Anime within an animation @ Paprika [Anim`est 2011]

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film, Stiri

Etichete: , , ,

Anime within an animation @ Paprika [Anim`est 2011]

Publicat în November 02, 2011 , o comentarii

În cadrul selecţiei de lung-metraje a festivalului Anim’est de anul acesta, un loc aparte a fost deţiunt de secţiunea Omagiu regizorului Satoshi Kon, în cursul căreia au fost proiectate trei din cele patru lung-metraje animate ale regizorului: Perfect Blue, Tokyo Godfathers şi Paprika. Două dintre acestea, ultimele două mai exact, au ajuns şi la Cluj prin intermediul follow-up-ului Anim’est. Înainte de a recomanda cu căldură Paprika, cea mai bună animaţie a acestui follow-up, voi proceda ca anul trecut, redirecţionându-i pe curioşi aici, pentru o părere mai avizată şi un profil al cineastului decedat în august 2010.

 

Revenind la Paprika (2006), aceasta este penultima animaţie a lui Satoshi Kon (ultimul lung-metraj finalizat, neluând în calcul The Dream Machine, programat să apară postum), pe lângă Ohayō, animaţie din cadrul proiectului Ani-Kuri 15, o serie de 15 scurt-metraje de câte un minut, fiecare aparţinând unui alt regizor. Adaptat după romanul omonim al lui Yatsutaka Tsutsui, Paprika este un film care ia frumos suprarealismul de mânuţă şi îl scoate la plimbare. Cum ar trebui să fie orice călătorie care se revendică de la suprarealism, Paprika este absolut spectaculos din punct de vedere vizual, de la culorile electrice, extrase dintr-un paletar pe care nu îl pot numi decât psihedelic, la imponderabila alură senzual-grotescă a reprezentărilor animate. Traseul conceptual este şi el tributar suprarealismului, inscriptibil într-o grilă clasică a expresionismului freudian, ajuns din urmă de tot atâtea ramificaţii teoretice ale postmodernismului.

 

Filmul propune un proiect de analiză a interdependenţei dintre vis şi realitate, a intercalării acestora, chestionându-le ca funcţie şi ca dat existenţial, coagulându-se în jurul noţiunii de iluzie şi mai ales de simulacru. Dinamica binelui şi a răului, din mrejele căreia nicio animaţie nu se poate sustrage în totalitate, este foarte subtil construită în acest caz, întrucât Satoshi Kon sugerează că există mai multe faţete ale controlului decât ne-am putea închipui. Pe de o parte există controlul asumat, acela care îşi doreşte o regularizare a unui sistem haotic (cum ar fi mintea unui pacient care suferă de o boală psihică), pe de altă parte există controlul care pretinde a fi promotor al libertăţii, în numele binelui suprem. Regizorul înclină balanţa şi într-o parte şi în cealaltă, însă în ultimă instanţă, aluzia sa e faptul că uneori natura neîmblânzită, factorii incontrolabili (datul existenţial), pot fi mai periculoşi pentru oameni decât pericolul pe care aceştia îl reprezintă pentru ei înşişi. Astfel, forţa malefică este reprezentată prin intermediul Preşedintelui, un om de ştiinţă care consideră că visele trebuie dezlănţuite şi nu controlate, nu îmblânzite, iar pentru a înlesni acest lucru ajunge să aspire toate celelalte personaje în visul său dement, lasând spectatorii să se întrebe unde ar trebui trasă linia înainte ca lucrurile să o ia razna. Filmul prezintă de fapt cum o echipă de oameni de ştiinţă perfecţionează DCMini-ul, aparat capabil să înregistreze visele oamenilor şi prin intermediul căruia psihiatrii pot analiza şi chiar interveni în visele pacienţilor.

/
A interveni în visele oamenilor pentru a planta anumite imagini/idei sună deja a ceva cunoscut. Exact!, toţi cei care vor viziona, la fel ca mine, această animaţie abia acum, vor fi automat izbiţi de asemănarea conceptuală cu Inception (despre influenţele din zona The Matrix nici nu mai vorbim, deoarece ne-am afla în situaţia unei referinţe într-o referinţă într-o referinţă). Chiar dacă filozofia din Inception este mai bine articulată, organizată mult mai precis (deşi pe alocuri, mai placidă, trebuie menţionat), Paprika este printre puţinele animaţii vizionate de mine cu implicaţii – nu există altă modalitate de a o spune – filozofice atât de serioase, chiar în rândul anime-urilor, care nu sunt tocmai poveşti Disney. Şi spun asta deoarece situaţia iese cu totul de sub control în momentul în care prototipurile DCMini sunt furate, iar visele personajelor nu sunt individual controlate, cum ne-am putea aştepta, ci întreaga lume este progresiv cuprinsă de un vis psihotic colectiv (generat de un vis alpha, care fuzionează cu un altul ş.a.m.d, îngolbând realitatea). Şi când spun psihotic vorbesc foarte serios, imaginile conţin o tensiune şi o angoasă inimaginabilă, cu precădere anumite secvenţe, ca aceea în care personajul principal feminin este abuzat. Evident, violul nu este explicit (oare?), însă brutalitatea cu care Chiba Atsuko e dezvelită de alter-ego-ul ei oniric, Paprika, corporalitatea pregnantă şi sexualitatea insinuantă, l-au pus pe Kon faţă în faţă cu cenzura, în pofida faptului că scena e justificată, cutremurătoare şi fascinantă.

 

Acest spaţiu, când cyberpunk, când suprarealist, devine pentru spectator cu atât mai intrigant cu cât în spatele culorilor (incredibile, nu am spus-o îndeajuns), este o întreagă pânză de intertextualităţi şi referinţe culturale, în buna tradiţie postmodernă de care vorbeam înainte. De la tradiţii japoneze şi chineze la cultura pop şi cinematografică, Satoshi Kon construieşte un adevărat puzzle, cu piese de la cele mai evidente la cele mai absconse. Între toate acestea, cultura cinematografică este preeminentă, existând un spaţiu oniric alocat viselor care se desfăşoară după scenarii clasice ale unor regizori cunoscuţi, ca de exemplu Hitchcock, precum şi cinematografe care împânzesc universul ficţional, fără a mai pune la socoteală aspiraţia ratată de a deveni regizor a unuia dintre personaje. Nici influenţa tradiţiei literare asupra lui Satoshi Kon nu este de înlăturat, venind puternic din zona Philip K. Dick & co. şi a SF-ului (însă nu numai). Din arsenalul SF, regizorul preia în primul rând fascinaţia pentru tehnologie, transpusă desigur într-o dinamică love/hate, ideea de realitate virtuală compensatorie (Paprika chiar trasează o paralelă între cyberspaţiu şi vis), precum şi posibilităţile practic nelimitate de distorsiune spaţio-temporală. Toţi aceşti factori nu îi construiesc, însă, filozofia, ci doar o potenţează.

 

Dificultatea unei raportări obiective la o realitate care nu mai e altceva decât un miraj, datorită metamorfozării incontrolabile a acesteia în iluzii, a fost una dintre temele care l-au preocupat în mod deosebit pe Satoshi Kon, care a mărturisit că vede un real pericol în escapismul practicat prin manga în Japonia, deoarece acea lume este într-adevăr foarte colorată, vivace şi seducătoare, însă poate ridica şi capcane extraordinare, mai ales dacă rezultatul e acela de a permite deteriorarea lumii reale.

 

Oana Furdea

 

Oana Furdea

Mai multe articole de