Je ne sais quoi, dar bănuiesc @ Augustin Cupşa

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , ,

Je ne sais quoi, dar bănuiesc @ Augustin Cupşa

Publicat în November 05, 2011 , o comentarii

 

De voie, de nevoie, o să-ncep cu un extras din Idiot’s inventory of … (fireşte, vărul obscur al lui Idiot’s guide to…). Săptămâna aceasta, despre truisme „cronicăreşti”: e-o treabă ingrată să scrii cronică de întâmpinare, dar cineva trebuie să o facă şi pe asta; a citi o cronică de întâmpinare angrenează tot soiul de plăceri mundane, din seria „ce a mai debitat X?” sau mai intimele serii „ce aş fi spus mai bine ca Y?” şi „ce a spus Z mai concis decât mine?”; nu în ultimul rând, se întâmplă câteodată, mai des sau mai rar, dar totuşi într-un mod cu totul imprevizibil, să apară câte o carte despre care toate cronicile spun, cu variaţiuni infime, acelaşi lucru. Atunci se nasc adevăratele momente de cumpănă şi interogări existenţiale: e de bine?, e de rău?, o fi într-atât de eterogenă cartea sau tragem cu toţii cu ochii în cronica vecinului? Întrucât chiar îmi place proza lui Augustin Cupşa, nu aş vrea să îi aduc nicidecum vreun deserviciu involuntar, prin urmare, îi voi lăsa de data aceasta pe alţii să îl evalueze conform criteriilor foarte stricte şi (nu-i aşa?) imuabile ale teoriei literare şi să-l clasifice pornind de la acerbe judecăţi critice. Eu mă declar mulţumită dacă, până la sfârşitul pledoariei mele, asemeni lui Cupşa, nu spun nimic.

Menţionez că, probabil, unul dintre meritele considerabile ale acestui autor este că, spre deosebire de mine, răspunde implacabil prin intermediul textelor sale la întrebarea: „De ce mai scrii dacă tot nu spui nimic?”. De notat ar fi faptul că structura narativă (indiferent de gradul de rigurozitate prin care este elaborată, în acest sens termenul mai permisiv de „proiect narativ” fiind mai potrivit), pare a fi o condiţie inerentă a coagulării sensului (înţeles, desigur, ca metafizică a epicului) pentru o parte din cititorii lui Cupşa. Ei bine, aceştia pot răsufla uşuraţi, întrucât în povestirile din Profesorul Bumb şi macii suedezi (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011) autorul se îndepărtează de „formula” promovată în primul său volum de proză, romanul Perforatorii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006). Ironic, un tip de scriitură care în proză scurtă nu ar fi fost într-atât de sinuos ca în roman, lucru care de altfel i-a fost îndeajuns reproşat în ceea ce priveşte Perforatorii, este în asemenea măsură recalibrat şi ţinut în frâu, încât am putea fi tentaţi să îl suspectăm pe Cupşa de a-l fi abandonat cu totul. Totuşi, dacă există vreun punct de convergenţă a celor două volume, atunci acesta este cu siguranţă forţa cu care, în roman, acesta te izbeşte cu capul de fiecare propoziţie, iar în proza scurtă te ameninţă constant cu acelaşi tip de tratament. Astfel, tensiunea din Profesorul Bumb… este de altă factură decât aceea a manifestărilor poetice, aluvionare din roman, însă este tributară aceleaşi muze, a cărei prezenţă inviziblă în text este cu atât mai ameninţătoare. Cu alte cuvinte, gândul meu e o ţară care ţine numai un stâlp de telegraf şi nimic altceva (Perforatorii, p. 122). Pe de altă parte, încă de la debut, Augustin Cupşa a fost un scriitor care „promite”, însă ce anume promite sau, mai exact, de ce promite, nimeni nu pare fi apt de a specifica într-un mod succint. Aserţiunile conform cărora este ludic, este ironic, este precis, este eclectic, este poetic etc. sunt îndreptăţite, însă constituie platitudini drăguţe în raport cu textele sale. Cu toate acestea, Cupşa pare să suscite nişte dubii serioase, care, aparent, se cer în mod obligatoriu elucidate: e sau nu e absurd?, e sau nu e fantastic?, poate e postromantic?, a scris sau nu a scris un roman? Frenezia aceasta de a fi primul care îl pune pe autor în sertarul corect (sau măcar printre cei care fac asta), mie nu îmi pune în evidenţă decât componenta aceea pe care unii ar numi-o indicibilă, care îl legitimează pe acesta. Totuşi, în virtutea puterii de seducţie pe care o exercită, aş prefera să-i spun „acel je ne sais quoi”, pe care în cazul lui Cupşa îl admit fără nici un fel de rezervă şi fără a depune prea mari eforturi să mi-l explic.

Scriam foarte mult. Ta, care era artist şi ştia ce înseamnă să fii artist, spunea că trebuie să ai o idee înainte să scrii o poezie, să pictezi ceva. Borges spunea că el ştie întotdeauna începutul şi sfârşitul unei poveşti, iar restul e o curgere. Vine din suflet. Eu nu ştiam nimic, nu aveam nici o idee, uneori mă durea şi mă îngrozea faptul că nu am nici o idee. Eu aveam doar gândul meu trainic şi neclintit ca stejarul din care se făcuse sicriul bunicului meu. El mă ţinea, eu, trăind, îl înveleam cu buruieni. El mă veghea, mă zdrobea, nu putusem să trec niciodată mai departe. (Perforatorii, pp. 73-74). Citind printre rândurile acestei mărturii, am putea fi tentaţi să ni-l închipuim pe Cupşa drept tributar al unei gratuităţi dubioase, având în vedere aparenta degajare pe care scrisul mult, inerţial, „de-amorul artei” o poate stârni. Căci scrisul, nu-i aşa?, poate fi o boală, dar şi o metodă dulce de alinare (de fapt, mă gândeam la cuvântul mult mai potrivit al limbii engleze, relief). Totuşi, termenii cu valenţe canonizat-peiorative de mai sus, se cer de ceva vreme reetichetaţi. „A scrie mult” se poate referi din punct de vedere cantitativ şi la angrenajul afectiv al unui text de proză, chiar dacă acesta este poetizat şi nu problematizat epic (după cum remarcă Bianca Burţa-Cernat); inerţia poate fi, în cazul anumitor autori, statornicie; iar amorul autentic pentru artă poate fi o justificare (un weltanschauung, cum s-ar spune), întrucât pentru unii există nevoia de literatură, dincolo de proiect. Personal, nu pot decât să sper că acest fapt este valabil într-o oarecare măsură pentru fiecare cititor, oricât de preţios ar suna, căci suntem cu toţii nişte căţeluşi blegi pe undeva, indiferent de zona faţă de care devenim siropoşi.

Cupşa suscită în primul rând empatia cititorului, vizând acele corzi sensibile ale acestuia, având reale şanse de a se număra printre acei autori cu care stabileşti o legătură emoţională indisolubilă, lifelong. Departe de a debloca cine ştie ce glandă ascunsă a ali(e)nării, în proza lui Cupşa sunt realmente perceptibile toate frustrările născătoare de genii, după cum excelent pune problema Nora Iuga pe coperta a patra a Profesorului Bumb…, acesta înscriindu-se astfel pe filiera trasată de Blecher în Întamplări în irealitatea imediată, ambele cărţi dovedindu-se la fel de percutante, după cum afirmă tot Nora Iuga. Cât despre amorul artei de care spuneam mai sus, acesta se manifestă la Cupşa după cum urmează: Vara, tot vara, îmi amintesc, primeam lectura suplimentară. Tata îmi cobora din bibliotecă volumele. Ale lui Arghezi erau scunde şi groase, în coperte tari albastre şi cu pagini palide. Le ţineam în mână şi mi se părea că acolo se poate ascunde totul. În ramele albe, literele construiau blocuri şi forme perfecte. De netulburat. Respectau simetrii şi distanţe ca nişte paşi de vals. Nici nu aş fi vrut să le citesc, doar să le privesc. Să le pronunţ fără să mă gândesc la sensul lor, aşa găseam cuvântul ca un sâmbure de cireaşă, lucios, fără gust, imposibil de apucat. Îl plimbam în gură de pe o parte pe alta şi nu îmi mai venea să îl scuip. De-abia apoi treceam la adevărata lectură. (Perforatorii, pp. 61-62).

O parte din fascinaţia pe care proza acestui autor o poate stârni este tocmai felul în care sensul se coagulează în mod intrinsec, aproape în lipsa oricăror tertipuri narative, a oricăror elemente exterioare. Elementul anodin este ubicuu într-o asemenea măsură încât refuză orice tentativă de clasificare. De aici provine şi tentaţia pe care o am de a cita atât de mult din textele sale, întrucât majoritatea fragmentelor din Perforatorii debordează de poezie, putând foarte bine să fie considerate versuri, pe care îţi tot vine să le repeţi, doar că sunt mai degrabă elaborate decât succinte. Perforatorii e o carte pe care ai putea foarte bine să o ţii în permanenţă pe noptieră, să o deschizi aleatoriu în fiecare seară şi să citeşti atât cât ai nevoie pentru a-ţi lua doza zilnică de „frumos”, în exact aceeaşi manieră în care ai răsfoi un album de poze care nu îţi aparţine, deşi ai putea foarte bine să apari în toate fotografiile. De aceea îl consider pe autor un fel de cutie vizuală a Pandorei, care îmi dă senzaţia că este, în modul cel mai brut cu putinţă, ceea ce vede. Am continuat cu pregătirea abstractă. Reuşesc deja să citesc cursiv, fără să îmi mai imaginez nimic, separ cuvântul de înţeles cu destulă uşurinţă. Parcurg acum cărţi serioase, ca şi cum aş mânca pungi întregi de seminţe. Dau o atenţie deosebită obiectelor din jur, care există fără să trăiască şi de la care încerc să mă inspir. Fac repetiţii, ore întregi, ca să devin obiect. Scriu pagini despre nimic, despre minunatul nimic plin de substanţă. E foarte ciudat cum am găsit să nu mai fiu tocmai fiind. (Perforatorii, pp. 94-95).

Cât despre Profesorul Bumb şi macii suedezi, aici situaţia este ceva mai nuanţată. Cum spuneam şi la început, scriitura lui Cupşa are fără îndoială forţă, indiferent de palierul pe care marşează. Însă în acest volum de proză scurtă se revendică din zona imaginarului autohton (deşi nu neapărat cotidian), cu iz de umor balcanic, asezonat cu episoade psihotice şi puseuri edulcorate de absurd clasic. La toate acestea se adaugă un alt tip de absurd, unul insinuant, care e generat aproape numai prin intermediul tensiunii narative (fapt perceptibil mai ales în Munţii de neon şi Furtună într-un singur cuvânt, cele mai bune povestiri din volum), contrastând puternic cu scriitura, de data aceasta epurată în mare măsură de artificii poetice, frustă în sens mai degrabă realist decât impresionist, cum se întâmpla în volumul precedent. Tipul acesta de formulă narativă mai cumpătată nu este lipsit de expresivitate, însă rigorile pe care le impune acesta par uneori să îl stânjenească pe autor, în aşa fel încât ajunge să recurgă la soluţii epice forţate (în Profesorul Bumb… şi Importanţa cârtiţei, de exemplu). Fragmentele, luate în mod izolat, constituie o dovadă indiscutabilă a faptului că Augustin Cupşa e un scriitor realmente capabil, punctul său forte dovedindu-se a fi, din nou, dincolo de ambalaj, fluenţa, cadenţa ritmică a frazei. Mărturie în acest sens stă prima frază, cu adevărat excelentă în cazul a cel puţin trei din cele cinci povestiri ale volumului. Însă, după cum spuneam, neajunsul cel mai mare al acestui volum este faptul că firul roşu este uneori grosolan înnodat, soluţiile narative dovedindu-se expeditive şi transparente. Pe de altă parte, acest fapt poate fi compensat de o construcţie foarte puternic închegată a personajelor, unele dintre ele (Otto, Basil, Promoroacă, Profesorul Bumb), reuşind să coaguleze în jurul lor întregul arsenal narativ, într-un joc, deloc tipic, al prezenţei-absenţei, jucând şi dejucând configuraţia şi intenţiile discursive ale textului, toate acestea în lipsa oricărei concluzii. Totuşi, nu aş dori să las pe nimeni cu senzaţia că l-aş considera pe Cupşa, în buna tradiţie a meseriei sale, un veritabil „doctor de suflete”, doar pentru că are personaje anxioase şi un bun spirit de observaţie, deoarece, cu siguranţă, pletora de nuanţe a fiecăreia din frazele sale merită cu siguranţă mai mult decât atât, fiind în mod cert apanajul unui scriitor redutabil. Chiar dacă în anumite zone, în care datorită faptului că renunţă la poezie nu poate menţine tensiunea expresivă şi devine clişeic (Importanţa cârtiţei), Cupşa are capacitatea de a te ţintui în textele sale, ademendindu-te chiar şi împotriva voinţei tale. Îl privi pe Basil departe pe alee, chiar în capătul ei, gonind cu pasul mare, mânat de o sete adâncă. Ar fi fost un moment bun să o şteargă, mai ales că el lăsase cheile în contact, dar acum muzica o ţinea închisă acolo, ca un fel de vis – plutea şi dansa, ridicând mâinile în aer şi fluturându-le apoi în jurul fundului ca şi cum s-ar fi aflat pe o podea lucioasă din America de dinainte de război. (Profesorul Bumb şi macii suedezi, p.149)

În ultimă instanţă, Perforatorii şi Profesorul Bumb… sunt două volume de proză valoroase, care rezistă dincolo de eventualele neajunsuri. Acestea sunt diferite, însă nu într-un mod fundamental: se dovedesc a fi în primul rând complementare. Avem în faţă două ipostaze ale lui Augustin Cupşa, prima fiind el [care] se abandonează şi îşi face din abandon un scut, o trăire demnă de susţinut, şi [cealaltă ipostază] eu îmi fac din grija asta stupidă pentru el, fără să vreau, un abandon. (Perforatorii, p.126).

 

Oana Furdea

 

Oana Furdea

Mai multe articole de