Miruna Vlada – Povestea Bătrânilor-fără-moarte şi a Vieţii-fără-tinereţe

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Poezie, Poezie-antologie

Etichete: , , , ,

Miruna Vlada – Povestea Bătrânilor-fără-moarte şi a Vieţii-fără-tinereţe

Publicat în August 18, 2011 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)/

Povestea Bătrânilor-fără-moarte şi a Vieţii-fără-tinereţe

(fragmente)

/

Motto: Cine n-are bătrâni, să şi-i aştepte!

 

Bătrâna avea multe peruci, de toate culorile, dimensiunile şi

formele.

Le ţinea într-un dulap imens, cu o naftalină specială

ce le conservase exact culoarea, forma şi mirosul

din tinereţe. Sunt intacte. Acum, la fel ca atunci, îmi spunea, mângâindu-le.

Când aducea albumul de fotografii,

înşira mai întâi perucile pe canapea.

Camera devenea neîncăpătoare,

iar eu cu greu suportam mirosul înţepător de naftalină.

De câteva ori chiar am leşinat din cauza mirosului.

Ea mi-a arătat după aceea

de sute şi sute de ori albumul de fotografii,

pe motiv că îmi pierd des cunoştinţa

şi nu sunt deloc atentă la ce îmi arată.

Bătrâna îşi mângâia des perucile.

Sunt ca nişte câini drăgălaşi, iubitele de ele.

Fac tot ce le rogi, nu vezi cum ţi se gudură la picioare?

 Şi într-o bună zi, fără motiv, te sfâşie, îmi spunea zâmbind.

Bătrânul nu se apropia niciodată de dulapul cu peruci.

Spunea că pute ca un cadavru.

Era foarte superstiţios, îşi făcea cruce

de fiecare dată când trecea prin faţa lui.

Zicea Şarpele e ca o perucă din asta.

Nici nu-ţi dai seama când te-a înghiţit.

 

*

Tăcerea e un balot uriaş

pe care trebuie să îl duc în spinare

îmi spunea Bătrânul când ieşeam

uneori în curte şi îl întrebam ce mai face.

Hai, treci şi ajută-mă să îl duc.

Eu mă fâstâceam, mi-era frică.

Nici nu îşi mişca buzele când vorbea.

Părea copleşit, stătea gârbovit.

Nu ştiam cum să îl ajut.

Simţeam doar că şi tăcerea lui

mirosea tot a ţuică şi mir.

Eu nu am umerii buni pentru aşa ceva, îi spuneam

ca să scap.

Atunci deschide măcar o fereastră

Să fie naibii mai multă lumină!

Să pot respira şi eu mai bine,

Şi să pot duce greul ăsta în spinare,

Că mi se înfundă plămânii de la atâta întuneric

bâiguia el.

Dar suntem în curte. Aici e lumină deja, aici nu sunt ferestre

îi spuneam eu răspicat, ca unui copil naiv,

şi îi arătam pomii fructiferi

şi florile din jur.

V-a luat Bătrâna minţile de tot, zău aşa. Vă tot pune să vă jucaţi cu perucile

alea afurisite ale ei şi nici nu mai puteţi judeca limpede, îmi striga.

Mă vedea dublu, era într-un fel protejat.

Doar lumina, oricât de dublă era,

nu era nicicând îndeajuns.

 

 

Bătrâna nu lasă pisicile să se urce pe canapea.

Cum să stea animalele la nivelul oamenilor?

îmi zice indignată.

Le urăşte, vrea mereu să le facă de petrecanie,

dar nu o lasă Bătrânul.

Doar atunci când eu lipsesc pentru câteva zile de la ei

Bătrâna lasă pisicile să stea tolănite în voie pe canapea.

Le mângâie şi le arată albumele cu fotografii.

Doar amindindu-ne putem fi împreună, îmi zice după aceea.

 

Bătrânul ducea gunoiul o dată pe săptămână

şi de fiecare dată dispărea câteva ore bune.

Se întoarcea apoi istovit. Eu şi Bătrâna eram mereu îngrijorate:

unde a fost, de ce a durat atât, ce s-a întâmplat.

Am fost să duc gunoiul şi m-am

asigurat că ajunge unde trebuie. M-am asigurat

că nu se va mai întoarce, ne spunea el.

Bătrâna îl ceartă de fiecare dată:

Las’ că ştiu eu! Ia te uită, iar miroşi a ţuică.

A gunoi şi a ţuică, netrebnicule!

Bătrânul se apăra:

Nerecunoscătoareo! Cum te-i mai uita tu

toată ziua pe albumele astea nenorocite cu fotografii

dacă eu nu aş merge atât de departe?

Atunci ea lăsa capul în jos şi tăcea.

El auzea brusc patru fete prea gălăgioase care tac.

Bătrâna umblă uneori şi la cutia cu bijuterii.

Spune Gata cu perucile. Hai să ne jucăm cu ceva

adevărat!

Înşirăm toate bijuteriile pe masă

şi aducem oglinda.

Bătrânul dispare atunci de acasă pentru câteva zile.

 

 

Ei nu primesc pensie.

Poştaşul le aduce numai plicuri goale şi

multe timbre colorate,

din tot felul de insule stranii.

Îl găsesc uneori în casă şi îmi

spune: Ce poate fi mai odihnitor decât să

colecţionezi amintiri

din locuri unde n-ai fost niciodată?

Are o hartă mare şi ne arată la toţi trei,

cu răbdare, unde se află exact insulele acelea pe glob.

Poştaşul îi sărută mereu

pe frunte

şi ei sunt fericiţi.

Eu le aduc mereu

lapte şi ouă

şi ei sunt fericiţi.

După ce poştaşul pleacă,

Bătrâna îmi spune:

Ce nevoie să mai avem de moarte

când vă avem pe voi doi?

 

Miruna Vlada

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de