Our short examination round their factification for incamination of „publication”

De . Categorii: Editorial

Etichete: ,

Our short examination round their factification for incamination of „publication”

Publicat în November 07, 2011 , o comentarii

Abstract. The present editorial discusses the problem of scientific (and “scientific”) publication in Romanian literary and cultural magazines. Starting from the reasonable assumption that, for the vast majority, publishing is preferable to “perishing”, it can be observed that, by simply mimicking the form of the journal article, a semblance of „scientific” research can be bestowed to pretty much any text. Also, that some publications will play ball. We maintain that, from this particular felicitous conjunction, blah blah ensues.

Keywords: any, cluster, of, erm, resounding, Words, will, do

 

Mantre neliniştitoare populează preocupările academice. Silabe, acronime magice de care se leagă speranţe, aşteptări, frustrări, de care, zice-se, depind, vor depinde, prestanţe, recunoaşteri, cariere. ISI, regina balului sau zeiţa mistică, „stăpâna cuvintelor dătătoare de putere”. „Nu ştii vreo ISI?”, mă întreba de curând cineva. Căci nu multe sunt întrupările sale pe tărâmul strădaniilor ştiinţifice literaturiceşti. ERIH apoi, noul semi-zeu, cel cu Multe Liste, de care se leagă visurile umaniştilor şi umanioarelor. Intendentul BDI, aşteptând să-şi umple cămările, împreună cu mai umilul său ajutor CEEOL. Şi, în fine, limbul ultimei speranţe, cvasi impronunţabil, cncesită şi el, suflete şi minţi cercetătoare.

Febra publicării de articole (i-am putea spune ISItă) sau urgenţa „activităţii ştiinţifice”, cum se numeşte ea într-un limbaj de lemn reactivat, nu e, fireşte, de zeflemisit în totalitate. E o chestiune serioasă. Ea provine dintr-un imperativ „economic” al producţiei şi eficienţei, pliat peste universitate şi recunoscut, mai de voie mai de nevoie, peste tot în lume (o prietenă de la o universitate din Anglia îmi spunea nu demult că merge la o discuţie cu şefa ei de catedră, care doreşte să ştie câte cărţi are de gând să scrie în următorii cinci ani). Imperativul acesta cere ca profesorii să mai facă şi altceva decât doar să predea trei-patru cursuri pe săptămână. Sau, în cazul nostru, cum probabil se crede, să piardă câteva ore discutând literatură, un alt fel de-a tăia frunză la câini. Universitarii au scris mereu cărţi, eseuri, articole, însă acum simt din ce în ce mai acut presiunea unui sistem care-i împinge spre producţia constantă de articole de o anumită factură. Sistemul comunicării academice a creat „articolul ştiinţific”, şi apoi reţelele de articole şi citări, ca model al legitimării „ştiinţificităţii” şi al controlului asupra acesteia. Pentru că dacă e cercetare „ştiinţifică” e OK, se justifică banii, altfel doar „vorbim discuţii”. S-a creat astfel panteonul funcţionăresc al indexurilor amintit mai înainte, gardienii şi garanţii faptului că, până la urmă, lumea face totuşi ceva.

E ceva în neregulă cu acest model? Uneori, nimic (modelul se cuvine judecat nominalist, după rezultate). Alteori … de multe ori…. Să începem însă cu câteva observaţii care nu implică încă o judecată a acestuia.

Mai întâi, în cazul studiilor literare acesta este vizibil un model dobândit, sau extins asupra domeniului. El provine din aria ştiinţelor exacte, şi probabil acestora li se potriveşte mai bine. Se poate argumenta apoi că forma a nivelat conţinuturile, făcându-le previzibile. Multe reviste ori culegeri de asemenea articole, de la noi ori de aiurea, au idei puţine dar fixe. În bună măsură asta se datorează faptului că autorii îşi mulează discursul pe pretenţiile formei, şi/sau pe pretenţiile sau orientarea publicaţiei în care urmează să apară articolul. Se scrie astfel deseori cu „tendenţă”, pentru asigura publicarea, iar „tendenţele” răspund unor linii de cercetare stabilite în funcţie de politici culturale mai mult sau mai puţin sforăitoare.

Ceea ce este vizibil problematic, în privinţa articolului ştiinţific din zona literară – ca specie de discurs – este faptul că aici capătă importanţă un rol pe care-l bănuiesc a fi secundar la articolele din ştiinţele exacte: acela de-a asigura parte (uneori, bună parte) din „ştiinţificitatea” produsului. Pentru o disciplină care a învăţat cât de iluzoriu a fost visul modern al unei „ştiinţe” a literaturii; şi care se mulţumeşte acum să privească din nou şi din nou aceleaşi constelaţii identitare ale culturii şi subculturilor, forma aceasta poate părea o ancoră binevenită. Faute de mieux, un garant exterior. Poate că distincţia între formă şi conţinut e aici prea tranşantă faţă de ce se petrece de fapt în aceste texte, dar ajută la scoaterea în evidenţă a nevoii de „ştiinţificitate” spre care sunt împinse discursurile despre literatură. E o discuţie mult prea largă aceasta pentru un editorial, şi fără îndoială că o reflecţie asupra legăturii dintre interpretarea literaturii azi şi conceptul de „ştiinţific” ar fi salutară, nu doar pentru disciplina însăşi ci chiar pentru modelarea în viitor a practicilor instituţionale. Pentru că tot suntem la subiectul acesta, aş pleda aici nu pentru resuscitarea absurdă a unor modele tari, ci tocmai pentru un „je m’en Fish-ism” în care interpretarea literaturii să fie „precum virtutea” (Fish dixit), adică propria-şi răsplată, şi lipsită de angoase în privinţa unei lipse de „ştiinţificitate”.

În fine, să amintesc şi epifenomenul întrucâtva amuzant pe care-l luam peste picior în „rezumatul” editorialului. În ultimii ani, această nevoie presantă de publicaţii s-a resimţit şi între revistele culturale, dintre care unele şi-au modificat uşor formula, împrumutând forma – şi adesea doar forma – unor jurnale academice, pentru a accede în feluritele baze de date şi a avea astfel o mai bună vizibilitate. Se întâlnesc aici texte care nu sunt deloc articole ştiinţifice, dar respectă formatul (rezumat, cuvinte cheie, citări etc.) şi pot fi aşadar trecute la CV. Cel mai ilar caz întâlnit de mine e relatarea unei călătorii de plăcere în această formulă. Le e greu revistelor culturale să-şi asigure locul în nişă şi niscai cititori, însă putem fi de acord că această deghizare nu e o soluţie, decât poate pentru cei care mai vor să bifeze un articol.

Mi-aş dori ca Echinoxul să lanseze această dezbatere şi să constituie un spaţiu în care să se strângă reacţii, întrebări, răspunsuri, în fine o „conversaţie” despre ce înseamnă a scrie şi publica despre literatură.

 

Rareş Moldovan

 

(sursă foto: aici)

Rareș Moldovan

Mai multe articole de