T.O. Bobe – Cea mai frumoasă femeie din lume (fragment)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , , ,

T.O. Bobe – Cea mai frumoasă femeie din lume (fragment)

Publicat în August 31, 2011 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

/

/

Cea mai frumoasă femeie din lume (fragment)

 /

Am ridicat privirea și am ştiut că îngheţul venea dinspre tălpile ei. Era acolo, în faţa mea, aşezată în prima bancă de pe rîndul din mijloc şi, chiar dacă eram sigur că n-o mai întîlnisem niciodată pînă atunci, chiar dacă nu-i vedeam chipul, ci doar ovalul părului negru lăsat peste umeri, am ştiut că e mai frumoasă decît orice altă femeie, că frumuseţea ei nu poate fi descrisă, reprodusă, reduplicată, nici prin cuvinte, nici prin culori şi nici prin oglinzi. Stătea în prima bancă şi nu îmi aminteam cînd intrase, nu auzisem uşa, nu îi strigase nimeni numărul locului, însă citea deja, cu umerii uşor aplecaţi şi cu picioarele ieşite din sandale, sprijinite în vîrfuri, pe mocheta mizeră. Era cea mai frumoasă femeie din lume şi părea dintotdeauna acolo. Tălpile ei sclipeau albe în lumina după-amiezei, în spaţiul sălii de lectură haşurat de umbre, de şoapte şi de nostalgii şi, privindu-le, am fost convins minute în şir că doar pentru ele se ridicase toată acea butaforie imensă, pentru ele fuseseră aranjate în felul acela, nu altfel, mesele, scaunele, biroul de lîngă uşă, pentru ele un arhitect proiectase cu mai bine de o sută de ani înainte palatul în care urmau să se odihnească odată, pentru ele oraşul fusese încrustat în scoarţa schimbătoare a timpului de generaţii de greci, de turci, de italieni, de armeni. Tălpile ei sclipeau albe şi, privindu-le, am fost convins că şi eu fac parte din decorul construit pentru ele anume, că pentru ele venisem acolo, pentru ele străbăteam zilnic intestinele peninsulei vechi, pentru ele trăisem tot ce trăisem pînă atunci, şi dimineţile cînd pe pieptul meu zăcea o mînă cu degete lungi şi noiţe lăcuite atent, şi începuturile de toamnă, cînd întîlneam în parcurile oraşelor căldura degajată de trupuri melancolice, zvelte, insinuată pe sub deux-pieces-uri gri, foşnitoare, şi serile de sfîrşit de februarie, cînd sînii iubitelor mele adormeau prea devreme, sub cearşafuri cu stele de mare, scoici şi peştişori movalii, am fost convins că pentru ele trăisem tot ce trăisem pînă atunci, şi înduioșare, şi frică, şi dezgust, și dispreț, şi dorinţă, că pentru ele ne născusem, şi eu, şi părinţii mei, şi părinţii părinţilor mei, că pentru ele existase dintotdeauna istorie, viaţă, şi viaţă de dinainte de viaţă, pentru ca ele să strălucească stins în lumina după-amiezei şi, în liniile lor, să pot citi destinul acelei femei.

O vedeam, la cinci ani, într-o rochiţă albă şi largă, pînă aproape de glezne, o vedeam în salonul cu draperii grele al părinţilor ei, străduindu-se să se urce pe taburetul acoperit de mătase-nflorată din faţa pianului vechi, ridicînd stîngaci un genunchi, vedeam o englezoaică în vîrstă, intrînd împreună cu un domn a cărui redingotă verzuie avea mînecile roase la coate, o vedeam pe femeie repezindu-se şi ridicînd-o pe scaun, trăgîndu-i rochiţa sub pulpele mici – domnul înainta ezitant spre pian, salutînd, în vreme ce guvernanta se retrăgea într-un colţ, spre scaunul unde îşi lăsase lucrul de mînă – vedeam un deget al fetiţei pe clape, tremurînd și urmînd la distanţă de o secundă mîna bărbatului pe variaţiunile Chopsticks de Alexandr Borodin, îi vedeam cuta concentrării dintre sprîncene şi pantofiorii de atlaz auriu pendulînd ritmic în aer, simţeam împreună cu ea mirosul de tutun din hainele domnului care i se aplecase deasupra și îi şoptea notele cu voce răguşită şi gravă. O mai vedeam, în timpul unei Hanuka, lăsîndu-i în salon pe ceilalţi copii şi alergînd, alergînd pe scară în sus, către camera ei, pe treptele care păreau să nu se mai sfîrşească nicicînd, o vedeam apăsînd ivărul care îi ajungea la bărbie, intrînd sub pat şi scoţînd de acolo o casetă de cedru încrustat cu argint, deschizînd-o cu o cheiţă pe care o ţinea atîrnată la gît şi ducîndu-se în dreptul ferestrei, ca să citească, la lumina zăpezii şi a felinarelor răsucite, scrisorile de la prietena ei cea mai bună, de la prietena ei din cîrpe şi aţe, după care plînsese în Prater ore în şir, crezînd-o pierdută pe veci, pînă aflase de la un domn îmbrăcat în negru, rigid, că de atunci înainte ele două nu vor mai putea dormi împreună, nu vor mai putea nici să mănînce, nici să se joace, nici să cînte singure, ascunse sub masă, pentru că ea, prietena cea mai bună, plecase în lume, plecase definitiv. O vedeam în picioare, lîngă fereastră, citind a mia oară acele scrisori pe care domnul i le transmitea zilnic din partea prietenei sale din cîrpe, scrisori din Paris, din Milano, din Praga, din New York sau din Londra, scrisori în care îi povestea despre prinţii pe care i-a întîlnit, despre aventurile ei nemaivăzute, despre numele pe care mereu şi-l schimba, căutîndu-şi adevăratul ei nume, o vedeam la fereastră, citind acele scrisori la lumina zăpezii şi zîmbind acelui scris negru, mărunt. Apoi o vedeam cînd era mai mare cu numai trei ani într-un tricot strîns pe trup, într-o cameră mare şi goală împreună cu alte şase fetiţe, flexîndu-şi încheieturile, arcuindu-se, ţopăind, îi vedeam părul negru, strîns într-un coc şi, sub el, gîtul lung și fragil, auzeam ritmurile unei pianine şi vocea aspră a unei femei comandînd aplomb, attitude, ouverte, plié, fondu şi pas de bourrée, vedeam buzele acelei fetiţe strîngîndu-se, îi simţeam durerea din tendoane şi picăturile de sudoare căzînd pe clavicula stîngă, auzeam ploaia de afară pe acoperişul de aramă coclită, pe toate acoperişurile din oraşul baroc, în timp ce ea executa la nesfîrşit, fără să se oprească o clipă, ore şi zile în şir, săptămîni, o perfectă fouetté en tournant.

Îi priveam tălpile de la distanţă şi, în încreţiturile lor, în dantela adînciturilor fine care se continuau dintr-una în alta, în arabescul hărţii lor puteam să disting şinele unei linii ferate şi o locomotivă Baureihe 01 lăsînd în urmă o dîră de fum, risipit deasupra şirului de vagoane ale căror ferestre reflectau periferia Berlinului, vedeam un peron pe care se îmbulzeau bărbaţi în lodene vechi, cenuşii, femei cu geamantane de carton, întărite la colţuri, bătrîne cu nepoţii scîncind atîrnaţi de mîna lor dreaptă, vedeam o gară prin faţa căreia treceau un detaşament cu svastici pe braţ şi din care ieşea, pierdută, fetiţa aceea, acum o adolescentă deja, apoi o vedeam pierzîndu-se pe o stradă învăluită în ceaţă, încercînd să citească un bilet pe care-l scotea din buzunar la fiecare doi paşi – mai tîrziu intra pe o uşă deasupra căreia era scris Kreutzer Hotel şi se oprea în hol să vorbească în rusă cu portarul bătrîn, acoperit de fireturi. O vedeam, apoi, în penumbră, într-un club de noapte, îmbrăcată într-o rochie scurtă, din lamé, cu franjuri la poale, îi vedeam obrajii fardaţi de un invertit cu hainele strîmte, o vedeam aşteptînd lîngă un reflector, cu inima strînsă şi, pe urmă, intrînd în lumină şi, într-o cameră de hotel din Baden-Baden, într-o după-amiază, îi vedeam picioarele încolăcindu-se în jurul gîtului unui bărbat cu monoclul căzut, vedeam un ac înţepînd-o în fese şi vedeam chipul ei în close-up, devastat de orgasm, o vedeam plutind într-o apă-nghețată, alergînd goală printr-o pădure şi auzeam rumoarea spectatorilor excitaţi, şi ţăcănitul rotativelor care scuipau ziare cu titluri de scandal, şi plasticul peliculei trosnind, lins de un foc galben-verzui. Îi vedeam mîna înmănuşată în alb sprijinindu-se de braţul unui industriaş cu cincisprezece ani mai în vîrstă, îi vedeam buzele arse lipindu-se de buza unei cupe de şampanie din 1882, printre ritmuri de charleston şi fum de havane, îi vedeam omoplaţii şi fiecare vertebră strălucind în rochia de sirenă mulată pe coapse şi decupată adînc, ascultam împreună cu ea detalii tehnice despre o armă proiectată de Reich în secret, pe care i le şoptea un inginer spilcuit, o vedeam pe urmă îndepărtîndu-se de ofiţerul care îi strecura în poşeta din solzi argintii un bileţel de amor, o vedeam singură, pierdută, frumoasă, în mijlocul salonului, înconjurată doar de bărbaţi, îi ascultam zîmbetul, tăcerea, tristeţea în vila aceea de lîngă Wansee sau, într-o după-amiază de primăvară, pe Kurfursterdamm sau, într-o noapte cînd, goală în întuneric, ghemuită la Schwartzenau, într-un fotoliu de pluş, plîngea, plîngea și, plină de cicatrici, plănuia o evadare căreia nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă.

Îi vedeam apoi deux-pieces-ul traversînd Bois de Boulogne, îi vedeam gleznele obosite străbătînd lent Montparnasse-ul, pe rue Mazarin, pe rue Dauphine, pe Quai des Grands-Augustins, îi vedeam degetele răsucind un colier de safire şi lăsîndu-l pe tejgheaua unui bijutier de pe Champs-Élisées, o vedeam ieşind jignită şi mîndră pe uşa cu geam translucid a unui birou de la Pathé Cinema şi plimbîndu-se mai tîrziu pe rue Pradier, urmărită de un adolescent cu o trompetă sub braţ, o vedeam în cearşafuri învolburate împreună cu el, un sîn strivit de o mînă, încheietura unui genunchi deasupra unor fese-ncordate, lobul urechii muşcat de o gură flămîndă, o auzeam într-un gang şoptind răguşit „Adieu, Bison!” şi îi vedeam palma pe pieptul lui, refuzînd un ultim sărut, o vedeam alergînd prin faţa unui garaj de lîngă Piscine Molitor, unde, peste trei-patru ani, într-o sală de proiecţie improvizată de cîţiva prieteni, el avea să-i reîntîlnească pe un ecran murdar privirea în care moartea își lăsase deja o sclipire. O mai vedeam surprinsă de ploaie în St. James’s, lîngă Piccadily Circus, şi adăpostindu-se în lobby la 22 Jermyn St., o vedeam zgribulită, înfrigurată, într-un fotoliu de piele, acceptînd un brandy şi o ţigară din partea unui bărbat trecut de cincizeci de ani, o vedeam pe urmă în camera lui, lăsînd să îi cadă prosopul în care ieşise înfăşurată din baie și aplecîndu-se după un ziar vechi de trei luni, citind articolul în care bărbatul era acuzat că la o petrecere dată de el două dintre cele o sută douăzeci și șapte de fete au fost violate, îi auzeam scrîșnetul dinților, îi vedeam bărbia ridicîndu-se calm, în profil, o vedeam pe urmă în Mayfair, într-un restaurant de culoarea tutunului, ascultîndu-l şi semnînd pentru el un contract, acceptînd să poarte de atunci un alt nume, să tacă şi să fie frumoasă tăcînd.

Şi apoi o vedeam strecurîndu-se pe străduţe înguste, îmbarcîndu-se ultima la bordul unui pachebot şi ascunzîndu-se după umerii celor ce fluturau batiste spre ţărm, o vedeam în larg, în picioare, la prova, cu părul răsucit de rafale de vînt, îi auzeam zile în şir tocurile sunînd pe puntea de lemn, o vedeam seara, la cină, împreună cu o familie de lituanieni guralivi, prefăcîndu-se că mănîncă, pentru privirile băieţelului lor de trei ani, zîmbindu-i căpitanului care pleca spre timonă în fugă, o vedeam ţinîndu-se de pereţi pe un coridor clătinat de tangaj, intrînd în cabină şi scoţînd din valiză caseta de cedru cu scrisorile prietenei ei, o vedeam pe pat, întinsă cu faţa în sus şi cu ele strînse la piept, recitindu-le în memorie, cu ochii închişi, la lumina peştilor fosforescenţi ce zvîcneau de partea cealaltă a hubloului prins în buloane de fier, o vedeam iarăşi pe punte, aşteptînd răsăritul şi rejansa uscatului care să unească oceanul şi cerul, şi intersecţia unor noi dantele de linii ascunse în tălpile ei.

Îi priveam tălpile pe care prin fereastra deschisă cădea o rază de soare răsfrîntă dintr-o altă fereastră, de peste drum, şi mi se părea că lumina izvorăşte din ele, că tălpile ei fac lumea vizibilă şi posibilă chiar, că îi dau carne din carnea lor lucitoare, că firele de praf învolburate de o pală de vînt în raza aceea sînt exuvii descuamate din epiderma lor încreţită, sînt scame ale unei materii din care se ţese întruna, la nesfîrşit, chiar atunci, şi lemnul băncilor, şi tabla ibricului de după perdeaua din spatele meu, şi cînepa grena a perdelei, şi hîrtia ziarului foşnit de bătrînul din dreapta, şi plasticul spiralei care strîngea foile caietului în care uitasem să scriu. Îi priveam tălpile, şi ele la rîndul lor mă priveau ca doi ochi orbi, monstruoşi, care dincolo de pieliţa întinsă pe ei îmi recompuneau imaginea din mii de fosfene, din sclipiri albastre, şi roşii, şi verzi ce alunecau prin cristalin pînă la pelicula unde, răsturnat într-un univers răsturnat, în culori de sens invers, îi priveam tălpile cu călcîiele sprijinite unul de altul, lipite, îi priveam tălpile ce păreau acum înotătoarea dorsală a unei specii necunoscute ori un fragment dintr-o orbitoare stea în cinci colţuri, i le priveam şi, în macrameul liniilor desenate pe ele, distingeam destinul acelei femei.

O vedeam plimbîndu-se prin camere largi sau pe terase-nsorite, cu teancuri de coli albe în mînă şi şoptind pentru sine, repetînd, repetînd, o vedeam ocolind şine de traveling, cabluri şi mereu acelaşi scaun de pînză cu cadru de lemn, alături de care zăcea abandonată o portavoce fără mîner, o vedeam nemişcată, cu privirea în gol, în vreme ce prin spatele ei maşiniştii cărau decoruri de carton, iar lîngă ea, ghemuită, o costumieră cu un capăt de aţă în gură îi prindea tivul fustei, o vedeam în Casbah, şi în Monterey, şi în Moscova, şi în Saigon, şi-n Tanger, o auzeam vorbind pidgin şi lăsîndu-se cucerită cu zdrăngănele, o vedeam îmbrăcată, mai mult goală, într-un costum desenat de Adrian, fabulos, o vedeam răzbunîndu-şi sora ucisă de Samson şi împărţind cu fiica ei acelaşi bărbat, o vedeam schimbînd nume şi femei în carnea cărora corpul ei intra în acelaşi contur, era Manon, şi Karen, şi Georgi, şi Vanessa, şi Lily, era femeia eternă la care visau în întuneric bărbaţii, era femeia al cărei chip şi-l doreau femeile şi îl cereau chirurgului plastician, o vedeam în reviste, sau pe afişe, sau la Grauman’s Chinese Theater, pe Hollywood Boulevard, era cea mai frumoasă femeie din lume, o vedeam strălucind rece şi singură, tristă, şi în schimbul strălucirii primind zeci şi sute de mii de dolari. Iar apoi o vedeam în pat, lîngă o veioză aprinsă, citind pînă noaptea tîrziu, aşteptîndu-l pe Gene, o vedeam în zori, desculţă, în cămaşă de noapte, strecurîndu-se în camera copiilor ei şi-ai lui John, aşezîndu-se pe covor lîngă o minge mare, gonflată, colorată în felii roşii şi verzi, o vedeam în Olvera Street Market, ferindu-se de privirea lui Ernest, fugind de el în zigzag, o vedeam plimbîndu-se la braţul lui W. Howard, printre clovni, contorsioniste, jongleri, pe promenada de la Venice Beach, ascultîndu-l vorbind despre sonde și, pe urmă, o vedeam sfîrtecînd șapca de baseball purtată de Lewis, vedeam ciocanul unui judecător punctînd un divorţ, şi pe urmă altul, şi altul, şi altul, îi vedeam mîna mîngîind în trecere muchia mesei, cînd se ducea spre fereastră şi rămînea în cadrul ei în picioare pînă către apus, o vedeam în baie, scufundată în spumă, cu vîrful piciorului stîng sprijinit de un robinet auriu, o vedeam pe treptele casei cu genunchii la gură, îmbrăţişîndu-i îmbrăcată într-un pulover larg, tricotat, o vedeam în rochie lungă, părăsind o recepţie cu un pahar de ouzo în mînă, ieşind pe terasă şi şoptindu-i lui Garbo „I want to be alone” răguşit, şi Garbo intra, lăsînd-o să privească un nor ce traversa o lună de staniol încreţit.

Mîngîiam paginile cărții pe care o țineam deschisă în față, dar, în locul lor, degetele mele răsfoiau diminețile acelei femei și, citindu-i pe sărite povestea, o vedeam altădată goală, trecînd prin încăperi succesive luminate de halogenura de argint impregnată în epiderma ei translucidă, o vedeam așezîndu-se la o masă de lemn, cu părul încă ud, ciufulit, uitîndu-și cafeaua și deschizînd LA Times și citind despre HMS Courageous și despre HMS Royal Oak, îi vedeam nu doar trupul, aureolat de lumina filtrată gălbui prin perdele, ci, prin ochii săi verzi, descifram știri din război și liste de nume ai căror bărbați se scufundau lent, aproape imponderabil, doar spectre întunecate și fără chip, în oceanul înnegurat de plancton, îi vedeam nu doar trupul și nu doar ghemul de litere pe care-l deșirau ochii ei, eram privirea oarbă la lumea de-afară a femeii căreia ziarul îi mîngîia la răstimpuri areola sînului stîng, eram privirea holbată crud înăuntru, vedeam o torpilă izbind carena unui cuirasat aliat, vedeam explozia, fier, apă și foc înflorind lent, un trandafir într-un relanti de coșmar, în timp ce la mai puțin de o jumătate de milă U47 se îndepărta intangibil, purtînd între continente, ascuns în pîntecul lui, zîmbetul ofițerului care odată, pe vremuri îi strecurase un bilețel în poșetă.

Îi vedeam apoi nu doar trupul, nu doar vîrful piciorului intrînd într-un ciorap de mătase, nu doar sînii pe care cădea un fald de satin, nu doar triunghiul pubian cașerat de dantele, vedeam lumina izvorîndu-i din pori, trecînd prin texturi diferite și schimbîndu-și culoarea – violet cînd trîntea ușa în urmă, amintindu-și mustața muscă pe pielea ei înroșită, fierbinte și cicatricele de pe nenumărații bărbați dintre picioarele ei, albastră cînd răsfoia revista Esquire pe bancheta din spate a Bentleyului său VandenPlas, cînd găsea acolo sub un articol numele unui vecin venit ca și ea, ca și prietena ei din cîrpe și ațe de peste mări și oceane și țări, cînd ruga șoferul să îi găsească adresa și cînd, neîndrăznind să dea ochii cu el, îi lăsa numărul pe parbrizul unui Ford Coupe vișiniu, tot albastră cînd telefonul suna într-o după-amiază de vară și cînd ea răvășea apoi dressing-room-ul, portocalie cînd bărbatul acela o primea și îi vorbea despre Airplane Sonata și despre Sonata Sauvage și despre Death of Machines, portocalie și albă după cîteva săptămîni, cînd el îi prindea fața în palme, cînd îi săruta colțul gurii ușor, cînd îi mușca vîrful limbii, coborîndu-i pe umărul stîng breteaua cămășii de noapte, portocalie și alb-aurie cînd bărbatul adormea ținînd-o în brațe și ea nu îndrăznea să întindă mîna după port-țigaret. Vedeam lumina izvorîndu-i din pori și schimbîndu-și culoarea, așa cum în casa bărbatului sunetele își schimbau înălțimea, intensitatea, durata, recompunînd melodii înscrise în dreptunghiurile decupate din rola de hîrtie a pianinei din colț, vedeam lumina izvorîndu-i din pori – galbenă, cînd picioarele ei acoperite doar de ciorapi și portjartier dansau pentru el, rotindu-se ore și zile în șir într-o nesfîrșită fouetté en tournant, portocalie cînd bărbatul se apropia ca să simtă pe față curenții de aer învolburați de părul ei cu sclipiri indigo, verde cînd împreună cu el, aplecați amîndoi deasupra unor foițe de calc pline de schițe și socoteli și desene, încerca să transforme în moarte muzica pianinei ale cărei clape se mișcau singure, trase în jos de forța unui mecanism nevăzut, apăsate de o fantomă răsucită în sine, cu optzeci și opt de chipuri, mereu schimbătoare, din nou violet cînd obosită, mirosind a cafea și migdale, rămînea cu privirea în gol, cînd în ochii ei răzbunarea avea sclipirea unei iubiri de oțel, cînd vedea o torpilă urmărind submarinul, spintecînd apele mai întunecată ca ele, ghidată de optzeci și opt de frecvențe de nedetectat, urmărind și izbind U47 în plin, pentru ca alt trandafir să-nflorească, alt urlet să fie sugrumat în adîncuri, altă moarte, fier, apă și foc, să se desfacă din pieptul ofițerului care pe vremuri îi strecurase un bilețel în poșetă.

Mîngîiam paginile cărții pe care o țineam deschisă în față, îi priveam femeii tălpile acoperite de o infimă peliculă de bobițe ce sclipeau în soarele tumefiat spre apus, reflectat într-o fereastră de vizavi reflectată în alta, îi priveam tălpile, dar tălpile ei nu se mai lăsau descifrate, și doar în cristalograma sudorii, într-o infinitezimală perlă ce se prelingea în scobitura de sub călcîiul ei drept și aduna în ea altele, altele, formînd un minuscul ciorchine, o vedeam trecută de jumătatea vieții deja, alunecînd într-o limuzină pînă la ușa unui studio din deșert, intrînd în holul iluminat rece de neoane prelungi, întîmpinată de un albinos cu părul tapat și lentilele ochelarilor dilatate pe jumătate de față, o vedeam însoțindu-l pe culoare acrilice, verzi, portocalii, indigo ramificate la nesfîrșit în clădirea pustie, o vedeam înfășurîndu-și speriată un boa în jurul gîtului fragil, ezitant, intrînd într-o sală antifonată, cu șase rînduri de fotolii acoperite de vinilin vișiniu, unde o așteptau alți patru bărbați pufăind indiferent din havane, o vedeam așezîndu-se, așteptînd să scadă lumina pentru a-și privi, proiectat pe ecranul din față, într-o epură grotescă, destinul, îi vedeam, în întunericul sfîrtecat de raza în care se încolăceau rotocoale de fum, conturul cu gleznele încrucișate, cu șoldurile curbate sub deux-pièces-ul cambrat, cu talia puțin îngroșată, cu sînii ridicîndu-se imperceptibil la fiecare suflare, cu umerii drepți, îi vedeam conturul scufundat în bezna aceea și simultan, pe pătratul pînzei din față îi vedeam, odată cu ea, viața interpretată de un travestit cu machiaj abundent – îi vedeam celălalt trup, doar culori și lumină, doar culori și lumină coruptă, și caricatura luminii, o vedeam/ îl vedeam cu voaletă, trecînd printr-o sală de așteptare, o grande damme pe lîngă paciente ce-și așteptau rîndul, umil, intrînd apoi în cabinetul unui plastician cu chelie, întinzîndu-se pe mușamaua ce acoperea patul de lîngă cîntar, acoperindu-și privirea cu brațul, cerîndu-i să-l facă din nou fetița din Prater, să-și recapete gambele inocente, buricul calin, vedeam chirurgul apropiindu-se de el cu un bisturiu ascuțit, pregătindu-se să îi spintece pielea, împingînd cu piciorul sub pat un lighean pentru sînge în vreme ce deasupra lor dansau în curenții de aer bancnote de zece dolari, sute și mii de bancnote pe care mîna travestitului le scotea din poșetă aruncîndu-le-n jur, îl vedeam apoi cățărîndu-se pe o scară îngustă, agățîndu-se de treptele ei, de penisurile erecte al unui agent de presă, al unui actor, al unui regizor, al unui producător, al unui actor iarăși, însă cap de afiș, îl vedeam cățărîndu-se pînă ajungea pe o creastă de munte, iar acolo, gol/ goală, își întidea brațele-n cruce și picioarele într-un V răsturnat, pentru ca pielea să-i fie tatuată de prima rază de soare ce apărea la orizont de sub cerul roz-vînăt și verzui-violet, iar raza umplea tot ecranul, devenea un detaliu electric al firmei unei farmacii în care travestitul intra din ploaia unei seri de noiembrie, cu ochelari negri și gulerul trenciului acoperindu-i bărbia, cu o pălărie cu boruri lăsate, se plimba printre rafturi, însoțit de urmele umede ale pantofilor țăcănind pe podea, îl vedeam oprindu-se la fiecare doi pași, citind etichete și apoi așezînd pe tejghea o cutie alături de casă, în fața vînzătorului cu ochi mici și țăcălie de țap, îl vedeam cuprins de o spaimă schimonosită cînd la ieșire era întîmpinat de doi polițiști, îi vedeam unghiile ascuțite și roșii tremurînd cînd îi cereau să deschidă poșeta și găseau înăuntru un laxativ neplătit, îl vedeam plîngînd și înaintînd mai tîrziu într-un tribunal cu spectatori din carton, pentru a fi judecat/ judecată de John, de Gene, de W. Howard, de Lewis și Ernest îmbrăcați toți în robe și purtînd peruci cu părul buclat –, în întunericul sălii îi vedeam adevăratul contur împingînd genunchii albinosului cu părul tapat, o vedeam alergînd pe culoare verzi, portocalii, indigo, rătăcindu-se, căutînd o ieșire din cubul studioului de beton, vedeam limuzina îndepărtîndu-se în deșert și ducînd-o într-un loc în care să fie uitată, într-un azil neted, aseptic, unde să se încuie în camera ei, într-un cavou de gresie, aluminiu și melamină, unde pielea să îi devină gofrată, să se acopere de pete treptat, unde neștiută de nimeni să scoată de sub pat seara o casetă de cedru încrustată cu argint înnegrit și să citească iar și iar scrisorile prietenei ei, să-i citească aventurile, și palmierii de sub fereastră să devină felinare de fier răsucit ce luminează troiene printre care trăsuri să străbată orașul din ce în ce mai rar și mai rar.

O vedeam în azilul acela și vedeam ce ea n-avea să afle nicicînd, vedeam sala de proiecție din care fugise, pustie și luminată și plină de scrum, vedeam jumătăți de havane pe mocheta verzuie, un pahar gol pe brațul unui fotoliu murdar, o sticlă lîngă un perete cu urme de tocuri, și pe ecran vedeam rulînd în continuare, în buclă, filmul vieții ei, repetat, însă niciodată identic, niciodată la fel, vedeam mereu alte scene, în care travestitul căpăta lent mișcările ei, și brațele ei, și curbura spatelui, și genunchii, și gîtul, și linia nasului, și amintirile ei, în care travestitul, la a optzeci și opta rulare era chiar ea, în Stewart Park, întinsă în iarba înaltă, respirînd printr-o plasă de fluturi cu ochii închiși, povestindu-i bărbatului care, alături, stătea sprijinit într-un cot o după-amiază din copilăria ei însorită, cînd englezoaica tușea la mansardă și cînd profesorul ei de pian îi atingea umărul cu dosul palmei mirosind a tutun, o mîngîia pînă la cot abia atingînd-o, în timp ce mîna cealaltă încerca să păstreze ritmul stîngaci al Bețigașelor ei, cînd apoi se lăsa pe covor, îi desfăcea cu dinții cataramele pantofiorilor mici de atlaz, îi cobora ușor ciorapii pe pulpe, îi așeza pe buze un deget timid și, ridicîndu-se, o lua în brațe, se așeza cu ea la pian, cu piciorușele ei roz legănîndu-se de o parte și alta a genunchilor lui, o vedeam povestindu-i despre țipătul mut și mirat de atunci, despre lacrimile ei căzute pe clapele pe care profesorul cînta mai departe variațiunile lui Alexandr Borodin, despre durere și rușine și umilință și milă, despre fruntea lăsată pe umărul lui, despre gustul sîngelui țîșnit din lobul urechii, o vedeam povestind, însă nu auzeam nici un sunet, îi descifram pe silabe povestea din înălțimea valurilor oscilante ale plasei de fluturi de deasupra buzelor ei, o vedeam povestindu-i bărbatului sprijinit într-un cot și știam că, în timp ce-o ascultă, el vede o altă plasă, alt baldachin acoperind un pătuț, încă și mai departe, încă și mai demult, și prin ea soarele așternînd umbre pe rîsul mamei lui, străjuit de stejari, iar după ce bărbatul acela adormea și visa o mașină ce străbătea continentul, oprind din loc în loc în moteluri obscure, o vedeam tresărind la foșnetul galben al unui arbust de forsithya, ridicîndu-se și zărind ascuns un tînăr fără chip, fără nume care ținea în palmă un yo-yo strălucitor, un ghem dintr-un singur fir lung, înnodat în care culorile, sunetele, mirosurile parcului se reflectau însutit, priveam tălpile acelei femei și, în sala bibliotecii, în lumina răsfrîntă din două ferestre, într-una dintre miile de picături din broderia sudorii ei translucide, în filmul ce rula într-o sală ascunsă în cubul studioului de beton din deșert îi vedeam silueta răsfrîntă în acel yo-yo pe care tînărul îl arunca și-l prindea, îi vedeam în mers un genunchi pe care cădea cloche-ul fustei cînd îl urma spre camera lui, îi vedeam degetele sprijinite ușor de spătarul unui scaun, în fața unui birou plin de foițe de calc, o vedeam așezată pe marginea unui pat studențesc, cu genunchii lipiți și vîrfurile pantofilor albi convergente către un punct de fugă aflat pe podea – un ghemotoc de hîrtie căzut alături de coș –, o vedeam ridicîndu-se și privind de aproape schițe de fuselaje prinse în piuneze alături de fotografiile ei pe pereți, vedeam palmele tînărului lipindu-i-se de umeri și o vedeam tresărind, întorcîndu-se și pășind apoi peste fusta adunată în jurul gleznelor ei, o vedeam mai tîrziu cu mîna în părul tînărului îngenuncheat, privind un Kilroy pe zidul din fața ferestrei, îi vedeam buzele recitînd acele scrisori de demult, îi vedeam buzele povestind pentru sine despre moartea pe care reușise în zadar s-o ascundă în cele optzeci și opt de frecvențe, în cele optzeci și opt de chipuri ale ei, mereu schimbătoare, îi vedeam buzele tremurînd la amintirea unui coșmar recurent în care, cu pulpe și gambe de nichel, cu șorț de subretă, cu pinioane la fiecare încheietură, dansa pe scena unui cabaret undeva în apropiere de bulevardul Clichy, îi vedeam un mușchi tresărind spasmodic sub pielea obrazului și dinții scrîșnind și, cînd tînărul se ridica, o vedeam respingîndu-l, adunîndu-și în grabă hainele, știind că vremea îmbrățișării fusese pentru totdeauna pierdută, o vedeam mai tîrziu trăgînd o valiză pe un peron aproape pustiu, o vedeam căzînd cu un bimotor în goluri de aer deasupra Atlanticului și ridicîndu-se iar, o vedeam fluturîndu-și mîna înmănușată în crem spre un șir de taxiuri, intrînd într-un apartament din Cartierul Latin, întorcîndu-se cu legătura de chei strînsă în pumn și întrebînd proprietăreasa dacă a auzit de un oarecare Bison, o vedeam apoi pe Pont au Change, pe rue des Lombardes, pe Pont Saint Michel căutîndu-l, oprindu-se pentru un croissant pe Boul Mich, o vedeam coborînd treptele către metrou, și acolo, undeva între Montparnasse-Bienvenue și Vaugirard, întîlnind reflectată în geam privirea altui bărbat, o vedeam coborînd și pierzîndu-l și, după cîteva zile, auzind o trompetă, o vedeam grăbindu-se și sperînd și intrînd într-un gang, întîlnindu-l iar pe bărbatul înalt din metrou, o vedeam îndepărtîndu-se și simțind pașii lui alunecîndu-i pe urme, o vedeam lăsîndu-se prinsă de mînă și iubită în noaptea aceea într-o mansardă, în întuneric, printre pisici, o vedeam iarăși fugind și, într-o dimineață, sub stropii curcubeului arcuit, găsind în Place de la Concorde o umbrelă, o vedeam ridicînd-o și dînd iarăși ochii cu el, îi vedeam plimbîndu-se împreună în Tuilleries, unde cu una dintre spițele rupte ea, ghicind, desena pe pămînt harta întîlnirilor lor viitoare, o vedeam pe Pont des Arts, visînd la Ferdinandsbrücke, o vedeam traversînd ecranul din sala de proiecție a studioului din deșert și, în pînza lui, vedeam adîncit conturul unor palme căutînd din partea cealaltă, căutînd o ieșire.

 

T.O. Bobe

(sursă foto: wikipedia.org)

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de