Radu Jorgensen – Se respinge (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , , ,

Radu Jorgensen – Se respinge (fragment)

Publicat în September 30, 2011 , o comentarii

 

Fragment din romanul SE RESPINGE de Radu Jörgensen, în curs de apariţie la Cartea Românească.

 

(…)

A primit al doilea negativ într-o zi de vineri.

Una din vinerile cu bani, o zi „de salariu”. Şi-a luat plicul cu 1.025 de coroane, pentru două săptămîni, şi poşta: un alt plic, alb, dublu, pe antetul căruia, prin trei litere, se anunţă Autoritatea.

A ieşit la soare, în jurul lui s-au strîns vreo zece, ca în spatele unuia care ar fi cumpărat un loz. E popular în campus, Romano. Numai că, iată, filat pagină cu pagină, lozul Autorităţii se dovedeşte…

Necîştigător!

După îndelungi studii şi analize, cum altfel, Autoritatea îl anunţă, în fond, că… la tragerea de săptămîna trecută numerele lui n-au ieşit. Păcat, mai ales că era a doua şansă. Ca la loto: loto 1 şi loto 2. Iar numerele lui se încăpăţînaseră să nu iasă.

Deasupra campusului zboară un elicopter. Jos, foarte jos. Îl caută pe sud-americanul care a spart geamurile suedezilor de la trei, cei cu zvastici etalate pe balcon. Zuruie urît elicele elicopterului. Cei mai mulţi se depărtează bătîndu-l pe umăr, lasă Romano, avocatul, cine ştie, poate vreun recurs extraordinar. Îi bate şi el, cu palma pe ghete, aşa cum stă jos, aşezat pe trepte. Ştie el, ştiu şi ei că e gata. Din depărtare se aud strigăte. Oamenii lui Radesh se antrenează pentru o nouă demonstraţie la Uppsala:

Deportation?!

No!!!

Asylum?!

Romano va pleca acasă, da, da, acasă, şi cînd spune „acasă” eu devin deodată mai trist decît el, invidiindu-l. Nu l-au vrut pe Romano. L-au trimis acasă. Ei şi, ieşise el o dată pe geam dintr-o redacţie în flăcări, va ieşi şi a doua oară. Scăpase el de ciocanele minerilor cînd fusese distrus centrul de calcul, va scăpa şi de sapele agricultorilor, de joagărele forestierilor. Doar toţi ăştia sînt unii şi aceiaşi, numele diferă.

— Voi pleca acasă, spune Romano şi se ridică de pe trepte şi chiar pleacă, pe lîngă elicopterul care între timp a aterizat şi culcă la pămînt iarba şi rapiţa sălbatică cu elicele sale. Cămaşa de jeanşi i se umflă în spate. Merge singur, nu ştie nici el încotro. Nu-l urmăm. Singur aşa, lasă să-i cadă din mînă un plic şi cîteva coli de hîrtie, pe care elicele elicopterului le ridică precum în centrul unui taifun, le lovesc de cîteva ori şi apoi le trimit peste tufişurile înalte. Iar noi, cu ochii la ele, nici nu vedem cînd Romano a dispărut.

După două săptămîni, găsesc pe masa din sufragerie, în apartamentul de la G, un plic pe care Romano scrisese numele meu. Îl deschid. Înăuntru, o fotografie. Cu noi doi, în paturile noastre suprapuse, în camera de motel, cu un an în urmă. Un racursiu, tălpile adidaşilor noştri cei noi sînt mari, în prim-plan, dar mai mare e acolo, în spate, veselia protagoniştilor. În plic, lîngă fotografie, o cruce. Crucea pe care Romano i-o arătase lui Jan-Erik-cel-fără-de-Dumnezeu.

 

29

Văd Isus din Montreal.

Iar a doua zi − deschizînd unul din ziarele aduse de Ducu din ţară, vechi ziare altminteri − văd fotografia lui în cadran negru:

„CĂLIN NUTEŞ S-A SINUCIS!”

Cum s-a… ce-a… Întorc să citesc la pagina trei sperînd că e doar un avertisment, asta ar putea să se întîmple dacă lucrurile nu se îndreaptă în ţară, dacă… Asta vreau eu să citesc. Dar la pagina trei e o fotografie cu o masă de flori şi un Nuteş întins pe catafalc. Simt cum îmi îngheaţă palmele, coatele, umerii, izbucnesc în plîns. Răcnesc cît mă ţin puterile şi plîng în hohote. Călin nu mai e. El n-avea voie, tocmai el n-avea voie! El trebuia să fie acolo mereu. Noi, sigur, noi puteam pleca aiurea în lume, puteam să ne luăm libertatea de a ne lupta cu alte Autorităţi, puteam să-l părăsim, cîte unul, cîte puţin, dar el trebuia să fie acolo, să ne dea nouă puteri, ştiindu-l acolo. Un reper.

Printre lacrimi, dau să citesc, dar nu pot. Aşa cum nu pot nici măcar să mai privesc spre profilul acela de ceară întins în coşciug. E Nuteş cel mort. În mintea mea e doar Nuteş cel viu, eternul student, cel care îngenunchease, cel care le strigase:

— Să vă ierte Dumnezeeeu!

Iar ei trăseseră.

Porumbeii de lîngă statuie se ridicaseră o clipă în aer, speriaţi de împuşcături. Cînd ei se înălţaseră, el căzuse, se prăbuşise, aşa cum stătea în genunchi, bătînd aerul cu mîinile. Soldaţii îl loviseră apoi cu picioarele ca să-l dea la o parte din calea tancurilor care trebuiau să spargă prea puţin solidele baricade. Şi, culmea, el se ambiţionase să trăiască, zăcînd pe un pat de spital trei luni după asta. Nu-mi iert că nu m-am urcat în tren să ajung la el. Călin e studenţia mea şi a altor zeci de mii ca mine. El e oraşul tinereţii din noi. Un rebel cu plete şi bocanci în picioare, cu cămaşă în carouri, cu puloverul lui bătrînesc, pe terasă la Croco. Bucurîndu-se de soare şi de minţile cele mari pe care le descoperise în cărţi. N-avea vîrstă Călin. El bîntuia prin centrul universitar şi fusese coleg cu zece serii de studenţi. O legendă.

Medicinistele jurau că e student la drept, geologii spuneau că l-au văzut în amfiteatre la română, mecanicii ştiau că e de-al lor, dar habar n-aveau în ce an. Ce contează la el? Călin e al nostru, al tuturor, el şi cenaclul!

Zăcuse trei luni şi nu mă dusesem să-l văd.

Apoi se făcuse primăvară. Şi îl întîlnisem în hol la Inter, cu o geantă din pînză de sac pe un umăr şi o şapcă Marlboro, pusă într-o parte, pe cap. Avea ceva mare în plan, îmi spusese. Bine Căline, dacă zici, cum e cu rănile, s-au închis, merge, nici nu mai simte, are ceva mare în plan. S-a dus spre recepţie, în timp ce eu am continuat să-l vînez pe observatorul neamţ care să-mi declare, convins, cît de cinstite fuseseră alegerile noastre necinstite. S-a întors: îl citisem pe Lao-Zi, filozoful chinez despre care se spune că s-a născut la optzeci de ani, înţelept şi cu părul alb? Dacă nu, să-l citesc. Cartea despre Dao şi Putere. Am să văd eu, acolo! Apoi ne întîlnim la Croco şi stăm de vorbă. Cafeaua o dă el, Călin, nu mai era ca înainte, acum putea să dea şi el o cafea, iar eu trebuia neapărat să mă întorc când şi când în Ardeal, anii ăia cu L şi cu ceilalţi, la studioul de radio, nu aveam voie să-i uuuuit, ce fericiţi, nu, ce face Marcel, dar Iby, el are, oricum, ceva mare în plan. L-au strigat din recepţie, domnu’ Călin! Ai văzut, mi-a făcut semn cu capul, cînd îl mai strigaseră pe el aşa? Să vin să îl văd la Naţional, s-a dus vremea figuraţiei, ştiam oare că vrea să facă regie, vine imediaaat, la… la telefon, eh, spune şi tu, să mă caute la Inter la recepţie. Te sărut, şi chiar mă sărutase pe ambii obraji.

— Tu ştii ce vrei! Te ştiu eu! Ai grijă de tine şi de doamna, de L adică, şi mă împunsese de la distanţă cu un deget, apoi îmi făcuse semnul victoriei, V-ul acela.

Ridicase receptorul, venise şi neamţul meu între timp.

…Avusese un plan mare Călin. Nu-şi mai lăsase însă suficient timp. Murise spînzurat, iar ziariştii încercaseră, ieftin, să descrie poziţia eroului în ştreang. Nenorociţii mei de ziarişti. Se urcase în podul casei de pe Moţilor şi, în linişte, îşi aranjase frînghia de grinda cea mare…

Mă uit străin la femeia care intră în camera mea.

Noi n-avem trecut.

Poate ea înţelege?

Îi întind ziarul.

Un om s-a spînzurat, ei şi, îl cunoşteai? Hai să mîncăm.

Noi n-avem prezent.

Îi smulg ziarul şi mă ridic.

Călin n-avea voie!

Numai că el nu ştia cît îl iubim noi.

Poate dacă ar fi ştiut… Ar mai fi găsit în el putere, aşa cum găsise cînd gospodinele strigaseră măcelăriţi-i pe studenţi. Dumnezeu să le ierte, spusese Călin. Cînd minerii chiar îi măcelăriseră pe studenţi, Dumnezeu cu ei, bieţi orbi, spusese Călin. Cînd febra banilor îi cuprinsese pe toţi, sărmani săraci, îi iertase Călin.

— …El a căzut într-un fel de… de manierism încă înainte de a se sui cu adevărat pe scenă. Ce şanse ar putea să aibă?

— Ce manieră, Marius, joacă el unul şi acelaşi rol, ce rol?

— Joacă, nu joacă… Ştiu şi eu, el e Mesia.

…Dacă vin să mănînc? Nu, du-te femeie şi mănîncă liniştită. Ies afară din casă, intru în pădure şi mă aşez la rădăcina unui conifer cît un bloc de şase etaje. Şi mă închipui din ce în ce mai mic, ca şi cum m-aş privi din înalturi. Eu, lîngă bradul meu. Mi-e milă de mine. De noi. De generaţia noastră pierdută aiurea în lume. Plîng pînă îmi pierd controlul, nu mai am aer, îmi înfig mîinile în cetina uscată dimprejur pînă dau de rădăcina dură şi mă ţin strîns de ea. Dar pe nimeni nu pot păcăli cu asta.

(…)

 

 

Radu Jörgensen (Radu Georgescu) s-a născut la 12 septembrie 1962, la Iaşi. Este absolvent al Colegiului Naţional Mihai Viteazul din Bucureşti şi al Facultăţilor de Inginerie Geologică şi Geofizică la Universitatea din Bucureşti (după studii la Cluj şi Bucureşti), Ziaristică la Universitatea din Göteborg şi Pedagogie Generală şi Matematică la Universitatea din Växjö. În perioada 1990-2003 a trăit în Suedia, iar din august 2003 în Statele Unite ale Americii. În 2004, a obţinut titlul de Master of Science în Matematică la Universitatea din Birmingham, Alabama, S.U.A.. A debutat ca romancier cu volumul Clovnul din lemn de gutui, Editura Nemira 1998, în urma câştigării Premiului Nemira. 

A publicat în revista 22, săptămânalele Expres, Phoenix, Tinerama şi Observator Cultural ca şi în cotidienele suedeze Göteborgs Posten, IDag, VLT şi Metro. Din 2007 până în 2009 Radu Jörgensen a susținut rubrica permanentă America fără prejudecăți  în Observator Cultural, unde continuă să publice și astăzi.

Radu Jörgensen a semnat deasemenea regia şi scenografia spectacolului Priveşte înapoi cu mânie, la Studio Westmannia din Västerås şi a tradus din limba suedeză:  Roseanna de Sjövall-Wahlöö, Univers 1997, Moartea unui pornograf, de Jacques Werup, Scandic 1998, Cele mai bune intenţii, de Ingmar Bergman, Univers 2000. În prezent este conferenţiar universitar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland, S.U.A., coordonator şi moderator al unui turneu anual de matematică la nivel universitar, corespondent la diferite publicaţii europene şi americane.

Website personal: www.wix.com/rausa2004/radu-jorgensen

 

SE RESPINGE este un roman al EXILULUI. Un roman… suedez, gândit şi pus pe hârtie în româneşte. Un roman de o acută actualitate, având în vedere migraţia românească recentă, în special în interiorul Europei, care a atins proporţii pe care în urmă cu mai bine de un deceniu*, nu le-aş fi putut anticipa.

De ce suntem astăzi primiţi, găzduiţi, menţionaţi, apreciaţi şi (răs)plătiţi, sau, după caz, desconsideraţi, persiflaţi, insultaţi şi alungaţi aşa cum suntem, prin Europa?

Cine ne-au fost (primii) ambasadori?! În nici un caz cei trimişi de Cotroceni şi de unul sau altul din guvernele României din primii ani de libertate, adevărat? Ci, mai ales, cei din valul întâi al emigraţiei româneşti din 1990-‘92, fie ei ingineri, tâmplari, informaticieni, chelneri, fotoreporteri, hoţi, marinari sau scriitori. Acest grup pitoresc, aceşti aventurieri-ambasadori coborâţi toţi, aproape dintr-odată, pe peroanele unor gări (vest)europene. În cazul eroilor mei, gări (şi porturi) scandinave. Cartea mea conţine, în trei părţi şi un epilog, acest Descălecat. Conţine povestea intimă a conflictului trăit, a şocului psihologic avut de ei la ruperea de ţara, familia şi prietenii lor şi încercarea uneori disperată de a se adapta la aerul bine ozonat al Suediei de la sfârşitul secolului XX, dar şi la vicleniile unui alt fel de birocraţie.

La fel de bine cartea conţine şi fuga spre refugiul  conservatorismului-dictat-de-bunul-simţ al unui intelectual est-european mai întâi amuzat şi apoi îngrozit de naivităţile neo-liberale care bântuie (prin) lumea suedeză pe care s-a hotărât s-o cucerească.

…Personajele bat falezele Stockholmului şi străzile pietruite ale Uppsalei, cu gândul la haosul Bucureştilor şi tancul parcat pe Academiei, la fasoanele gazetăreşti de pe Calea Victoriei, la sondele de petrol ale Drăgăşanilor, la montările teatrale de la Craiova, la căminele universitare din Cluj şi Studioul studenţesc de radio. Altele visează la praful Algerului, la munţii Kurdistanului sau la nopţile albe ale Leningradului. Aceştia sunt imigranţii. Români, dar nu numai şi nu neapărat. Pentru oficialităţile suedeze ei sunt azilanţi, cazuri, dosare. Pentru Amnesty International sau pentru avocaţi, în schimb, sunt victime. Deşi mulţi nu ţin să aibă statutul ăsta. Pentru omul de rând de la paralela 60 Nord, pentru cei mulţi şi foarte blonzi, imigranţii sunt, mai ales, o mare necunoscută. Ceva exotic, ceva promiţător dar şi ameninţător în acelaşi timp. Romanul meu e povestea acestor oameni. Cutremurătoare, pe alocuri tragică, pe alocuri comică, precum tragi-comică e şi povestea luptei lor pentru a obţine VIZA.

Radu Jörgensen

(*SE RESPINGE este o ediţie revăzută, adăugită şi definitivă a textului publicat în 1998, la Editura Nemira, sub titlul Clovnul din lemn de gutui.)

 

 

România de azi s-a schimbat foarte mult faţă de ţara de acum o generaţie, cel puţin pentru că a devenit sursa celui mai mare val demografic care a părăsit acest spaţiu geografic vreodată. După unele statistici, două milioane de români lucrează azi în străinătate, mai mulţi ca oricând în istoria modernă a ţării. Romanul lui Radu Jörgensen este romanul primului val, cel al primei perioade de tranziţie. Experienţa migraţiei româneşti este azi similară ce ceea ce Irlanda a trăit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Scandinavia la începutul secolului XX, şi peste tot aceste experienţe au lăsat urme literare profunde, fie de-am menţiona aici doar Paradisul regăsit al lui Halldor Laxness sau paginile satirice ale lui Knut Hamsun scrise după anii petrecuţi în America – pentru a da doar două exemple ale unor opere scrise de laureaţi ai premiului Nobel. E firesc, aşadar, ca şi în spaţiul literar românesc să apară ample construcţii epice, care să descrie în detaliu experienţa exilului. […]

Acest roman [al lui Radu Jörgensen] ar trebui să primească drept subtitlu: mic ghid de supravieţuire, în deplină confruntare cu realitatea. Prin ampla dezvoltare epică este solid literar şi invită la lectură. Prin accentele autobiografice este interesant şi ca document, deşi nu îşi propune să fie un volum de memorii. Între romanele care abordează tema emigrării de după 1990, acest volum este cel mai consistent din punct de vedere literar, din câte cunosc eu. Fără o astfel de construcţie literară, am sentimentul că panorama literaturii române contemporane n-ar fi (fost) completă.

Bogdan Suceavă

 

Romanul semnat de Radu Jörgensen face o radiografie exactă a primului val de exilaţi români de după 1989, cei pentru care tragi-comedia “revoluţiei”, cu toate urmările ei – entuziasmul şi jertfele iniţiale compromise de puterea instaurată, asmuţirea minerilor asupra Bucureştiului în mai multe rînduri, etc. – devenise de nesuportat. [El] este astfel o panoramă a evenimentelor social-politice româneşti din 1989-1990, cu prelungiri în ambele direcţii temporale, ca şi o panoramă a diasporei incipiente, cea mai numeroasă de altfel pînă astăzi, uneori în dramatic contrast cu vechea diasporă românească.

Romanul se apropie de autoficţiune şi este construit în stilul binecunoscuţilor angry young men. […] Eroul este un geolog convertit în ziarist imediat după ”revoluţie”, prilej epic de a descrie atmosfera din redacţia a trei importante publicaţii româneşti ale epocii (unele continuînd să apară şi acum). Trebuie spus că Radu Jörgensen adoptă scrierea ”cu cheie”, căci numele publicaţiilor respective şi ale personajelor sunt schimbate în cartea sa, dar lesne de recunoscut de publicul românesc. […] Societatea suedeză este şi ea bine prinsă de condeiul autorului, de la parlamentari la oameni simpli, de fiecare dată în tratament epic, adică integraţi într-o povestire. Toate aceste micro-nuclee epice alcătuiesc caleidoscopic o panoramă aş zice exactă, cinstită, deloc edulcorată ori falsificată de intenţii moralizatoare sau de înfrumuseţări literaturizante, care constituie principala calitate a romanului. […]

Radu Jörgensen aparţine, ca autor, unei noi tendinţe literare, aceea transfrontalieră şi pretutindeni extrateritorială în năzuinţa-i de puritate şi împotriva oricărei Autorităţi abuzive şi mutilante. El realizează un tablou pitoresc, deznădăjduit şi revoltat al lagărelor de refugiaţi din Suedia anilor ’90, [populate cu] oameni de toate naţionalităţile pământului, bine conturaţi, cu obiceiurile şi maniile lor, dintr-o gamă de diversitate maximă, de la hoţi până la savanţi.  Întămplârile se înlănţuie alert, în ritmul captivant al unui roman poliţist, întrerupt de flash-back-uri în realitatea românească. Unele pagini mi-au amintit de Rayuela lui Cortázar.

Dan Petrescu

 

Prin francheţea confesiunii şi eleganţa naturală a stilului, Radu Jörgensen este unul dintre cei mai interesanţi scriitori din diaspora românească a ultimului val, […] un scriitor ajuns la deplină maturitate artistică.

Tudorel Urian, Proza românească a anilor ’90

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de