Hitgirl – despărţirea (proză)

De . Categorii: Antologia Echinox 2010, Dosare, anchete, Literatură, Proză, Proza-antologie

Etichete: , ,

Hitgirl – despărţirea (proză)

Publicat în November 06, 2011 , o comentarii

 

(Acest text este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

 

 

despărţirea

O lume a bărbaţilor. Vocile lor sonore, gesturile smucite. A venit ieri unul Vlăduţ, pe care-l ştiam de când era mic, cu o claie de păr blond şi obrajii mereu îmbujoraţi, de ruşine sau de excitaţie, probabil şi una şi alta. Acum e militar profesionist, în regimentul de gardă Mihai Viteazul. Când m-a îmbrăţişat m-a ridicat în aer, aruncă-mă-n cer, prinde-mă, aruncă-mă iar. “Şi, te-nsori?” l-am întrebat. În loc să se îmbujoreze mai tare, mi-a răspuns cu o glumă despre femei. Mi-a zis că-mi stă bine cu ochelari. M-a întebat dacă nu mi-e frig aşa. Au venit ceilalţi şi ne-am învălmăşit, cineva a deschis o şampanie, o proastă abia aterizată, venită cu Radu, se alinta că cine o ajută să tranşeze un ananas, ea nu ştie, nu poate. Au sărit câţiva voinici s-o salveze. Încă o şampanie a pocnit. Am primit toţi în pahare de plastic. Vlad a râgâit cutremurător. Proasta cu ananasul a izbucnit în râs. A venit unul cu o sticlă de Finlandia, mi-am pus şi eu peste şampanie. Deodată cineva mi-a acoperit lentilele şi mirosul de ananas m-a învăluit. Apoi palmele aromate răsucindu-mi faţa, aproape să-mi scrântească gâtul, şi vocea ei vioaie aburindu-mi ochelarii: “Ei, mă mai ţii minte?”. Da, dacă mă concentrez puţin îţi spun şi cum te cheamă. Diana. Şi cred că o ştiu din vară, de la Sulina, de la ziua lui Timaru. O ştiu chiar bine, e una dintre surorile Tinei şi nu e chiar aşa de proastă. Tina care e-nsărcinată într-a opta. Şi fiindcă suntem doar noi două, pierdute într-o adunătură de bărbaţi, Diana a simţit nevoia să vină lângă mine, să vorbim şi noi un pic ca fetele. Pe gazdă, mama lui George Jokerul, n-o mai punem la socoteală, pare bătrână şi bolnavă. O ascult cu atenţie pe Diana povestindu-mi aventura vieţii ei, şase săptămâni de voluntariat la Crucea Roşie, în Sudan. Şi luna viitoare pleacă-n Ruanda, până-n aprilie. Eram curioasă care sunt criteriile de selecţie a voluntarilor, cum ajungi să faci aşa ceva. Mi-a explicat. M-a ajutat să-mi aprind o ţigară, era curent, mi-a ţinut paravan cu palmele. Apoi m-a întrebat ceva de Japonia, dar n-am mai apucat să-i răspund fiindcă a strigat-o Radu. Şi am rămas singură. După ce mi-am terminat ţigara, am scos bricheta şi am dat foc la paharul de plastic pe care-l păstrasem ca scrumieră. Îl ţineam de buză şi flăcăruile picurau în zăpadă, până i-am dat drumul. M-am dus să-mi iau alt pahar. Am rămas amestecată printre ceilalţi. De ce să stau singură, ca o sălbatică?

A doua zi toţi erau mahmuri şi a trebuit să-l duc eu cu maşina la doctor pe unul, Alex, care-şi scrântise glezna. Nu eram deloc în cea mai bună dispoziţie, îl visasem pe Filip, veşnicul vis cu cearta. Rănitul meu nici nu mai ţinea minte cum se-ntâmplase, nici nu dăduse mare atenţie, iar acum se trezise cu piciorul umflat şi îl durea ca naiba, nu putea să-l pună-n pământ. Drumul era groaznic, peste noapte ninsese iarăşi, acum bătea vântul şi troienea. Eram pe-ntâi, imposibil să găsim pe cineva la dispensarul din sat. Până la oraş erau aproape douăzeci de kilometri, nici o bucurie să conduci prin nămeţi. Lamă sau plug nu vedeam trecând pe drum, nici nu cred că sunt de mare folos când viscoleşte. În vis mă certam cu Filip înainte de plecare, încercam să-i explic că e o prostie să plece, el lua totul în glumă, eu mă enervam peste orice limită, îmi venea să-i dau cu ceva în faţă, să-i sparg dinţii. De atâtea ori am visat visul ăsta, în diverse variante, parcă aş vrea să mă conving pe furiş că o discuţie de genul ăsta chiar a avut loc. De fapt n-a fost nici o discuţie. Am totul fixat în memorie. Suntem acasă la Tina, care a promis că-i face budinca de adio. Am rămas cu toţii la ea peste noapte, acum începe să se lumineze afară şi noi ne dezmeticim, unul câte unul. Doar Timaru doarme încă, în dormitorul Tinei. Noi suntem în sufragerie.

Anaarhieeee! strigă Tina şi se aruncă peste noi, îmi înfige un cot în coaste că-mi vine s-o muşc de faţă. Descreierato! zice Filips, zâmbindu-i complice. Tembelo, oftează Jokerul cu vocea lui catifelată, coborându-se în patru labe ca să-şi culeagă de pe jos ochelarii. Profit de ocazie şi îl încalec: Diii! Căluţ! Căluţ – grăsuţ! Filips se îndreaptă ameninţător spre combină, pe faţa lui tronează acum un rânjet sinistru. Diavoliţo, oftează Jokerul, strângându-mi gleznele în mâinile lui moi ca nişte pernuţe. Brusc se face întuneric, un miros de bărbat mă învăluie: Filips, trecând pe lângă noi, şi-a dat jos tricoul cu un gest teatral, l-a lăsat să aterizeze pe capul meu. Reuşesc să-mi dezvelesc faţa, când deodată bumbacul se încordează – Tina, din spate, mi-l trage înapoi peste faţă, îmi zgârie nasul, trage de el ca disperata, mi-l petrece pe sub bărbie şi începe să zbiere Diii! Diiii! Nu văd nimic, mă ustură faţa, n-am nici o putere să ripostez. Diiiiii! Diii iapă schiloadă! Încerc să mă cabrez şi scot un nechezat sfâşietor, iese mai degrabă un mieunat oribil, dar funcţionează, Tina se sperie şi scapă o clipă tricoul din mâini. De-ajuns cât să evadez şi să fac câţiva paşi de-a buşilea. Mă ciocnesc însă de Jokerul care e încă în patru labe, încercând să-şi potrivească ochelarii. Ne proptim cap în cap şi ne uităm prostiţi unul la altul. Răsuflarea lui caldă îmi învăluie obrajii, inspir cu lăcomie aroma intensă de vanilie. Ai mâncat din budincă, îi şoptesc privindu-mă în ochelarii lui mici şi rotunzi, e mai mult un şuierat ameninţător care-i picură spaimă-n timpane, ştie că dacă-i spun Tinei l-am nenorocit, acum e sclavul meu. Filips şi-a pus muzica, din aer sar scântei, silueta lui trece fulgerător pe lângă noi şi înapoi într-un zid şi dintr-un salt pe canapea, apoi alt salt în afara câmpului meu vizual, probabil ţintind-o pe Tina. Mi se pare că aud o sonerie de mobil, nu pot să-mi dau seama dacă face parte din muzică sau chiar sună ceva. Filips trece iarăşi pe lângă noi, de data asta încetişor, ţinându-se cu mâinile de pântece, lovit probabil de Tina. Se lasă pe vine, rezemat de perete, rămâne acolo cu mâinile încrucişate sub diafragmă într-o îmbrăţişare jalnică. Doar capul continuă să se mişte, un tremur rapid şi violent pe ritmul muzicii.

Şi deodată – linişte. Îmi ţiuie urechile. Băi cretinilor, voi n-auziţi că sună? se răsteşte la noi Tina, cu degetele încă încleştate pe volumul combinei. Şi într-adevăr, sună, soneria răsună limpede, ca o pală de aer proaspăt. Jokerul se ridică din două mişcări fluide, o graţie mereu uimitoare pentru gabaritul lui. Îşi recuperează telefonul de pe policioara cu trandafirul japonez şi răspunde: Da. Da. Poftiţi, urcaţi. A sosit şofeorul, şopteşte confidenţial în urechea lui Filips. Abia acum observ că am încremenit cu toţii ca loviţi de o vrajă. Şofeorul e Radu. El trebuie să-l ducă pe Filip la aeroport. Mă uit la ceas, ar trebui să plece cam într-o oră. Deci a venit şi Radu, zice Tina cu blândeţe, dacă se trezeşte şi Timaru vă dau budincă.

 

HitGirl

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de