Bengt Pohjanen: Băiatul regelui contrabandiştilor – roman apărut în traducerea doamnei M. BODROGI Enikő

De . Categorii: Carte, Cronici, Magyar oldalak, Recenzió

Etichete: ,

Bengt Pohjanen: Băiatul regelui contrabandiştilor – roman apărut în traducerea doamnei M. BODROGI Enikő

Publicat în September 19, 2011 , o comentarii

În data de 26 august, în cadrul Congresului de Hungarologie – iar trei zile mai târziu în Budapesta, la „Librăria Scriitorilor” – a avut loc prezentarea unei cărţi deosebite. Personal, am luat parte la prezentarea din Budapesta. Galeria librăriei – special amenajată pentru a primi oaspeţi – s-a umplut de lume. Lume foarte pestriţă, de la oameni în vârstă, la tineri în jur de 20 de ani; de la cunoscători de limbă suedeză şi finlandeză, inclusiv reprezentanţi ai ambasadei suedeze în Budapesta, la simpli iubitori de literatură. A fost o atmosferă plăcută, la care a contribuit din plin umorul şi sarcasmul scriitorului, în interpretarea doamnei M. BODROGI Enikő, conferenţiar al Universităţii Babeş-Bolyai, Catedra de Literatură Maghiară. Autorul, domnul Bengt Pohjanen, din păcate nu a putut fi prezent personal, din motive de sănătate.

Dar să revenim la roman, din moment ce am spus că este o carte deosebită. Este prima operă literară tradusă din meänkieli (a se citi: meènkieli, unde è este o vocală deschisă, ca în francezul père) în limba maghiară. Limba meänkieli este considerată de unii, până în ziua de azi, un dialect al limbii finlandeze din Valea Torne (în suedeză) sau Valea Tornio (în finlandeză; în continuare vom folosi această denumire, folosită de autor în meänkieli). Scriitorul se numeşte Bengt Pohjanen, om de ştiinţă, doctor în filologie, de cetăţenie suedeză, preot ortodox. Trăieşte pe malul râului Tornio, în oraşul Haparanda, într-o regiune pe care a denumit-o Meänmaa (a se citi: Meènma). Am putea trasa o paralelă pe acest motiv cu lumea creată de Faulkner; însă în timp ce Faulkner a creat un ţinut cu o hartă imaginară, Meänmaa este atât de reală, încât mulţi dintre locuitori au început să preia această denumire.

Domnul Pohjanen este, de fapt, scriitor trilingv: scrie în suedeză, finlandeză, respectiv meänkieli. Are întotdeauna trei grămezi de lucru pe birou; când se aşează să lucreze, întinde mâna după grămada pentru care simte mai multă înspiraţie în momentul dat.

Valea Tornio sau, în sens mai larg, întreaga zonă numită Meänmaa, aparţine de teritoriul de azi al Suediei, dar majoritatea locuitorilor sunt vorbitori de limba meänkieli. Această limbă iniţial finlandeză, dar care s-a dezvoltat pe teritoriu suedez, separat de majoritatea vorbitorilor de finlandeză, a fost recunoscută în anul 2000 ca limbă independentă şi de sine stătătoare de către guvernul suedez, împreună cu alte limbi minoritare. Am putea spune că limba meänkieli se raportează la finlandeză în mod asemănător cu felul în care se raportează limba română vorbită în partea Moldovei ce aparţine azi Ucrainei, cu cea vorbită în România. Totuşi, diferenţa dintre aceste două dialecte ale limbii române este – mai mult ca probabil – mult mai mică.

Finlanda a fost, mai bine de şase secole, parte a Imperiului Suedez, până în 1809. După războiul din 1808-1809 dintre Rusia şi Suedia (cunoscut în istorie şi sub numele de „războiul Finlandei”), Finlanda a căzut pe mâna ruşilor. În baza tratatului de pace dela Hamina, 17 septembrie, 1809, hotarul dintre Marele Ducat al Finlandei, aparţinând de acum Rusiei, respectiv Suedia, a fost trasat de-a lungul râului Tornio. Ca de obicei în cazuri asemănătoare, nimeni nu s-a gândit că pe cele două maluri ale râului trăieşte aceeaşi naţiune. Finlandezii de pe malul de vest au continuat să vorbească limba natală, care însă – fiind separată de majoritate, a început să se dezvolte într-un mod total diferit: s-au conservat mai multe cuvinte arhaice, iar lucrurile nou apărute în viaţa oamenilor au fost denumite cu cuvinte preluate din limba majorităţii cu care au trăit împreună: din suedeză. Acest proces durează de două sute de ani, ceea ce înseamnă destul de mult în dezvoltarea oricărei limbi. Fenomenul nu este deloc ieşit din comun: acest lucru se întâmplă de obicei când o naţiune sau parte a unei naţiuni trăieşte în minoritate. Limba vorbită în acest teritoriu a fost denumită de locuitorii ei meänkieli, adică „limba noastră”, iar teritoriul Meänmaa, adică „ţara noastră”.

Bengt (în meänkieli: Pänktti) Pohjanen este cel mai prolific scriitor al acestei limbi; opera dumnealui include romane, proză scurtă, poezie, piese de teatru, jurnalistică, libreto de operă, mitologie – şi încă nu am epuizat toată paleta. Este şi redactorul şef al unui dicţionar meänkieli-suedez-finlandez, dar Pohjanen este în primul rând persoana care a creat limba din punct de vedere ştiinţific, făcând astfel posibilă recunoaşterea ei ca limbă independentă.

Romanul despre care vorbim este cu preponderenţă autobiografic. Începe cu naşterea scriitorului: „Mama scoate un geamăt prelung în camera mică, iar eu pic în această lume în valea Tornio, răcoroasă ca o pivniţă, pe 26 iunie, 1944, în zorii unei zile de luni, prima zi lucrătoare imediat după Sfântu’ Ivan. La şapte mile [o milă suedeză are în jur de10 km] la nord de cercul polar, nopţile sunt luminoase şi pline de cântec de pasăre. În curte, o cioară îmblânzită cerşeşte de mâncare pentru ea şi pentru purceluş, care purceluş a ajuns acolo doar cu o săptămână în urmă, într-un camion cu prelată. Vara a venit târziu, dar zece zile însorite şi calde au fost de ajuns ca de Sfântu’ Ivan să înflorească pomii, acoperind cu mireasma lor ambele maluri ale râului, graniţa dintre cele două ţări.” Acest prim paragraf, ca o uvertură, conţine în sâmbure motivele care vor fi tratate în roman. Viaţa autorului (şi a familiei); anul 1944 când încă cel de-al doilea război mondial nu s-a termminat, indică amprenta pe care o lasă războiul – acesta şi toate celelalte – în societate, în viaţa oamenilor; Râul, care „în loc să ne despartă, ne uneşte” este simbolul întregii vieţi pe cele două maluri, este graniţa care ar trebui să taie în două o naţiune, însă un anumit strat de oameni – contrabandiştii – nu recunoaşte şi nu admite acest lucru; continuă să unească teritoriul şi oamenii. (Exact aşa, cum miresma florilor acoperă şi uneşte oamenii ce trăiesc pe cele două maluri ale râului.) În filozofia contrabandistului graniţa este ceva ce trebuie – în mod obligatoriu – trecută în ambele direcţii, oricând şi din orice motiv; sau fără motiv, la o adică.

Pohjanen descrie râul de foarte multe ori în roman, din diferite motive şi din diferite unghiuri; pentru el, râul este o fiinţă eternă, vie, care nu numai cunoaşte toate problemele oamenilor care se opresc pe mal, dar – într-o anumită măsură – e în stare să le şi rezolve, să le tămăduiască durerile. Nici nu-i de mirare:

„Nici Paradisul nu poate fi mai frumos, atât de minunat e totul aici. Stăm pe panta dealului şi ne uităm înspre râu. Străluceşte într-un albastru închis, ca banda pe medalia de merit regală, despre care Hela vårld [Lumea largă – în suedeză] a tipărit şi o poză. Pe cer planează nori albi, pufoşi, cu care numai îngeraşii pot călători de colo-colo, ca să admire acest pământ şi acest râu îmbrăcat pentru sărbătoarea verii.”

Timpul în care se petrece acţiunea romanului, precum şi situaţia de a trăi la margine de ţară şi la „margine de limbă”, ar da motiv pentru tragedii, pentru tristeţe; dar autorul alege o altă perspectivă şi tratează totul cu o ironie şi un sarcasm aproape imposibil de egalat. Ochii micuţului Pänktti – băieţelul care încă nu vorbeşte – văd realitatea, deci şi războiul, într-o formă total diferită de cea a celor din jur:

„Nu-mi place când în jurul meu cineva vorbeşte de rău războiul. Gunnari a fost soldat şi a căzut în bătălia dela Suomussalmi. E frumos pentru un soldat să moară în bătălie. Gunnari este erou şi se odihneşte în cimitirul pentru eroi dela Turtola, foarte aproape de râul Tornio, râul care curge, dar nu duce nicăieri.

Voi fi şi eu soldat şi voi împodobi şi eu şifonierul, purtând caschetă şi uniformă. Dar cu ceilalţi nu vorbesc despre asta. S-ar apuca imediat să-mi facă visul bucăţele; ar boci spunând ‘război să nu mai vină niciodată’. Dar eu vreau război. Vreau din nou vremurile de război. Vreau să învăţ toate cuvintele războiului.”

Râul uneşte mozaicul vieţii tuturor celor care s-au născut în Valea Tornio, indiferent unde trăiesc în lume, tocmai aşa, cum cuvintele, limba – sunt firul roşu, pe care autorul a înşirat – ca pe nişte perle – toate celelalte motive şi întâmplări, toate imaginile acestui puzzle, care doar în acest fel poate deveni roman.

După ce moaşa a curăţat gura noului născut, băieţelul şi-a scos limba la moaşă, ceea ce „denotă un simţ deosebit pentru limbi şi o abilitate specială în vorbire”, cel puţin aşa spune vorba din bătrâni. Se pare că „bătrânii” ştiu ceva, cel puţin în cazul domnului Pohjanen prezicerea s-a adeverit. La şcoală a avut greutăţi când a început să înveţe suedeză; a avut impresia că toată lumea s-a schimbat: tot ce până atunci purta un nume, a început să poarte un alt nume. Apoi, la un moment dat „şi-a găsit” cuvintele suedeze. A învăţat şi finlandeză, dar ambele limbi au fost străine pentru copilul care se obişnuise cu un anumit vocabular, vocabularul propriei limbi materne care diferă atât de suedeză, cât şi de finlandeză. Şi atunci, încetul cu încetul, în acest copil se conturează ceva:

„Nu mai vreau să fiu vizitator străin în lumea altora. Trebuie să învăţ finlandeză; da, însă acea limbă finlandeză pe care o vorbim noi şi care încă nu există, dar eu o port sub inimă, ca pe un făt şi care aşteaptă de mult să înceapă durerile facerii: aşteaptă să se nască. […] Limba mea doreşte să trăiască; să respire aer proaspăt, ca orice altă limbă. Să inspire şi să miroase, să dea nume florilor şi peştilor, să povestească şi să argumenteze, să cânte şi să plângă – să fie o limbă între celelalte limbi. Vreau să dau naştere acestei limbi, ca după aceea să pot ajuta altora, să dea şi ei naştere limbii.”

După cum reflectă viaţa autorului, dumnealui şi-a îndeplinit din plin ţelul primordial: a dat naştere limbii. Să ajute pe alţii, să dea şi ei naştere limbii – ei bine, asta este o sarcină mult mai grea şi necesită un timp mult mai îndelungat. Dar Bengt (Pänktti) Pohjanen nu renunţă: continuă să scrie şi să lupte – din fericire nu fără ajutoare, precum dovedeşte şi traducerea acestui roman – pentru prestigiul limbii al cărei creator şi vorbitor este.

(roman apărut în traducerea doamnei M. BODROGI Enikő, în 2011, la editura Koinónia, Cluj-Napoca)

                                                                                    Betty LÉB

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de