Mihai Mateiu – Vînătorul (proză)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , , ,

Mihai Mateiu – Vînătorul (proză)

Publicat în August 17, 2011 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

Vînătorul

 .

Totdeauna i-or plăcut culorile. Ore-n şir putea sta şi privi, numa’ uitînduse-n jur.

 

Priveşte mijindu-şi ochii paleta nesfîrşită de griuri: negre şi brune, de pămînt şi frunze uscate, verzi, violete şi gălbui, de scoarţă udă, albastre şi albicioase, de cer de toamnă tîrzie – ceaţa se-aşterne peste ele ca un filtru lăptos, topindu-le unele-n altele. Pluteşte-n straturi fine deasupra noroiului şi-a frunzelor îmbibate, pe-alocuri se destramă şi-n golurile astea culorile sînt mai tari, contururile se decupează mai precis.

O văioagă largă, cu cîteva luminişuri – într-o parte pămîntul urcă domol spre o culme care nu se zăreşte. Printre trunchiurile netede ale fagilor şi carpenilor se-amestecă cîte-un pîlc de stejari cu scoarţa de culoarea cărbunelui ud şi multe lăstărişuri de-arin şi alun. Stă în dosul unui copac doborît, de-a cărui rădăcină smulsă atîrnă încă bulgări de pămînt. Poartă haine groase, imprimate cu frunze şi crengi brun-cenuşii, ghete înalte şi o şapcă îmblănită cu urechi. De trunchiul copacului e sprijinită o armă de vînătoare, cu ţeava dublă îndreptată-n sus. Alături de ea atîrnă de un ciot o tolbă din piele neagră, din care ies capetele a vreo 20 de săgeţi lungi, cu pana albă şi nock-uri din plastic de un albastru intens.

Are-n jur de 21 de ani, dar expresia liniştită a feţei îl face să pară mai matur. E mărunt, cu faţa osoasă, ochii de culoare închisă şi sprîncenele groase. S-a lăsat pe vine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului. Pe genunchi ţine un arc lung, din lemn de culoare roşcată – degetele ambelor mîini mîngîie inconştient crosa acestuia, urmărindu-i liniile complicate.

Un pocnet de creangă îl face să se ridice brusc. La vreo 25 de metri în stînga, un bărbat ieşit din spatele unui tufiş îi face un semn cu mîna – a călcat din greşeală pe o uscătură. Rămîne-n picioare, încercînd să şi le dezmorţească şi privind în toate părţile. Apoi, chiar în momentul în care vrea să se-aşeze din nou, aude ceva dinspre deal. Trage o săgeată din tolbă şi-o potriveşte în coarda arcului, apoi se uită după celălalt dar nu-l mai zăreşte. Ascultă atent – foşnetul se-aude din nou, mai puternic. Cîteva clipe încetează, apoi revine – porcul apare brusc din dreapta şi se-opreşte indecis exact în faţa lui, la nici 20 de metri. Întinde coarda într-o mişcare lungă, pînă cînd degetele ating pometul obrazului drept. Mîna cealaltă urmăreşte imperceptibil mişcarea animalului, care fornăie şi se-nvîrte pe loc – în clipa-n care-i oferă laterala săgeata ţîşneşte şuierînd şi se-nfige cu un sunet înfundat în spatele piciorului din faţă. Porcul scoate un ţipăt ascuţit şi-o ia la fugă, chiar spre el. A rămas cu arcul în mînă, privind – în secunda următoare, cînd îl aruncă şi-apucă puşca, se-aude o bubuitură şi mistreţul se prăbuşeşte la doar zece metri de el. Priveşte-n stînga, de unde-a venit împuşcătura, şi-l vede pe bărbatul care călcase mai devreme pe creangă ieşit din dosul tufelor, cu arma încă la ochi. Aşteaptă amîndoi cîteva secunde, dar porcul nu mai mişcă. Tînărul ajunge primul lîngă el.

– E mort, strigă după ce-l împunge cu ţeava armei.

Glontele l-a nimerit probabil drept în inimă. S-a prăbuşit într-o rînă şi săgeata înfiptă în trunchiul lui stă drept în sus – a intrat adînc şi în jurul ei blana ţepoasă s-a umplut de sînge. În timp ce aşteaptă să ajungă şi bărbatul priveşte pana albă a săgeţii, albastrul neplauzibil din capătul ei, roşul aprins scurs peste cenuşiul blănii – e o armonie incredibilă a culorilor, pe care-o tulbură doar mirosul pătrunzător de moarte.

Pe drumul desfundat de la liziera pădurii sînt oprite patru maşini mari de teren şi un tractor cu remorcă – se aude dinspre ele agitaţia cîinilor. Alături, pe fîşia dintre drum şi pădure, sînt aliniaţi opt mistreţi mari, întinşi pe burtă. În jurul lor stau roată vînătorii, vreo 15 oameni. Sînt bine dispuşi – vorbesc tare, glumesc şi rîd, cîteva sticle de tărie circulă de la unul la altul. Puştile le atîrnă la umăr, unele învelite deja în huse verzi. Doar tînărul îşi ţine în mînă arcul, cu un fel de stinghereală. Alături e bărbatul care-mpuşcase mistreţul rănit de el – dacă-i priveşti atent îţi dai seama, după forma nasului şi-a buzelor, că sînt tată şi fiu.

*

Aşezat pe scaunul din capul mesei, tatăl citeşte un ziar – îl ţine ridicat în faţa ochilor cu ambele mîini, lăsîndu-l mai jos doar ca să dea pagina. E-o masă lungă, pentru 12 persoane. Capătul din faţa bărbatului e-acoperit de o faţă din pînză albă, pe care sînt aranjate tacîmuri pentru trei persoane, un coş cu pîine, o farfurie cu castraveţi muraţi tăiaţi rondele şi-o solniţă cu sare şi piper. În cealaltă parte a camerei uriaşe, dreptunghiulare, cufundat într-un fotoliu, fiul urmăreşte un documentar – sonorul televizorului e-aproape de minim, aşa că se-aude limpede sunetul focului care arde în soba de teracotă şi, din cînd în cînd, foşnetul foilor de ziar şi zgomotul vaselor din bucătărie. Un miros de friptură, care s-a strecurat prin uşa deschisă a acesteia, umple întreaga încăpere. În clipa-n care mama intră şi aşează pe masă două farfurii aburinde, bărbatul îşi împătureşte ziarul şi-l lasă deoparte.

– Pune şi tu pe ştiri şi haide la masă.

Băiatul schimbă cîteva canale pînă să aleagă unul, apoi dă sonorul o idee mai tare şi vine să se-aşeze pe scaunul din dreapta tatălui. În farfuriile din faţa lor e friptură cu piure de cartofi, peste care bălteşte puţin ulei maroniu. Mama a adus între timp o sticlă de Havana Club cu ţuică şi-a turnat în trei păhărele mici, cu floricele pictate. Ciocnesc şi dau pe gît, femeia din mai multe înghiţituri – nici unul nu se strîmbă, băiatul ia doar o bucată de pîine. În timp ce reumple paharul bărbatului, femeia-l întreabă:

– Îţi mai pun şi ţie?

Clatină din cap. Mirosul cărnii fripte şi arsura ţuicii le-au făcut poftă, încep să mănînce. Tatăl şi fiul mai trag cu ochiul la ştiri, femeia priveşte doar în farfurie şi uneori, aproape pe furiş, la cei doi – e singura care şi-a făcut cruce înainte să ia prima îmbucătură. La un moment dat gîndul ei prinde glas:

– Atîţia or fost la Ionaş! Or venit şi din Geaca şi din părţile alea, şi de la Cluj… atîtea flori şi coroane. Şi-aşa frumos o cîntat popa.

– Las’ să cînte că altă treabă n-are!, îi răspunde bărbatul, privindu-şi serios fiul.

– Nu mai vorbi aşa! Toată lumea-i mulţumită de popa ăsta – îi la locu’ lui, slujeşte bine, merge pe la bătrîni, nu ca ăl’ vechi. Ăla numa’ de-afaceri se ţinea, de-abia ajungea la biserică.

– Stai să prindă şi-ăsta gust, nu-l mai vezi apoi. O fost şi Lelu?

– Nu, că-l dor rău picioarele, mi-o zis Lena. M-or întrebat de tine, mai mulţi, le-am zis că vînaţi. Oamenii vorbesc, să ştii.

– Lasă să vorbească, de-aia mă doare capu’. Cînd pot vin, cînd nu nu – asta e. Vînătoarea-i stabilită din timp, nu pot face cum vreau eu.

Băiatul mănîncă tăcut, fără să-i asculte, uitîndu-se mai mult la televizor. La un moment dat îşi scoate telefonul mobil pentru-a verifica ceva, apoi îl aşează pe masă. Părinţii nu-i vorbesc deloc în timpul mesei. Doar după ce-au terminat, cînd femeia duce farfuriile goale la bucătărie, taică-său îl întreabă:

– Azi, te-ai speriat?

– Nu…, nu mi-am dat seama… Mai mult m-am blocat.

– Nu rămîi aşa, să vezi ce se-ntîmplă. Cu arcu’ nu-i sigur. Te uiţi cînd ai arma la ochi.

Se întrerup cînd mama se-ntoarce şi aşează pe masă o farfurie cu cozonac şi plăcinte.

– Luaţi, azi am ars cuptorul!

Aduce şi o tavă de plastic pe care sînt trei pahare mari, o carafă cu apă şi una cu vin. Bărbatul mănîncă cu poftă o felie de plăcintă, apoi îşi toarnă un pahar de vin şi se mută pe un scaun din celălalt capăt al mesei, mai aproape de televizor. Băiatul rămîne la locul lui, scriind un sms. Cînd termină îşi pune apă şi bea, privind la televizor – taică-său a mutat pe un canal sportiv unde se dă rezumatul unui meci. Telefonul îi piuie scurt de două ori, anunţînd un mesaj. După ce-l citeşte se ridică de pe scaun.

– Ieşi undeva? îl întreabă taică-său întorcîndu-şi scurt capul spre el.

– Nu mai… Mă duc în cameră. Noapte bună!

– Noapte bună!

Maică-sa tocmai adună faţa de masă – înainte de-a ieşi din cameră, se-apropie de ea şi o sărută pe frunte.

 

*

Deschide brusc ochii, cu un zvîcnet în inimă – i s-a părut c-aude un strigăt. Prin fereastră pătrunde-o lumină vagă, albăstrie, care-i scaldă faţa. Rămîne nemişcat, încordîndu-şi auzul – nu se-aude nimic, probabil a visat. Apoi, dintr-o dată, sugrumat, un strigăt de spaimă. E vocea maică-sii, n-are nici o îndoială – sare din pat cu inima bubuind şi o senzaţie oribilă în tot corpul. Ai lui nu se ceartă la miezul nopţii, nu i-a auzit niciodată strigînd unul la altul. Deschide uşa şi iese în holul mic din faţa camerei, apoi trece-n sufragerie – nu e chiar întuneric, aceeaşi lumină lăptoasă pătrunde prin cele două ferestre conturînd cu albastru formele negre-ale mesei şi scaunelor, colţul sobei, televizorul. Străbate camera spre uşa din partea opusă, care dă-n holul de la intrare – e-o uşă cu geam de sticlă mată, prin care se vede lumina aprinsă în partea cealaltă. În clipa-n care întinde mîna spre clanţă vede-o umbră care se mişcă dincolo şi-aude vocea lui taică-său.

– N-avem mă bani. Tot ce-avem e în bancă, în casă n-avem.

E-o voce răguşită, spartă, pe care-o recunoaşte cu greu.

– Lasă-ne… – vocea maică-sii se stinge-ntr-un hohot de plîns.

– Dacă nu tace v-omor pe-amîndoi! Zi-i să tacă, dumnezeii mă-tii!

Un val de panică îi taie genunchii, sufocîndu-l. Icneşte şi voma-i ajunge în gură. Se ţine de perete şi expiră prelung, fără nici un sunet.

– Ia ce vrei…

– Zi-i mă să tacă, dacă ţipă vă omor!

Se-ntoarce ca-n vis, intră în bucătărie şi ia de pe dulap bîta de baseball pe care-o vreme o purtase taică-său în maşină. Apoi se-ntoarce, simţindu-şi genunchii tremurînd la fiecare pas, şi pune mîna pe clanţă.

– Intraţi în cameră!

Vocea străină e răstită. În acelaşi timp umbra se mişcă, apropiindu-se brusc de geamul mat care-i desparte. Nu ezită nici o secundă – apucă bîta cu ambele mîini, ca pe-o suliţă, şi-o împinge cu putere prin sticlă. Geamul se prăbuşeşte în ţăndări, inundîndu-l de lumină, zgomotul cioburilor e-acoperit de un ţipăt isteric. Străinul s-a prăbuşit, lovit în tîmplă – a scăpat arma din mînă dar nu şi-a pierdut cunoştinţa, încearcă să se ridice. E un bărbat neras, cu fălci mari, solid. Trece prin cadrul uşii şi de data asta apucă bîta normal – scoate un sunet oribil cînd izbeşte capul omului, drept în creştet. Sîngele ţîşneşte şi bărbatul se prăbuşeşte rigid pe o parte, cu picioarele cuprinse de spasme. Îl loveşte din nou, apoi încă o dată, şi încă o dată, zdrobind craniul şi năclăind bîta de sînge, pînă cînd spasmele se opresc. Abia atunci se-ntoarce spre ai lui. Maică-sa e căzută-n genunchi pe pragul dormitorului şi hohoteşte acoperindu-şi gura cu palmele, taică-său s-a aplecat deasupra ei, cuprinzînd-o în braţe – nici unul nu pare să fie rănit. Îşi coboară privirea spre braţele care-i atîrnă pe lîngă corp şi dă drumul bîtei, care saltă pe gresie cu un sunet sec, stropind-o de sînge. Se-ntoarce, calcă peste picioarele bărbatului, deschide cu grijă cadrul uşii din care mai atîrnă încă nişte colţi de sticlă şi trece în sufragerie. Merge pînă la fotoliul de lîngă sobă, se-aşează în el şi priveşte nemişcat conturul albastru al televizorului de pe comodă – devine alb în clipa-n care se-aprinde becul de pe terasă.

 

Mihai Mateiu

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de