea, poliţistul ăla gălăgios, s-a făcut tureatcă şi a încurcat casa scării şi pretinde, ca într-un film de Reazanov, că apartamentul nostru este al lui. Mi-am deschis urechile în patru şi am priceput că nu era Vasea, căci doar el nu putea face un asemenea tămbălău. Deci, erau mai mulţi. Mi-am ascuţit şi mai tare urechile în timp ce mă retrăgeam în umbra ghenei pentru a înţelege cine sînt cei care bat cu mîinile şi picioarele în uşa noastră.

Doar după ce Dima a ieşit în prag, ascuns în aceeaşi pijama înflorată în care-l lăsasem atunci cînd am ieşit să mă vîntur prin parc, am înţeles că duiumul ăla de ciomăgaşi erau nişte poliţişti care veniseră după mine şi cum am priceput asta parcă aş fi căzut cu faţa în ţepii unui arici. Mă trecea cînd cu cald cînd cu rece, în timp ce mă întrebam da de unde oare au picat, căci atunci cînd am străbătut fluierînd bătătura pustie parcă nu era nici o dubă a poliţiei garată în faţa blocului nostru, căci, dacă aş fi zărit-o, nu aş mai fi intrat pentru nimic în lume în clădire şi m-aş fi pitit după vreun tufar, aşteptînd cu răsuflarea tăiată şi cu picioarele de vată, ca aceasta să se care. Stăteam cu urechile ţintă spre platforma de deasupra, unde unul dintre poliţişti îl întreba pe Dima dacă locuiesc şi eu în acelaşi apartament sau nu.

– Net, takaia jenşina ne jivet vmeste sa mnoi. Vî şto-to pereputali. Ea daje ee ne znaiu.[iii]

Culmea, poliţiştii l-au crezut, poate de aia că Dima le vorbea în rusă, şi au făcut picioare. Totuşi, eu nu m-am grăbit să-mi părăsesc ascunzătoarea decît după vreo jumătate de oră, speriată ca gaborii să nu se întoarcă cumva înapoi. Abia după ce în toată clădirea s-a înscăunat o linişte adîncă, m-am dezlipit tiptil de peretele friguros şi am alergat ca pe gheaţă şi într-un suflet spre apartamentul nostru. Am scos din poşetă cheia, dar pe nepusă masă mîinile au început să-mi tremure şi am scăpat-o pe podea dracu să ştie unde. Bîjbîiam înfrigurată în patru labe bonca-bonca, cînd uşa se bufni cu putere de perete şi o lumină şfichiuitoare mă plesni în ochi. În prag se ivi Dima, care mă scană subţire, învăluit într-o tăcere de gheaţă.

– Salut, scumpete!, i-am strigat veselă, dar el nu-mi zise nici canci.

M-am strecurat înăuntru, călcînd ca pe ace. Dima dădu drumul televizorului unde un reporter cu o voce bubuitoare anunţă că în oraş au început arestările. Apoi, nici una, nici două, Dima a stins lumina, cufundînd antreul în beznă şi lăsîndu-mă să mă dezbrac pe întuneric şi i-a băgat o sîrmă Valentinei Pavlovna.

 

Notă: toate expresiile şi locuţiunile din acest text sînt preluate din dicţionarele limbii române.

/


[i] În limba rusă, „bou împuţit.

[ii] În limba rusă, „Bună ziua, Valentina Pavlovna.”

[iii] În limba rusă, „Nu, femeia asta nu stă cu mine. Aţi încurcat ceva. Eu nici măcar n-o cunosc.”

/

Dumitru Crudu

(Foto: europalibera.org)

/

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de