Alexandru Potcoavă – Șoimii patriei trebuie să fie întotdeuna veseli (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , ,

Alexandru Potcoavă – Șoimii patriei trebuie să fie întotdeuna veseli (fragment)

Publicat în September 02, 2011 , o comentarii

/

Alexandru PotcoavăȘoimii patriei trebuie să fie întotdeuna veseli (fragment)

(în curs de apariție la editura Tracus Arte)

.

 .

2.

.

– Oful meu aş vrea eu, cică, să mi-l potoleasc-o sticlă!

– Imperialişti cu toţii…

– Bă, Gigele, de la Sobieski şi românii n-am mai avut noi clauza naţiunii celei mai favorizate!

– Hă-hă-hă, ăsta foloseşte hârtia igienică pe ambele părţi!

– Comsomolistule!

– Brigadier!

– Aşa Vasile! Da’ să ştii că televizorul ăla al tău merge cu lămpi de carbid!

– Pe-al nostru steag e scris unire!

– Mai furi, bă, gaz cu punga?

– Ce Stana Izbaşa, mă, Lepa Brena…

– Momentul de la 1 decembrie 1918…

– Linişte, tovarăşi! Am fost informat de la centrala partidului că în următorul cincinal vom fi iarăşi ceea ce am fost şi mai mult decât atât!

– Care eu?

– … Lepa Brena îi Luceafărul muzicii sârbeşti, îi Împăratu’ şi proletaru’…

– De mă voi scula, pe mulţi am să bag în partid şi eu!

– Deci plus curent electric?

– Soia e baza!

– Pistol cu apă rece!

– Acidul dacic e o chestie foarte…

– Păi dacă ştii că nu te pricepi, la ce dracu’ îţi bagi…

– La Alba Iulia…

– Da’ ce te perpeleşte pe tine grija?

– Da, bă, ştiu, a venit barza.

– Oricum, Corina Chiriac îi dă tot cosoru’!

– Păi băi, vorbim de un cincinal întreg.

– Eu nu ştiu, că la noi la şantier e foc continuu.

– Da, mă, da’ şi Sofia Vicoveanca…

– Băi Costică, e adevărat că….

– Mădălina Manole mănâncă fasole…

– Ehe, ce ştii tu ce-i aia să propteşti cu umărul tău barajul să nu se rupă!

– Mai degrabă foc cu foc.

– Poţi să faci orice cu o lampă cu carbid, habar n-ai!

– Care te lasă, bă, sufletu’ să dai şi la mandea o vodcă?

– Ia, bă, laba!

– Brigadier!

– Io întotdeauna am fost la zi cu întreţinerea la bloc.

– Sunteţi nişte îngrămădiţi, dacă nu ştiţi cu ce se mănâncă dialectica…

– Da, mă, da’ şi Dida Drăgan…

– Eu am spart odată o budă cu curu’!

– Da, mă, da’ şi Adrian Păunescu? Sau V.C.Tudor?

– Soia e baza, ce pomana mea!

– Ţara este un imens şantier…

– … da bă, sigur că plătesc şi gunoiu’!

– I-aşa de fain…

– La 1 Mai, o defilare, un mic, o bere…

– Şi uite-aşa, de dimineaţă…

– Nu VC. PVC!

– Ce ţi-e şi cu viaţa asta…

– Defilări după defilări, tovarăşi…

– Diseară-i un film cu Nicolaescu!

– Care eşti mă?

– Da, mă, da’ şi comisaru’ Moldovan?

– Luminează-ţi faţa!

– Poţi să faci orice cu o lampă cu carbid…

– Şi-apoi întrecerea socialistă e totul!

– Ţin o găină pe balcon. Ea îmi dă ouă…

– Tractorul e coloana noastră vertebrală. D-aia apare şi pe hârtia de zece lei. Care şi ea e…

– În mă-sa lu’ Hruşciov!

– Trăiască în mă-sa lu’ Hruşciov!

– Comisaru’ Moldovan e ca puiul de gostat…

– Ce nu ştiţi voi e că…

– Tovarăşi, trăiască petrolul, aurul şi ardelenii!

– Păi repară-ţi dracu’ buda!

– Eşti prost ca căţaua lu’ nea Mărin…

– Hai Petrolu’! Da’ ăilalţi în ce divizie joacă?

– Crezi că…

– Da, mă, da’ şi căţaua lu’ nea Mărin?

– Care eşti mă?

– Eu zic să bem!

– Banu-i ochiu’ dracului, eu nu te văd bine…

– Bă Costică, ce ziceai de petrecerea socialistă?

– Ia, bă, laba!

– Privind dialectic… siderurgia…

– Eu la şantier unde car cărămizi toată ziua, să mor dacă am auzit de găina din balconu’ lu’ Vasile.

– Este antipartinic…

– Brigadier!

– Statul are ouă pentru toţi!

– Şi pastă pentru dinţi.

– Crezi că…

– Ana are mere.

– Şi-atunci i-am condamnat pe toţi la moarte.

– Care eu?

– … că la şantier, foc continuu.

– Trăiască Un film de Sergiu Nicolaescu, Scenariu de Sergiu Nicolaescu, În rolurile principale Sergiu Nicolaescu, Muzica Sergiu Nicolaescu, Regia Sergiu Nicolaescu, Machiaj Sergiu Nicolaescu, Sergiu Nicolaescu Sergiu Nicolaescu…

– Eu când vă zic că soia e baza!

– Oamenii muncii de la sate şi oraşe aduc prinosul lor de recunoştinţă…

– Oricum, Corina Chiriac îi dă tot cosoru’!

– Mai degrabă foc cu foc.

– Măi Vasile, iar te bântuie amintirile…

– O lădiţă, două lădiţe, trei…

– Vlăstarul lacom e duşmanul roşiei.

– Brigadierii este mult iubiţi de femei!

– Nu, mă, nu aşa se culege porumbu’!

– Ce vorbeşti măi, n-am fumat niciodată ţigări mai bune decât…

– Patru lădiţe, cinci lădiţe…

– Nu mă, dacii nu fumau! Da’ cică trăgeau pe nas fum de cânepă!

– Mai am eu nişte câlţi, am zis să pun la calorifer, că curge.

– Mărăşeşti. Bran. Snagoave. Amirale…

– Munca câmpului…

– Vlăstarul lacom e duşman şi ardeiului.

– Este antipartinic…

– Ăia, mă…

– Da, Vasile, da’ şi femeile „este mult iubiţi” de brigadieri…

– Nu-ţi dau, mă, câlţi să fumezi! Fumează mărăşeştile tale.

– Corect! Aşa se culege porumbu’. Iar pănuşile…

– Cam şase lădiţe…

– Tata cântă pe veceu, mama carcalaci ne face…

– Cu pănuşile te ştergi la şaibă.

– Măi Vasile, iar te bântuie…

– Defilări după defilări, tovarăşi!

– Munca e brăţară de aur, băutul e brăţară de mărgele!

– Eu unu’ n-am bani să-mi iau una de aur, mă mulţumesc şi cu

una de mărgele!

– De-acu’ mă duc la Vasile când îmi trebuie ouă.

– Brigadier! Sula!

– Dacă este cineva duşman al orânduirii socialiste, să ridice mâna.

– Crezi că…

– Ce nu ştiţi voi e că…

– Da’ pănuşile tot pe ambele părţi le foloseai?

– Mâna-i făcută să mânuiască.

– Ia, bă, laba!

– Vodcă ai, inimă n-ai.

– Brigadier!

– E bine să fii pe felie cu un cârnat.

– Dacă este cineva…

– Păi cred şi eu că merită să-ţi spargi banii!

– Combina este cea mai frumoasă femeie.

– I-aşa de fain…

– Păi, decât nevastă-ta…

– Ştii bancul cu timpul?

– Vlăstarul lacom e duşmanul agriculturii socialiste.

– Nu-i cumva ăla cu…

– Luminează-ţi faţa!

– Care eşti, mă?

– Combina m-a făcut pe mine cine sunt!

– Tovarăşi!

– Copiii din flori au de astăzi un tată: Partidul!

– Nu-ţi dau, mă, câlţi…

– Şi-apoi întrecerea socialistă e totul.

– Păi de când cu decretul…

– Statul are ouă pentru toţi!

– I-aşa de fain…

– Oricum soia e baza.

– Păi, decât nevastă-ta…

– Cică consumul regulat de soia provoacă să nu ţi se mai scoale.

– Da, mă, da’ şi comisaru’ Moldovan?

– Asta să i-o spui tu lu’…

– Tovarăşi!

– Dă-i în sloboz de copii…. numa’ necazuri…

– Ţara este un imens şantier…

– Ai văzut tu tractor să nu i se scoale?

– Da, mă, da’ şi Adrian Păunescu?

– … da bă, sigur că plătesc şi gunoiu’!

– Lasă Costică, că şi fiu-tu îi făcut la normă!

– Tovarăşi!

– Mi-o zis ea, nevastă-ta, când îi băgai tu o cârpă cu ţuică în vizetă după ce-o rezolvai,

ca să nu rămână grea!

– Crezi că…

– Care eşti, mă?

– Tovarăşi!

– Dă-i în… făcuţi toţi la normă.

– Ce nu ştiţi voi e că…

– La 1 Mai muncitoresc, o defilare, un mic, o bere…

– Ce pomana mea, cheia la gât şi valea la joacă!

– Eu zic să bem!

– Nu să mă frece la melodie toată ziua. Apă e la cişmea, mâncare… şi ne vedem seara!

– Păi repară-ţi dracu’ buda!

– Câlţii-s pentru calorifer, că…

– Cum naiba să fumeze dacii Mărăşeşti? Eventual Sarmisegetuza.

– Ia, bă, laba!

– Şi uite-aşa, de dimineaţă…

– … şi gunoiu’ şi apa şi canalu’!

– Ţigările Sarmisegetuza şi trabucele Zamolxis…

– De-ar fi aşa…

– Şi Canalu’ Dunăre – Marea Neagră?

– I-aşa de fain…

– Ehei, alte vremuri…

– Uleiul de floare Decebalus per Scorilo…

– Crezi că…

– Mare om!

– Ăla o fost cu decretu’ lu’ Burebista făcut!

– Diseară-i un film cu Nicolaescu…

– Dunăre, Dunăre, drum fără pulbere…

– Da’ ce zici c-o venit obscurantistu’ ăla de Deceneu şi le-o ars viile?

– Păi, decât nevastă-ta…

– Ce dormeză eşti, păi ăla n-o fost fraier, o fost şefu’ Securităţii la daci.

– Care eşti, măi?

– Când sar pe ea, îs ca Universalu’ 650!

– Da mă, da’ şi comisaru’ Moldovan?

– Tu încă mai sari pe nevastă-ta?!

– Dacii au fost şi ăştia făcuţi grămadă. Păi ia să fi dat ei pe gât un litru de vodcă ca ruşii la Stalingrad!

– Cred şi eu că merită să-ţi spargi banii!

– Păi îi fugăreau pe romani, de săreau ăştia şi zidu’ lu’ Hadrian, ăla din Anglia.

– Mare om!

– Măi Vasile, iar te bântuie amintirile…

– Tovarăşi! Dau un SMT pentru un cal!

– Băi Universal nu ştiu cât, dă-mi-o şi mie pe Gloria ta o dată…

– Du-te, mă, şi uită-te la filme indiene!

– Ce ţi-e şi cu viaţa asta…

– Tovarăşi! Nu subestimaţi rolul energic şi hotărâtor al vacilor furajate!

– Ţin o găină pe balcon. Ea îmi dă…

– Când sar pe ea, ascultă la mine, îs ca Universalu’ 650.

– Un sfat îţi dau: fereşte-te de semănătoare!

– … făcuţi grămadă.

– Paaar-ti-dul, Cea-u-şes-cu, Români-i-i-aaa…

– Porţi de istorie se deschid în acest moment, luminând …

– Belomor, alea ţigări!

– Ceaşca lu’ Lenin, sudoare, sânge de eroi…

– Brigadier!

– Nu, mă, Belomor.

– Iar cu pănuşile…

– Dezideratele cele mai fierbinţi, aplauzele incandescente ale clasei muncitoare…

– Eu la şantier, unde car cărămizi toată ziua…

– Să bem!

– Mă Costică, eu iubesc partidul, că aşa spune şi popa la biserică: Iubeşte partidul ca

pe tine însuţi!

– Tovarăşi, trăiască!

– Diseară-i un film cu Nicolaescu.

– Poţi să faci orice cu o lampă cu carbid…

– Şi eu pe mine mă iubesc, mă, nu glumă!

– Defilări după defilări…

– Şi uite-aşa, de dimineaţă aici în birt…

– Păi băi, vorbim de un cincinal întreg!

– Ehe, ce ştii tu ce-i aia să propteşti cu umărul tău silozul…

– Mai degrabă foc cu foc.

– Soia e baza!

– Da bă, barza.

– Ce-i baiu’?

– Dacia 1100 sau 1300?

– Inamicul nu doarme, el veghează chiar şi când…

– Nevasta lu’ Costică?

– Alea-alea, cartiere întregi…

– … îmi crapă buza după o colivă.

– Betoane, beceauri, var nestins!

– Trăiască!

– Ce nu ştiţi voi e că…

– Ia, bă, laba!

– Combina este marea dragoste a combinatorului.

– Nu-ţi dau, mă, câlţi, că…

– Ce ţi-e şi cu viaţa asta…

– Mi-or picat flocii când am auzit-o şi pe Mirabela Dauer.

– Ţara este un imens şantier…

– Care eu?

– Păi dacă ştii că nu te pricepi…

– Deci plus curent electric?

– Io când vă zic vouă…

– Diguri, baraje, canale de drenaj, stăvilare, ecluze… ecluze, bătrâne!

– Şi pretini!

– Nu mă scol, nu mă scol, că nu am paharul gol!

– Macarale, cincinale…

– Trăiască tovarăşul.

– Moscova nu crede în lacrimi!

/

/

2.

/

– Gata, fraţilor, avem destule cornete. Haideţi la coadă! îşi îndeamnă Florin tovarăşii de joacă.

– Gata, mergem. Ultimul stinge lumânarea! face Sandu spre Adi cu ochiul.

– Bine! se bucură băieţelul, că mie-mi place să suflu în lumânări.

– O să te plictiseşti la un moment dat, îl anunţă Sandu. Noi tot la lumânare ne facem temele, seara când se ia curentul.

– Au şi ăştia nişte ore… dă Florin din cap supărat. Tot la opt, fir-ar, când la opt şi-un sfert sunt desenele animate la sârbi! mai zice el şi iese din colibă.

Sandu îl urmează, apoi şi Adi, care nu uită să facă întuneric. Coada la lapte e aproape. Trec doar printr-un părculeţ, ocolesc două containere de gunoi şi sunt acolo. Alin îi vede şi le face semn.

– Bine măi, pe unde umblaţi, c-am făcut ţurţuri de când v-aştept! exclamă.

– Ei hai, hai, am venit! îl linişteşte Sandu.

– Adi, stai tu acuma la rând, până jucăm noi o tură, îl roagă Florin.

– Da’ de ce iarăşi eu? se smiorcăie Adi. Eu trebuie să stau portar, eu trebuie să stau la coadă, eu…

– Lasă, că n-o să stai numai tu! i-o taie Florin. Uite, rămâi aici până moare unul din noi şi atunci vine ăla şi te-nlocuieşte. Şi când moare următorul, o să-l schimbe pe ăla dinainte şi tot aşa. Deci tu rămâi la coadă. Şi voi, restul, împrăştierea! ordonă Florin şi dispare printre copaci băgându-şi o cornetă în tubul de pvc.

Ceilalţi doi o iau şi ei din loc. Sandu se piteşte după containerele de gunoi, iar Alin în spatele stivelor de lăzi îngrămădite la aprozarul vecin cu alimentara.

Un timp nu se întâmplă nimic. Toţi trei aşteaptă atacul celorlalţi. Apoi Sandu se desprinde încet de container şi se apropie aplecat de parc, cu tubul la gură, gata să tragă. O cornetă îi trece imediat pe la urechi. Îl vede pe Florin încărcându-şi tubul. Îl ţinteşte şi suflă. Corneta nimereşte un copac şi cade cu vârful boţit. Reîncarcă rapid şi se lipeşte de un trunchi. Alin îi trimite un proiectil de hârtie, care se pierde însă aiurea.

– Aha, aşa joci tu! se aude vocea lui Florin.

– Ataci pe la spate! zice şi Sandu şi în acelaşi moment două pocnituri seci se înfig în lăzile de şipci. Peste două secunde Alin suflă scurt şi îl nimereşte pe Sandu în piciorul stâng.

– Eşti mort! Eşti mort! strigă Alin.

– Picior! Picior! îl acoperă Sandu.

– Ce mă? Eşti mort!

– Nu-s! M-ai atins la picior. Numai la cap şi la piept eşti mort!

– Eşti mort, degeaba!

– Eşti fraier! Ia de aici! Şi corneta lui Sandu îl caută pe Alin. Îl loveşte într-o mână.

– Eşti mort! Mort! ţipă acum Sandu.

– Mână! Mână! se apără Alin

– Plimbă ursul! Eşti mort!

– Tu eşti mort!

– Ba tu eşti mort!

Sandu, sictirit, iese neatent de după copac. Florin îl ocheşte calm şi îl înţeapă exact în gât.

– Mort! Mort! exclamă Florin încântat.

– Nu se pune! vrea Sandu. Că eu mă cert cu ăsta că nu se dă mort!

– Nu mă-ntere! i-o întoarce Florin. Eşti mort!

– Nu sunt! Nu se pune! Alin e!

– Eu nu-s!

– Nici eu!

– Ba da, Sandule!

– Du-te, bă, nu-s mort!

– Eşti!

– Alin e!

– Hă-hă, flori nu vrei?

– Să mă pupi în fund, na!

– Sandu este moort! Sandu este moort!

– Moaamă, ce caft îţi iei! Sandu îşi aruncă tubul şi fuge spre lăzi. Alin îl pocneşte în cap cu una din ele, pentru ca în momentul următor băieţii să se tăvălească pe jos icnind.

– Grămada cere vârf! vine Florin în viteză şi se aruncă peste cei doi.

– Măi copii, mergeţi măi acasă că poate vă caută părinţii! zice o voce uşor împleticită.

Din învălmăşirea de mâini şi picioare se lămuresc îndată trei corpuri. Băieţii se freacă la ochi şi parcă nu prea văd nimic.

– Aaaa, moş Petre! se dumireşte Sandu.

– Ce să ne caute părinţii, că ei ne-au trimis aici! explică Alin, scuturându-se ca un câine ud.

– Păi da, confirmă Florin. Maică-mea doarme, iar taică-meu e deja de o oră la birt.

– Da, cu taică-meu şi cu tata lui Adi, adaugă Sandu. Iar maică-mea bea acasă singură. Că şi ea o ia de dimineaţă, ca să-i meargă bine ziua.

Silueta uscată şi înaltă a bătrânului îşi schimbă des punctul de sprijin de pe un picior pe altul. Moş Petre arată ca un clopot în mantaua militară fără însemne de grad şi armă. Pe cap poartă veşnicul lui chipiu de pe vremea armatei RPR. Le-a primit de pomană, haina şi scufia de ofiţer, de la soldaţii din unitate. Care atunci când îl văd pe stradă iau drepţi şi-i strigă bărbăteşte, din coaie, un „Să trăiţi!”, fază la care de obicei moşul pică în fund. Îşi dă seama că ăia îşi bat joc de el, dar e prea beat ca să-i pese. Singura lui reacţie e să cadă pe fund şi să-şi ridice peste urechi gulerul mantalei.

Ceea ce face şi acum: îşi ridică peste urechi gulerul mantalei, dar de frig.

– Hai moş Petre, cazi în fund! cer băieţii dându-şi coate.

– Măi copii, nu fiţi şi voi cătane roşii! spune vocea cu timbru tabagic a moşului. C-am tras eu destul de pe urma lor. Şi bătrânul rămâne pe gânduri în timp ce băieţii se întorc la jocul lor.

/

*

 /

   Nimic pe lumea asta nu e mai lung decât un drum rusesc şi, iarăşi, nimic nu seamănă mai puţin cu un drum decât un drum rusesc. Poate doar unul ucrainean, ceea ce în acest decembrie al lui 1943 tot un drac e. Pe mijloc, rambleul de pământ bătut. În stânga şi în dreapta troiene de câţiva metri înălţime, ajungând până în buza şoselei. Câţiva paşi ieşiţi de pe ea şi te afunzi în nisipurile mişcătoare albe ale iernii. N-ai fi primul. Îl auzi pe Ivan cum trage tare să te ajungă. Cu cei pe care îi prinde din urmă, bravul ostaş sovietic se distrează uneori aruncându-i de pe drum în nămeţii de lângă. Omul înoată, înoată, până când hainele de pe el îl trag la fund.

Locotenentul Petre şi compania lui, cinci inşi cu totul, încearcă să ţină şoseaua sub picioare, păstrând ritmul în ideea că undeva în faţă trebuie să fie ai noştri. Ocolesc păduricea de mesteceni, în dreptul căreia şi drumul face un cot, intrând pe o vale îngustă, ferită de vânt. Peste tot se văd nişte pari, care mai drepţi, care mai noduroşi şi strâmbi, ieşind de sub zăpadă. Nu seamănă a baraj de sârmă ghimpată. Mai degrabă a puieţi de arbori retezaţi pe la aceeaşi înălţime. Cam asta se vede de la depărtare.

De aproape, oricine îşi dă seama că toate încremenirile acestea sunt picioare de cai. Animalele zac prin gorganele de zăpadă cu burţile în sus.

Locotenentul Petre nici nu se gândeşte să îi oprească pe soldaţii care se reped să-şi taie hartane din cabalinele răposate. Oamenii n-au mâncat de câteva zile. Probabil că l-ar beli dacă le-ar spune ceva, după care oricum şi-ar vedea înainte de treabă.

Bărbaţii îşi fac de lucru cu lopeţile de infanterie, dezgropând primul cal. Ofiţerul îi priveşte şi trage cu urechea în direcţia de unde au venit. Nişte motoare sunt ambalate a proasta. Evident, Ivan se simte pe tarlaua lui.

Deodată soldaţii se opresc şi îl strigă. Locotenentul vâsleşte prin zăpadă până la ei. Din groapa săpată răsare o iapă. Are burta spintecată în lung, iar viscerele îi sunt împrăştiate pe-afară. Arată ca o scoică imensă şi seacă. O lamă de lopată încearcă să îndepărteze marginile tăieturii. Pielea îngheţată pârâie ca o scândură şi se sparge în petice. Oamenii se apleacă de spate, să privească înăuntru. În cavitatea căscată se chirceşte trupul unui soldat german. Uniforma de cavalerist e numai cheaguri de sânge de-al iepei. Sub casca de oţel, neamţul şi-a înfăşurat capul cu resturile unei fuste ţigăneşti multicolore. Mâinile îi sunt vârâte într-o pereche de mânuşi cu un deget, făcute cel mai probabil din tapiţeria unui scaun, de unde şi modelul cu floricele imprimat pe pânză.

Românii s-ar mai holba la Fritzul din abdomenul iepei, dar ofiţerul ordonă îngroparea. Lopeţile aruncă înapoi zăpada. Se mai dezgroapă doi cai. În primul găsesc un căpitan, în al doilea un trompet. Căpitanul îşi apără faţa de frig cu un guler îmblănit de damă, în timp ce trompetul s-a învelit pe sub uniformă în câteva straturi de ziare.

Motoarele se aud tot mai aproape. Locotenentul dă ordinul de plecare. N-au timp să se mai uite şi la ceilalţi aproape patruzeci de cai. De altfel, n-are nici un rost. Cu toţii îşi conţin călăreţii. După insigne, sunt din Divizia 8 Cavalerie SS Florian Geyer. Naiba ştie cum de s-au împotmolit tocmai în locul ăsta. Oricum, locotenentul Petre a mai auzit de cazuri din astea. Şi cavaleria lui Napoleon a procedat la fel în campania din Rusia. Când n-au mai putut de frig, oştenii împăratului şi-au sacrificat animalele şi s-au băgat la căldură în burţile lor. Au degerat până la urmă, dar măcar a durat mai mult.

Grupul lui Petre o ia la picior şi iese din vale, grăbindu-se să mai bată doi-trei kilometri până să cadă de tot întunericul. Undeva înainte fumegă nişte coşuri. Casele nu se văd din troiene. De data asta chiar vom mânca, îşi zic soldaţii şi montează baionetele la arme.

Din spate ţâşneşte un GAZ cu stelele roşii în cinci colţuri pictate pe portiere. Grupul se trânteşte în lături. Autovehiculul de teren frânează patinând lung. Patru tineri bine înfofoliţi sar din el şi trag fără economie în tot ce mişcă.

– Mâinile sus! strigă unul.

Un moment nu se întâmplă nimic, apoi românii se adună buimaci de pe jos, ridică mâinile şi se încolonează.

– Sunteţi de-ai noştri? încearcă locotenentul.

– Suntem comunişti! Divizia Tudor Vladimirescu din Marea Armată Sovietică! răspunde ţanţoş comandantul lor. Când vom ajunge în România, or s-o mierlească toţi burghejii de bucurie!

– N-o să ajungeţi! ripostează Petre autoritar, ca la el în curtea cazărmii.

– Băi, da’ mare goangă mai eşti şi tu, băi rahat în cizme! se răsteşte celălalt.

– Ăsta-i chiabur! îl secondează o prăjină de om, agitându-şi pistolul-automat cu tambur. Hai să-i arătăm ce înseamnă!

– Băi unealta burghezo-moşierimii, continuă sergentul din Tudor Vladimirescu, la o adică ţi se rupe ţie de toate! Ai un minut să te hotărăşti: putem să-i împuşcăm pe toţi oamenii tăi şi scapi tu sau te găurim pe tine şi-i lăsăm pe ei cu viaţă! Ai un minut! Acu’ să te văd! rânjeşte sergentul şi îşi armează pistolul-automat.

Locotenentul Petre îşi coboară ochii în pământ, se lasă să cadă în fund, îşi ridică gulerul mantalei şi rămâne aşa. Tresare doar când aude salvele de armă şi trupurile soldaţilor lui căzând ca popicele pe şosea.

   – Gata, o luăm de la capăt! strigă Florin şi aleargă înapoi în părculeţ. Alin rămâne în spatele lăzilor, iar Sandu se retrage după containerele de gunoi.

Cei trei se pândesc un timp. Florin se reazămă de o salcie şi îşi aprinde o ţigară.

– Pot să zic piua şi să vin până la tine să-mi dai şi mie o ţigară? se aude vocea lui Sandu dintre tomberoane.

– Hai, mă, fără piua! protestează Alin.

– Da, măi, jucăm fără piua! confirmă Florin, expirând lung fumul.

– Aşa nu mă mai joc! şantajează Sandu.

– Bine, face Florin impasibil, atunci du-te tu la coadă şi trimite-l pe Adi încoace.

– Da’ cine te-a pus pe tine şef, să comanzi aicea? se răţoieşte vocea de după containere. Uite, n-am chef să plec! Mă joc în continuare!

Florin îşi fumează ţigara mai departe. Alin se apropie de locul unde se ascunde Sandu. Cel din urmă nu simte nimic. În schimb urmăreşte bobul de jar din vârful ţigării lui Florin. Luminiţa iese de sub protecţia copacului. Sandu îşi adună aer în plămâni şi suflă în tub. Corneta nu trece nici măcar pe aproape.

– Altceva? întreabă Florin ironic.

Între timp, Alin se furişează în spatele lui Sandu şi îi propteşte gura tubului în ceafă.

– Predă-te! strigă Alin războinic.

Sandu rămâne ca trăznit. Îşi lasă arma din mână şi se ridică în picioare.

– Pace! zice Alin.

– Bine, pace! acceptă Florin.

– Nu mă mai joc! se plânge Sandu. N-aţi zis că avem voie cu pace!

– Trebuia să-ţi închipui! râde Florin.

– Aha, aşa-i! înţeapă şi Alin.

– Ia, hai, adu prizonierul încoace! ordonă Florin.

Ceilalţi doi pornesc spre părculeţ. Sandu merge înainte cu mâinile sus, iar Alin îl urmează, cu tubul în mâini, aşa cum a văzut în toate filmele cu război.

– Ai fost prins şi acum vei fi pedepsit! dă Florin sentinţa şi se caută prin buzunare. Găseşte o sfoară de borcane şi o descâlceşte.

Alin îl împinge pe Sandu spre un tei şi îl lipeşte cu spatele de el. Florin se apropie şi îl leagă de trunchi, trecând sfoara de două ori peste pieptul captivului.

– Hei, se trezeşte Sandu, prizonierul are dreptul la ultima ţigară! Că eu aşa am văzut în filme!

– Fix! Numai condamnatul la moarte are dreptul la ultima ţigară! explică Florin. Eu ţi-am mai spus să nu te mai joci cu maşinuţele alea băşinoase când te uiţi la televizor. Că nu pricepi nimic.

– Ba pricep! se încăpăţânează Sandu. Şi acuma cât o să mă ţineţi aici?

– Până ne vine nouă să te dezlegăm! îl anunţă Alin.

– Cât adică? insistă Sandu.

– Da’ mai taci odată din gură! izbucneşte Florin. Unde-ai mai văzut prizonier să-i umble meliţa atâta?

– Eu zic să-l lăsăm aici şi să plecăm, propune Alin.

– Că bine zici! se gândeşte şi Florin. Hai să mergem!

Cei doi dispar printre copaci spre alimentară.

– Păi atunci vin şi eu! strigă Sandu lărgind legătura. Cercul dublu de sfoară cade la rădăcina arborelui-stâlp de osândă, iar copilul ia repede urma tovarăşilor săi.

– Ce-i, mă, cu tine aici? îl repede Alin.

– M-am eliberat! râde Sandu.

– Cine ţi-a dat voie? se bagă şi Florin.

– Eu! se hlizeşte Sandu mai departe.

– E clar, nu te mai joci cu noi! aruncă Florin.

– Ba da! se smiorcăie Sandu.

– Ba nu! decid categoric ceilalţi. O să ne jucăm cu Adi.

/

/

Alexandru Potcoavă

/

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de