[newlit] Cristina Frîncu – Trapezista (proză)

De . Categorii: Literatură, Newlit, Proză, Rubrici

Etichete: , ,

[newlit] Cristina Frîncu – Trapezista (proză)

Publicat în July 25, 2011 , o comentarii

Trapezista

 

De când angajează CEC-ul trapeziste? Tanti Veronica vorbeşte foarte repede în grai moldovenesc şi mă pune în dificultate. Mi-e uneori greu s-o înţeleg, mai ales acum când vuiesc trenurile în spatele nostru. Suntem în gară, aşteptăm legătura şi încercăm să facem conversaţie ca să arătăm bine în faţa străinilor, să-şi dea coate murmurând invidioşi “uite ce familie fericită”. Cezărel îi povesteşte lui nenea Maricel ceva despre bujii şi tobe iar eu o ascult pe tanti Veronica încercând din răsputeri să intuiesc momentele care cer aprobare, exclamaţii de uimire sau întrebări ajutătoare. Nu mă descurc prea bine.

Din ce pricep eu, fata asta de care vorbeşte tanti Veronica a suferit mult în viaţă; mai întâi şi mai întâi a lucrat la ciec. Aici am aprobat înţelegător din cap pentru că sunt şi eu economistă din fire, ba chiar simţindu-mă stăpână pe subiect am plusat nebuneşte, simţind că am o mână bună în conversaţie.

“Ce anume?” am zis ridicând sprâncenele şi înclinând capul într-o parte, ca să-i arăt interesul meu crescând.

“Trapiezistă”, a venit răspunsul.

N-are cum. Trapezistă la CEC? Oare să-mi îndrept capul ca să semnalez că mi-e neclară toată tărăşenia? Mi-e ruşine. Pe Cezărel nu-l pot pâsâi ca să-mi dea o pistă pentru că are gura plină cu o chiflă şi ochii pe jumătate închişi. Acum o să stau ca pe ace încercând să pun cap la cap informaţiile şi în mod sigur o s-o dau în bară şi-o să stric imaginea de familie perfectă. Pare-se că după trapez fata asta a avut ceva afacere cu oi, că ducea brânză în hală, apropo de caş, s-au îmbolnăvit câţiva oameni de la caşul din hală, nu ne-a adus tura asta. Ailaltă, peste o lună, că acum abia dacă a reuşit să se adune puţin cât să facă bagajele. Biata tanti Veronica, mi se părea mie că e mai palidă decât înainte, şi eu care credeam că e de la căldură şi de la jacheta portocalie. Au dat-o castraveţii peste cap, castraveţii proaspeţi, noi, de anul ăsta.

“Fraţîlor”, îmi strânge tanti Veronica mâna că-s mai aproape – noi, fetele, pe o băncuţă şi băieţii pe alta – “m-au dat pisti cap, am zis că mor. Numa’ kiwi şi portocală am putut să înghit trei zile, cum mă mai ţin pi picioare nici nu ştiu. Am slăbit, se vede că am slăbit, nu? Maricel n-a avut nimica, mă şi mir dar slavă cerului că altfel să fi avut şi grija lui nu ştiu cum o scoteam la capăt.”

Îşi suge buzele într-o liniuţă palidă şi dă la o parte paharul de cafea din faţă.

“Nu pot să beau cafeaua, mă înfierbântă şi deja am palpitaţii. Ia uite ce-mi bate inima, Maricel. Măi omule, măi, dar oi fi luat tinctura ‘ceea de brânca ursului la noi? Cezărel mamă, degeaba te strâmbi. La cât fumezi tu eu zic că n-ar strica să mai iei o tinctură din când în când, dacă zici ca nu poţi deloc să te laşi de fumat.”

Cezărel, care se strâmbă în linişte, are un metru nouăzeci şi-un tatuaj cu un ţipăt munchian stilizat într-un craniu fumuriu. Momentan mănâncă nişte cartofi prăjiţi fixând cu privirea ciocolata pe care a scos-o tanti Veronica din poşetă. E ageră tanti, ştie cum să-şi ispitească odrasla care a mâncat de dimineaţă până acum doua ciocolăţele cu lapte şi una cu cocos.

“Pentru tine e, Cezărel, ce credeai, că nu m-am gândit eu la tine înainte să vin, chiar aşa bolnavă cum eram, eh… şi ce mă mai borfaia Maricel, că Veronico pui tu alea că ştii mai bine, şi Veronico să nu uiţi cămaşa de tafta şi Veronico-n sus, Veronico-n jos… E bună ciocolata, e cu optzeci la sută cacao, nu îngraşă”, îmi zice mie personal, cu adresă şi ţintă încorporată în informaţie. “Sandvişul ăla, în schimb, să ştii că îți face rău la bilă! O să ai greţuri la noapte, uite, îţi dau reţeta de infuzie de roiniţă c-o am la mine, mereu le ţin la mine, mi le-a dat doctoriţa mea alopată, ce femeie de treaba îi… i-am lucrat nişte costume şi mi-a dat un borcan cu unguent de limba dragonului, îi bun pentru spatele tău, Cezărel. Da, copilă, şi-ţi faci diseară…”

“Care diseară, Veronico, îi deja unşpe noaptea”, îi arată nenea Maricel ceasul cu subînţeles. “Or vrea şi copiii să meargă acasă, să doarmăăă…”, lungeşte dânsul cuvintele clipind des. “Las’ că stăm să aşteptăm trenul şi singuri, voi duceţi-vă că sunteţi tineri …”

Şi Cezărel îşi dă ochii peste cap, plecând zgomotos spre toaletă.

“Măi omule, măi, l-ai suparat pe Cezărel, de ce nu taci din gură ? Copiii stau cât au ei chef să stea, nu le spui tu acum ce să facă.” Tanti Veronica îl pune la punct repede pe nenea Maricel. Bătrânul, căci e bătrân de-acum, nu mai păcăleşte pe nimeni chiar şi aşa ras în cap ca un punker, îşi îndreaptă gulerul sacoului de nuanţă muştar cu pătrăţele şi mormăie spre mine, că par mai inofensivă:

“Ziceam şi io că o-ţi fi având treabă, nu să staţi cu noi, ăştia bătrâni, la doişpe noaptea-n gară, nu?”

Dau să muşc din cheeseburger, amăgindu-mă ca poate a uitat tanti Veronica de bila mea ameninţată de greţuri şi alte năpaste. Bafta mea că am apucat să înghit dumicatul, altfel îmi rămânea în gât odată cu prinsoarea de menghină pe care-a exercitat-o mâinii mele.

“Ulcerul îi o boală tare păcătoasă!” Atât a spus şi m-a privit în ochi. Parcă mă arde în capul pieptului.

“Am mai mâncat cheeseburger la doişpe noaptea şi nu am avut nicio greaţă.”

“Nu, nu-i adevărat. Să nu mai mănânci nimic după ora şase seara că te îmbolnăveşti de stomac, dacă nu cumva ai deja ulcer. Îţi vine înapoi?”

“Când, acum?”

“Nu, când mănânci după ora şase.“

“Păi mereu mănânc după şase, dacă nu mănânc după şase nu mai mănânc deloc. Ştiţi, cu programul de muncă şi drumul…” Aberez. Mi-e evident că nu am nicio scuză dar cel puţin am tupeul să mă apăr, poate primesc un punct că-s bătăioasă.

“Nu e bine, uită-te la mine” gesticulează tanti Veronica înspre pieptul dânsei, masiv şi ornat cu o cruciuliţă din aur, “am mâncat o dată o ridiche pe la opt seara, opt şi ceva, că mi-era poftă, era ridiche nouă că altfel nu mă ispitea în halul ăsta, şi mi-a fost rău trei zile, a trebuit să-mi iau concediu medical… am zis că nu mai scap. Mult am mai tras şi-atunci, eh.”

“De la o ridiche?“

“Ridichea e foarte acidă să ştii, are acid ascorbic şi dacă mănânci ridichi e bine să ai la tine un ulei ceva pentru aciditate, o infuzie…”

“Sau o tinctură…”

Teoria o ştiu, cu practica stau mai prost.

“Da, da! Deci şi tu ai probleme cu ridichile?”

Sunt lentă, mă moşmondesc ca o înapoiată până să-i răspund că nu, dar tanti Veronica nu stă după mine. Presupune ca da. Şi-mi îndeasă cu de-a sila în geantă nişte foi cu reţete de infuzii şi tincturi.

“Apropo, să nu-i dai lui Cezărel ceapă, îi face rău!”

“Dar Cezărel mănâncă mereu ceapă, îi place şi nu l-am văzut să-i fie vreodată rău. Ba chiar el îmi cere ceapă.”

“Îl termină la stomac, ascultă-ma pe mine. Îl vezi la piele că are o nuanţă mai cafenie, ei… i-am zis doctoriţei mele alopate şi a zis că musai să evite prăjeli, ceapă şi cafea.”

“Da’ ţigările nu trebuie să le evite?” mă îmbăţoşez cam ofticată de faptul că mi-e în continuare ruşine să fumez în faţa lor, în timp ce dragul meu Cezărel pufăie relaxat.

“Ei… măi copilă… el încearcă săracul să se lase, dar zice că nu poate şi-l cred, i-am zis şi lui Maricel să nu-l forţăm, să nu-l ameninţăm… Mai ţii minte, Maricel? Cât avea Cezărel când a fumat prima ţigară? Paişpe ani, nu? Te-a văzut doamna de la sifoane şi mi-a zis. Eu l-am convins pe Maricel să nu te bată că aşa vroia.”

“Să-i îndes ţigara pe gât vroiam!“ râde nenea Maricel apucând glumeţ pachetul de Lucky roşu şi făcându-se că-l aruncă spre calea ferată.

“Hai măi, Maricel… era copil, ce ştia el? Crezi că rezolvai ceva dacă-i băgai ţigara pe gât?“

Şi aşa ce-aţi rezolvat, privesc eu lung după un alt tren mormăind pe sub limbă. Îmi face bine holbatul ăsta la trenuri, tocmai am înţeles treaba cu trapezista. Mai stau puţin să balansez ‘circ’ şi ‘cec’ cu limba în interiorul obrajilor modulând cuvintele în stil moldovenesc până îl văd pe Cezărel cum scrumează tacticos în singurul pahar de cafea negolit.

“Ai scrumiera la niciun centimetru distanţă”, mă încrunt la el.

“Ei, lasă-l că şi-aşa nu pot să beau cafeaua, mă omoară palpitaţiile”… îşi face tanti Veronica vânt cu palma. “Maricel, ce fel ai băut tu cafeaua aia? Cam repede, Maricel, nu crezi? Ia mai bine te duci acum la budă, să nu te-apuce în tren că ştii ce probleme ai cu echilibrul, te hurducăie de numa’ numa’.”

Mă uit fără ruşine cum mai pleacă un tren din gară. Mi se face dor de hurducăială şi vecini ciudaţi de compartiment, de întârzieri şi de orbii care fac comerţ cu jucărele de pluş şi seturi de pixuri prin vagoane. Ciugulesc într-o doară din cartofii prăjiţi până îmi dă Cezărel peste mână râzând în sinea lui, sunt convinsă, deşi faţa îi e imobilă. Rămân cu degetele călduţe şi unsuroase de la ulei în aer.

“Ce-ai cu fata, Cezărel, de ce n-o laşi să mănânce… Cum bulimică? Eşti bulimică ?” mă zguduie tanti Veronica de ambii umeri. Cam aşa cred că l-ar hurducăi şi trenul pe nenea Maricel în budă. Lunganul tatuat rânjeşte ca un Billy Idol paraplegic până încep să lupt și eu murdar. Îmi pare rău, dar nu mai pot. Sunt totuşi om.

“Se taie cu lama-n baie, tanti Veronica!” Zbier ca o apucată şi două tipe care poartă acelaşi model de pantaloni-şalvari cu picăţele de la H&M, aflate în trecere pe lângă masa noastră, se uită, cum altfel? compătimitor la mine. La cine altcineva? Lunganul tatuat neagă tot, norocul lui e că n-are nicio urmă de tăietură pe braţe, ghinionul meu e că bulimia nu lasă neapărat urme vizibile.

“Glumeşte Cezărel, tanti Veronica, ce naiba… nu ştiţi cât de spiritual e? că doar dumneavoastră l-aţi crescut.” Nu mă pricep nici măcar s-o scald cât de cât.

“E băiat bun”, îmi spune ea cu vocea umedă de dragoste. “Ştii să-i faci tinctură din usturoi? Pentru constipaţie.”

“Dar Cezărel nu e constipat..” murmur ruşinată încercând să-mi amintesc când a făcut lunganul tatuat caca ultima dată.

“Cum să nu fie, e constipat pentru că fumează şi mănâncă gras.”

Tanti Veronica ştie, doar ea l-a crescut. Îmi îndeasă în geantă şi reţeta pentru tinctură de usturoi, apoi îmi promite iar caş de la doamna care a fost trapezistă la cec sau circ, mă rog.

“Hai că uitasem, vezi dacă ne-am luat cu vorba? Ziceam că după ce-a fost trapezistă şi a avut afacerea cu oi a făcut un copil şi s-a angajat vânzătoare la hipermarket. Lucra în ture.”

“Daaa? “

“Aşa o femeie harnică, şi-a crescut fetiţa cu ce-a avut ea mai bun, a dat-o la facultate, e măritată acum. Lucrează la BancPost.”

Înclin capul a înţelegere şi întreb:

“Tot trapezistă?“

 

Cristina Frîncu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de