Am ceva să-ţi spun @ Hanif Kureishi

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , ,

Am ceva să-ţi spun @ Hanif Kureishi

Publicat în September 19, 2011 , o comentarii

Hanif Kureishi – Am ceva să-ţi spun (Humanitas Fiction, 2010)

 

Cel mai recent roman al britanicului Hanif Kureishi, Am ceva să-ţi spun, apărut în Anglia în 2008 şi tradus la noi anul trecut, reciclează o sumă de teme de care autorul s-a tot ocupat şi în cărţile anterioare. Provenind el însuşi dintr-o familie interculturală (mamă englezoaică şi tată pakistanez), Kureishi creează personaje împărţite mereu între două lumi, între două culturi, şi care nu se simt la locul lor în niciuna dintre cele două, nefiind recunoscuţi de comunitate ca aparţinând vreuneia. Abandonul este iarăşi o temă ce revine obsesiv în cărţile sale, iar cea de faţă nu face excepţie. Niciunul dintre personajele principale nu provine dintr-o familie stabilă şi nici nu are parte de o relaţie stabilă. Protagonistul şi totodată naratorul, Jamal Kahl, este un psihoterapeut care încearcă să se refacă după despărţirea de soţia sa, Josephine, cu care are un băiat de doisprezece ani. Jamal şi sora sa Miriam au fost părăsiţi de tată şi crescuţi cu greu de mamă, iar tatăl, asemenea celui din Black Album, de pildă (dar nu numai), devine „un tată inventat, un colaj compus din fragmente ale celui adevărat. Fiecare dintre noi şi-l amintea sau şi-l imagina în felul lui, în timp ce el rămânea în umbră”. Henry, cel mai bun prieten al lui Jamal, e un dramaturg de succes, aflat în plin proces de divorţ, iar cei doi, intelectuali „la zi”, se întâlnesc la o cafea să discute despre Bush şi Blair („o combinaţie între un cercetaş şi doamna Thatcher”) sau despre războiul din Irak. O fostă iubită prezentatoare e un prilej bun pentru o analiză a avântului pe care l-au luat televizunea şi programele de consum în epoca Thatcher. Fiica dificilă a lui Henry e un prilej bun pentru a discuta relaţia părinţilor cu adolescenţii şi noile idealuri pentru care aceştia militează. Un atentat cu bombă la metroul londonez e un prilej bun pentru a aduce în discuţie fragilitatea libertăţii şi imaginea musulmanilor în lumea occidentală. Romanul are de toate: de la dezbateri între personaje pe teme politice şi sociale (şi personaje cu temele făcute, care nu se sfiesc să citeze din clasici) şi până la orgii sexuale în cluburi de noapte şi petreceri private în casele unor staruri, totul presărat cu versuri sau titluri de melodii pop, cărora, de multe ori, traducătoarea le ataşează conştiincioasă note de subsol.

Firul narativ care dă coerenţă romanului este legat de iubita din facultate a lui Jamal, Ajita, care apare în scenă după douăzeci de ani, aducând în prim-plan şi vina şi spaima personajului principal, declanşate de o crimă pe care o săvârşise involuntar în studenţie şi rămasă nerezolvată de către poliţie. Când a apărut şi un martor misterios şi şantajist, am început să am emoţii ca nu cumva istorisirea să fie relatată din închisoare, dar nu, veţi vedea, povestea e rezolvată frumos.

Cartea e bine scrisă, cu o degajare matură pe care, ca un cititor de cursă lungă de Kureishi, o simt abia acum. Însă e mult prea încărcată şi prea ambiţioasă. Într-o imagine a Londrei ultimilor treizeci de ani care se vrea completă, într-un cadru în care niciun personaj nu seamănă cu celălalt şi niciunul nu este sau nu vrea să fie „normal”, dramele individuale (universale, de altfel) sunt sufocate. O lectură plăcută, poate chiar instructivă, dar proaspătă doar dacă sunteţi la primul dumneavoastră Kureishi.

 

Lavinia Branişte

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de