Cui i-e frică de Ryu Murakami?

De . Categorii: Dosare, anchete, Focus Japonia

Etichete: , , ,

Cui i-e frică de Ryu Murakami?

Publicat în October 02, 2011 , o comentarii

Există numeroase exemple de scriitori care au ales să se concentreze, dacă nu în întreaga carieră, cel puţin în parte din munca lor, pe explorarea unor teritorii întunecate ale imaginarului. Aceşti oameni sting lumina în spaţiile ficţionale pe care le descriu, lasă lucrurile de sub pat să mişune în voie, închid ochii şi încearcă să descrie lucrurile care îi mângâie pe faţă. Câteodată ei ajung marginalizaţi, situaţi undeva departe, în siguranţă, la frontierele literaturii nobile, categorisiţi ca aparţinând unor mişcări de scurtă durată şi influenţă limitată – Gustav Meyrink este un exemplu bun, reprezentant al „groteştilor de la Praga”, dacă-mi amintesc bine expresia, permeată în mod evident de o anumită nelinişte mai mult umană decât critică. Unii folosesc simboluri pe care le îmbibă – intenţionat sau accidental – cu tot soiul de conotaţii mistice şi mitice, simboluri întrupate în personaje, spaţii, gesturi devenite leit-motive, asta în special în perioada de început a acestui tip de literatură (Shelley, Charles Robert Maturin, Bram Stoker) în forma ei cea mai susceptibilă la francizare, ca să zic aşa. Alţii, şi dintre aceştia face parte şi Ryu Murakami, nu-şi ascund viziunile în spatele acestor simboluri, nu recurg la astfel de procedee pentru a face percepţia lor mai uşor de digerat, mai tolerabilă. În această zonă există chiar un anumit tezism în raportarea la cumulul de simboluri ale moralităţii şi raţiunii, a credinţei în bine – gândiţi-vă doar la unele texte ale Marchizului de Sade care opun iconografiei şi simbolurilor creştine cele mai nemiloase şi şocante forme ale experienţei umane, substratul fiind acela al conflictului dintre o meta-realitate luminoasă, întreţinută prin intermediul unei panoplii de imagini esenţialmente arbitrare şi abstracte cu o realitate mustind de umori, de sânge, de fluide septice şi de efluvii emoţionale torenţiale, primitive, cărora contemporanilor lui le păreau sub-umane.

Ryu Murakami păşeşte felin pe limita dintre aceste două viziuni, şerpuieşte prin zona de conflict ca un reporter de război, coase prin intermediul textelor sale marginile franjurate ale rănii dintre „sacru şi profan”. Sigur că nu-i reuşeşte întotdeauna – uneori intră clar în câte-un teritoriu bine delimitat, moment în care textele sale pierd mult din deschidere şi din capacitatea de a dezvălui şi întreţine acea nelinişte sâcâitoare care apare în preajma unui adevăr refulat cu orice preţ, dar în general el reuşeşte să-şi calibreze percepţia în aşa fel încât să dea cititorului impresia că priveşte printr-o pereche de ochelari 3D de modă veche (o lentilă roşie şi una albastră), care suprapun două lumi doar vag diferite într-o imagine holografică înspăimântătoare.

Să luăm de pildă romanul În supa Miso, unde mi se pare că această virtuozitate tehnică a lui Ryu Murakami atinge un soi de prag, de piatră de hotar. Totul în această carte este bazat pe o anumită ambiguitate neliniştitoare. Personajul principal este un ghid în industria sexului din Tokyo, o călăuză pentru gai-jinii (străinii, termen în cel mai bun caz uşor peiorativ) dornici de a experimenta formele exotice ale sexualităţii aşa cum numai în spaţiul nipon se mai găsesc. În acest context, el pare bine adaptat, vaccinat la situaţiile şi imaginile de care se lasă înconjurat, într-o asemenea măsură încât realitatea acestei industrii nu-i mai pare în nici un fel şocantă – în consecinţă nici cititorul nu este încurajat să se oprească şi să se mire de bizarul intrinsec al spaţiilor şi practicilor descrise şi explicate. Este pur şi simplu lentila roşie – o realitate colorată, detaliată, dar logică şi, în fond, bidimensională. Straniul intervine odată cu apariţia americanului chel, gras şi cumva nepotrivit, dislocat într-un pacheţel alternativ de realitate, încă de la prima intrare în scenă, acest criminal în serie filosof, acest Mephisto care îl duce pe tânărul cinic şi pregătit pentru orice într-o cu totul altă realitate, îi zdruncină profund percepţia şi, odată cu a lui, pe cea a cititorului. Acest roman este textul în care Ryu Murakami evită cel mai bine, dupa părerea mea, tentaţia de a fi şocant, de a juca el rolul americanului dezaxat. Descrie într-adevăr câteva scene atroce, dar ele trec cumva în plan secundar, nu ajung să reprezinte apogeul romanului, ci doar un mijloc prin care americanul îl conduce pe tânărul japonez înspre o schimbare finală şi totală de percepţie. Din acest punct de vedere, În supa Miso poate funcţiona chiar ca un fel de artă poetică auto-conţinută, magistral condusă până la capăt. De altfel, chiar autorul mărturisea că romanul l-a surprins în timp ce-l scria, a preluat controlul şi l-a târât după el, rând cu rând, spre deosebire de celelalte cărţi ale sale. Este o mărturisire întrucâtva surprinzătoare, deşi, în această cheie de înţelegere a operei sale, explică multe. Nici un alt roman al lui Ryu Murakami nu este atât de bine echilibrat între două extreme, între două realităţi, cu excepţia probabilă a lui Albastru pur, aproape nemărginit, cartea sa de debut, care pare a prefigura, a schiţa revelaţiile şi trimiterile din În supa Miso.

Asta nu înseamnă că scrierile lui Murakami sunt uşor de ierarhizat – am căpătat această perspectivă tocmai din încercarea de a găsi un numitor comun între textele sale, care par atât de diferite în esenţă, încât sunt dificil de privit în ansamblu. Copiii de aruncat, de exemplu, romanul său cel mai amplu şi, din anumite puncte de vedere, cel mai bun, pare a avea foarte puţin în comun cu Piercing, o cărţulie mult mai mult scenariu de film decât roman. De fapt, acesta este unul din elementele fundamentale ale literaturii lui Murakami – filmicitatea, perspectiva cinetică, regizorală, tehnica impecabilă de dozare care pare învăţată de la Akira Kurosawa mai degrabă decât de la vreun scriitor. Nu e de mirare că multe dintre romanele sale au fost ecranizate şi că Ryu Murakami este unul dintre principalii scenarişti de film pentru noul val de cinematografie japoneză. Şi poate că tocmai prin această lentilă, prin prisma cinefilului poate fi înţeles cel mai bine.

Filmele japoneze horror sunt o rasă aparte, reuşesc cu adevărat să provoace o reacţie profundă, viscerală de groază, spre deosebire de majoritatea sosiilor lor Hollywoodiene şi asta nu din cauza unui nivel mai ridicat de violenţă sau de atrocitate (de fapt din contră), ci din pricina capacităţii de a explora spaţiile interstiţiale ale realităţii, crăpăturile în percepţie şi în carapacea de raţionalitate a lumii. Poziţionarea unei camere care surprinde 95% dintr-un spaţiu, exact atât cât restul să pară cu atât mai ameninţător, răbdarea de a nu arăta sursa pericolului decât, eventual, la sfârşit, perversitatea de a nu întrupa răul în forma esenţialmente ridicolă a unui personaj ca Freddy sau Jason sau Mike Myers, aceşti „unkillable killers” puși faţă în faţă cu personaje caricaturale şi jalnice.

Nu pot să nu-mi amintesc de Pablo Francisco, un comedian care batjocorea standardul de film horror perpetuat la Hollywood, mirându-se de uşurinţa cu care personajele devin victime. În traducere liberă: „Copiii ăştia sunt atâta de uşor de căsăpit… i-ai putea strangula cu un telefon fără fir!” Filmele japoneze nu permit astfel de concesii. Ca şi la Ryu Murakami, personajele sunt pe deplin conştiente, sunt capabile să-şi analizeze mediul, să-şi ia măsuri de precauţie eficiente, sunt personaje în care privitorul sau cititorul se recunoaşte, cu care este de acord, cu care empatizează fără rezerve. Spaima, neliniştea vine atunci când, în ciuda tuturor măsurilor de siguranţă, în ciuda tuturor progreselor, a volumului de cunoştinţe acumulat, a răbdării, atenţiei, raţiunii, în ciuda tuturor acestor mecanisme defensive pe care te bazezi mereu, realitatea reuşeşte să crape, să caşte guri şi răni, să se elibereze de sens. Şi lucrul cel mai îngrozitor este că, odată ce ruptura s-a produs, personajele care supravieţuiesc reuşesc să integreze noile stări, noua situaţie într-o nouă paradigmă – esenţialmente se contaminează şi apoi suferă mutaţii subtile, devin ceea ce îi urmărea până atunci. Realitatea ascunsă este virală. Cititorule, ia aminte, Ryu Murakami nu se opreşte la a descrie percepţiile care îl bântuie, ci, prin textele sale, le diseminează, le dă posibilitatea să se reproducă.

 

Mircea Laslo

(foto: wikipedia.org)

 

Mircea Laslo

Mai multe articole de