Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , ,

Lucian Dan Teodorovici – Matei Brunul (fragment)

Publicat în August 11, 2011 , o comentarii

Matei Brunul (fragment de roman, cap. 12)

 

În anul 1953, pe-un singur om îl mai auzeai vorbind, iar dacă nu înţelegeai de ce o face, puteai uşor să te gîndeşti că-i nebun, despre comunişti la trecut şi despre ţărănişti la prezent. Uneori l-ai fi simţit nostalgic cînd, după un oftat încheiat cu un „eheee” prelung, începea să explice cum, cu ani în urmă, „pe vremea comuniştilor”, pe cînd era încă în toate puterile, făcea naveta pe jos, din oraş pînă-n satul lui aflat la vreo zece kilometri. Acum însă nea Zacornea, cum îl ştiau toţi, se mulţumea să-şi care şalele apăsate de povara celor aproape şaizeci de ani cu autobuzul. Nu renunţase însă la singura slujbă pe care o avusese parcă dintotdeauna, aceea de gardian la Penitenciarul Galaţi. Şi tocmai în această slujbă se găsea şi explicaţia pentru atît de ciudata sa perspectivă asupra istoriei. Căci „vremea comuniştilor”, pentru nea Zacornea, era aceea în care îi avusese sub supraveghere pe agitatorii, greviştii sau sabotorii comunişti din perioada de dinaintea războiului. Printre ei, şi pe Gheorghe Apostol, cel pe care-l supraveghease direct şi cu a cărui funcţie actuală, de Prim-Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, gardianul se mîndrea de parcă avusese o contribuţie la ascensiunea sa politică, deşi acesta, arestat pentru activităţile sale comuniste, se aflase doar într-o trecere sumară prin închisoarea din Galaţi, în drumul către Doftana. Pe de altă parte, după război începuse „vremea ţărăniştilor” pentru nea Zacornea. Nu se mai străduia să-i împartă pe actualii puşcăriaşi în categorii politice, pentru el, fie că avea sub pază foşti membri ai Partidului Ţărănesc, ai celui Liberal sau chiar ai Mişcării Legionare, toţi erau ţărănişti. Iar la loc de frunte printre aceştia îi păstra în amintirile sale pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, pe care, spre deosebire de Gheorghe Apostol, ajunsese într-adevăr să-i cunoască bine, căci fuseseră întemniţaţi pentru o perioadă lungă aici. Cu foştii lideri ai P.N.Ţ. nu se putea mîndri însă, nu erau vremurile potrivite pentru asta, aşa încît învăţase să-şi păstreze pentru sine cuvintele pe care le-ar fi avut de spus despre ei.

Nea Zacornea rezistase timpurilor, construindu-şi această istorie proprie, numai pentru că învăţase să fie dur cu „pleava” îmbrăcată-n zeghe pe care o avea sub pază. Ca gardian al unei închisori, cu atît mai mult al uneia precum Galaţiul, care-şi cîştigase un renume aspru printre închisorile româneşti, sporindu-şi-l chiar de cînd la conducerea ei venise căpitanul Nicolae Maromet, era obligatoriu să fii dur. Să nu faci nici o concesie. Să nu mişte-n front nici unul dintre bandiţii încarceraţi aici. Prin urmare, cu toţi anii adunaţi în trupul său, nea Zacornea ştia să nu se-abată de la linia conducătoare. Şefii închisorii îl puteau da ca exemplu de seriozitate – şi nu de puţine ori o făceau. Nimeni nu era mai capabil să organizeze, să disciplineze masa de infractori decît bătrînul gardian. Aproape de fiecare dată cînd vreunul dintre şefi sau chiar vreun alt gardian îl vedea pe nea Zacornea ocupîndu-se de vreun grup de deţinuţi, n-avea cum să nu-i atragă atenţia asprimea acestuia, hotărîrea cu care-şi urma datoria. Gardianul împărţea în stînga şi-n dreapta urlete, nepermiţînd nici cea mai mică abatere. „Banditule, terci de fac dacă mai ieşi din coloană!”, striga bătrînul, iar deţinutul vizat, care călcase din neatenţie alături, se grăbea să se integreze şirului perfect ordonat, supravegheat de nea Zacornea. „Morţii mă-tii de vierme, nu meriţi mîncarea poporului dacă nu-ţi faci norma! O să crăpi de foame, otreapă, dacă te mai mişti aşa încet!”, se auzea răcnetul gardianului, iar deţinutul care încerca să-şi îndrepte spatele obosit, spre exemplu, revenea imediat la poziţia aplecată, devenit brusc sîrguincios. Nea Zacornea ştia cele mai urîte înjurături, nea Zacornea rostea cu uşurinţă vorbe jignitoare, bandit, otreapă, vierme, dar şi altele, care meritau însuşite de toţi gardienii, jeg, scursură, cîrpă, buhai, canalie, nea Zacornea ridica pumnul şi, cu ochii ieşiţi din orbite, ameninţa cum nimeni altul nu ştia s-o facă. Nea Zacornea era, fără doar şi poate, un gardian model. Din motivul ăsta, era foarte apreciat de conducere, era foarte apreciat de colegi.

Apreciat de conducere şi de colegi, era însă, de cealaltă parte, de-a dreptul iubit de deţinuţi. Şi asta pentru că, dacă înjurăturile, ameninţările şi potopul de vorbe grosolane băgau spaima-n ei cît timp prin preajmă era cineva care să asiste la asta, imediat cum acel cineva se depărta, faţa schimonosită de ură a gardianului căpăta brusc trăsăturile unui bătrîn ca toţi bătrînii, sprîncenele se ridicau a scuză, buzele i se curbau a zîmbet, iar din gura folosită cu cîteva clipe în urmă pentru teribile răcnete ieşeau vorbe şoptite, care de cele mai multe ori încropeau glume pe seama celor tocmai întîmplate. Iar spaima îngrozitoare ce domina grupul se topea, la fel de brusc, în rîsetele reţinute ale puşcăriaşilor, din cînd în cînd se mai auzea cîte un glas coborît care aprecia spectacolul – „Nea Zacornea, azi ai fost tare, mi-a plăcut aia cu «mîncarea poporului»!” sau „Haide, nea Zacornea, că ne dai gata: de unde scoţi toate înjurăturile astea?”.

Şi nu doar pentru asta îl iubeau deţinuţii. Mai cu seamă cei de prin împrejurimile Galaţiului aveau motive să ţină la nea Zacornea pentru că era singurul care le putea aduce veşti despre familie. Mai rar, cînd prindea prilejul, tot bătrînul gardian era cel care strecura în penitenciar pachete cu mîncare pentru încarceraţii din zonă, pe care aceştia le împărţeau cu cei mai puţin norocoşi, ajunşi aici de aiurea, de prin ţară. Cei care fumau aveau apoi motive să-i fie recunoscători păzitorului lor pentru ţigările pe care li le scăpa pe sub mînă. Unii puşcăriaşi ce se îmbolnăveau în această închisoare, care n-avea un medic al ei, se bucurau de sulfamida adusă de dincolo de ziduri de nea Zacornea. În fine, toţi aveau motive să ţină la bătrînul gardian, măcar pentru faptul că le oferea permanent doza de libertate de care aveau nevoie: omul citea ziarele şi asculta radioul pentru ei, aducînd a doua zi cu el ştirile la care altfel deţinuţii ajungeau cu mare greutate sau deloc.

În primele luni petrecute între zidurile Galaţiului, luni în care, de teama vreunui acordeon a cărui muzică ar fi putut să răzbată dintr-o cameră întunecată a închisorii, nu s-a împrietenit nici măcar cu colegii de celulă, Bruno Matei s-a apropiat de acest om, de acest gardian. O apropiere înlesnită de un obicei pentru care, altfel, nea Zacornea era cunoscut printre toţi deţinuţii. Uneori, cînd ieşeau la muncă, în grădină sau chiar mai încolo, pe malurile Dunării, la cules de stuf, bătrînul se aşeza undeva lîngă deţinuţi, într-un loc în care-i putea cuprinde pe toţi cu privirea, departe însă de ceilalţi supraveghetori, şi încropea chipuri sau chiar oameni de lut. Ocupaţia bătrînului era privită cu îngăduinţă inclusiv de conducerea închisorii, căci meritele în celelalte privinţe erau suficiente pentru a nu i se refuza această ţăcăneală, cum o considerau. Mai cu seamă că ţăcăneala nu-i scădea vigilenţa, nici un incident major neraportîndu-se vreodată sub supravegherea lui. Iar cele minore fuseseră rezolvate, de fiecare dată, fără vreo bătaie de cap.

Figurinele de lut ale lui nea Zacornea, pe care Bruno nu putuse să nu le observe, au reprezentat subiectul primelor lor discuţii, atunci cînd alte priviri nu-i puteau deranja. Bruno s-a interesat într-o zi, în timp ce se aflau la cules de roşii în grădina închisorii, dacă gardianul face acei omuleţi de lut pentru nepoţi, iar răspunsul bătrînului i s-a părut destul de înghesuit printre alte sentimente, ascunse, chiar dacă fusese rostit cumva cu seninătate.

— Nu, le fac doar pentru mine, aşa. Ca să mai treacă timpul cumva. Că nu mi-a dat ăl de sus nici feciori, nici fete, aşa că n-am avut de unde să m-aleg cu nepoţi.

Şi-apoi, pentru că discuţia era în pericol de a se încheia, iar Bruno n-ar fi vrut asta, mai cu seamă că era unul dintre acele prilejuri în care alţi ochi iscoditori nu se aflau prin jur, i-a povestit gardianului despre figurinele de ceramică ale Egiptului vechi, asemenea celor ale lui nea Zacornea, diferite doar prin articulaţiile pe care le aveau şi prin părţile demontabile. Gardianul, pentru că ştia de Egipt doar din Biblie, aşa încît n-avea des prilejul să discute despre ţara aceea de la capătul lumii, s-a prins în vorbă, în timp ce roşiile umpleau, una cîte una, coşul, iar Bruno îşi rostea povestea aplecat, printre dinţi, oprindu-se şi ridicîndu-se uşor doar cînd trebuia să arate, cu mîinile, cum una dintre păpuşile vechimii, fie ea din lut ars sau din lemn, căpăta nu doar formă, dar şi viaţă în ritualele vremii. Asta a fost prima discuţie.

A doua a venit mai tîrziu, poate la două săptămîni distanţă, cînd, într-o altă zi de muncă la grădină, nea Zacornea s-a apropiat de Bruno şi l-a întrebat, după ce se scărpinase în cap cîteva clipe, neştiind exact cum să înceapă, dacă-i poate arăta şi lui cum să facă păpuşi dintr-acelea mişcătoare despre care-i vorbise. Nu de alta, dar îşi umpluse casa cu figurine mute, pe post de bibelouri, iar baba lui ar fi putut la o adică să nu le mai arunce, enervîndu-se cînd făcea curat, tocmai în grămada de gunoi din spatele şurii dacă ar fi văzut că ele pot fi bune şi drept jucării, cum îi spusese Bruno. Apoi, pentru că i s-a părut şi lui că o asemenea explicaţie nu-i tocmai îndeajuns, a rîs, a dat din umeri şi a zis:

— Eu fac pitici, ca să-ţi zic drept. Ştii matale ce-s ăia pitici?

Bruno s-a gîndit la piticii din poveşti, căci alt pitic nu i-a venit pe moment în minte.

— Piticii mei sînt din lut ars, pe care-l colorez apoi. Mai fac un ban, aşa, a recunoscut, parcă un pic ruşinat, nea Zacornea. Da’ adevărul e că pe vremurile astea, nu prea vrea nimeni pitici. Şi uite ce m-am gîndit, după ce-am vorbit cu matale: baba mea n-are pensioară, că n-a lucrat nici pe vremea dinainte, nici acuma, la bătrîneţe. Iar îndată mă trimit şi pe mine ăştia la odihnă, că se fac anii. Odihna o fi bună, dar şi banii de pensioară sînt mai mărunţi. Şi cu piticii, cum îţi ziceam, nu merge treaba. Mai pică aşa unu’, care-mi dă două sticle de vin pe un pitic, de-l pune între verze ca să sperie iepurii, mai pică altu’, care poate-mi vîră în buzunar nişte gologani, ca să-şi pună piticu-n pridvor. Da’ asta se-ntîmplă rar. Matale-mi zici că pot să fac şi jucării mişcătoare cu treaba asta cu care mă ocup eu, c-aşa făceau ăia din Egipt. Şi m-am gîndit: dacă ăia făceau încă dinaintea timpului, n-oi putea eu să fac acum? Poate mă ajută şi la pensioară, încă-i şi mai bine. De-asta am zis că fie ce-o fi, să te-ntreb: n-ai vrea să mă-nveţi?

Bruno a acceptat cu un zîmbet larg, fără să ceară nimic la schimb, doar de dragul poveştii care-i fusese spusă. Iar înainte ca nea Zacornea, schimbat brusc de apariţia unui coleg gardian, să urle la el ca din anticamera iadului, ameninţîndu-l cu bătaia, a reuşit totuşi să-i mai spună că, pentru început, ar fi de dorit să găsească o bucată de lemn tînăr, căci păpuşile cele mai graţioase şi mai libere în mişcări nu se fac din lut ars.

 

Lucian Dan Teodorovici

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de