Domnului profesor cu dragoste @ Brăila [teatru]

De . Categorii: Cronici, Teatru

Etichete: ,

Domnului profesor cu dragoste @ Brăila [teatru]

Publicat în February 21, 2012 , o comentarii

 

Cred în publicul tânăr, în deschiderea lui mult mai mare faţă de cei care se indignează când văd un umăr dezgolit sau un cuvânt mai “dur.” (Horia Suru)[1]

 

Pe Horia Suru (http://www.horiasuru.ro/) îl ştiam din anii de studenţie, pe când viitorii actori şi regizori îşi ţineau spectacolele în sala Radu Stanca din incinta Facultăţii de Litere de la Cluj. M-aş putea hazarda să spun că, într-o anumită măsură, crescusem împreună, eu – văzându-i pe ei jucând şi educându-mi sensibilitatea pentru teatru, ei – învăţând şi trăind teatrul. Ştiam că între timp dăduse la masteratul de regie şi eram curioasă să văd cum s-a format între timp. Şi de câte ori se întâmplă ca oamenii plecaţi dintr-un colţ al ţării să se întâlnească într-un cu totul alt loc, fără să-şi dea întâlnire? Aşa se face că spectacolul Domnului profesor cu dragoste a devenit o mică răscruce de drumuri.

În anul 1959, E.R. Braithwaite publica un volum despre experienţele sale ca profesor în estul Londrei, iar opt ani mai târziu apărea filmul omonim, în regia lui James Clavell, avându-l pe Sidney Poitier în rolul principal. Pornind de la acest scenariu, Horia Suru preia situaţiile şi confruntările care-şi păstrează actualitatea, alcătuind cu atenţie atmosfera dură şi haotică din şcolile de cartier. M-am întrebat cât de dispuşi sunt “adulţii” să accepte ceea ce Domnului profesor… încearcă să le arate. Şi, din păcate, cred că nu sunt în număr destul de mare cei care înţeleg mesajul. Pare mai uşor să ne prefacem că ştim perfect ce se întâmplă în lumea lor (doar şi noi am avut acea vârstă, nu era chiar aşa… nu? Sigur nu?) şi nimic nu e atât de “exagerat” cum ar vrea spectacolul să credem. În acest caz, sugerez o vizită (şi nu într-o zi de vacanţă) pe la şcoala care v-a văzut formându-vă; s-ar putea să vi se clatine puţin încrederea în propriile şi neverificatele adevăruri.

Decorul sălii-studio, aidoma unei clase, băncile scrijelite ori scaunele trântite cu zgomot, forfota în mijlocul căreia simţi parcă nevoia să te ridici în picioare şi să strigi: “Linişte!” sunt primele elemente care atrag. Dar cea mai de impact construcţie realizată în interiorul piesei este partea de coregrafie, folosită cu o deosebită precizie şi intensitate, îmbinând diferite tehnici de dans (sincron, parkour, contact improvisation, street battle). Sub îndrumarea coregrafei britanice Sophie Duncan, elevii îşi exprimă, cu o dăruire remarcabilă, complexul de nesiguranţe specifice adolescenţei, schimbările care-i afectează pe toate planurile fiind transformate din manifestări violente în expresia artistică ce reuşeşte să transmită toate aceste stări în mod acut. Interesul regizorului pentru “această vârsta a întrebărilor, a nesiguranţei, a dezvoltării în gândire, în corp, a senzualităţii şi sexualităţii incipiente, a marilor pasiuni, a greşelilor, a alegerilor (…) extrem de vie, de energică şi în acelaşi timp extrem de adevărată”[2] îşi găseşte un bun partener în tinerii dispuşi să-şi petreacă orele libere, de după şcoală, la repetiţii şi făcând antrenament fizic. Copiii care, dacă nu obţin toate confirmările de care au nevoie din partea adulţilor, îşi creează propria lor evadare din zona de “între” în care se află, demonstrând o voinţă de la care şi noi am avea ceva de învăţat. Recunosc că m-am simţit mult mai atrasă de vitalitatea lor şi de energia molipsitoare pe care o degajă pe parcursul spectacolului decât de actorii ce dau viaţa adulţilor (dintre aceştia, cel mai marcant fiind Dragoş Muscalu în rolul profesorului Mark Thackeray) – poate din cauză că păreau să-şi dea şi ultima suflare ca totul să le iasă cât mai bine posibil. Erau acolo, în elementul lor, pe muzica lor (de la Phillip Glass, The Clash, Muse, la Broken Family Band sau Jay-Z), în frământările lor, în transformarea de la situaţia de copii “rebeli fără cauză” (sau cu prea multe cauze cu care nu ştiu să se descurce) la adolescenţi trecând spre maturitate nu într-un mod forţat, ci învăţând să se autodescopere, să se modeleze conform propriilor standarde, şi nu ca o consecinţă a modelelor din familiile lor – la fel de funcţionale precum păpuşile dezmembrate ori maşinile rămase pe jantă anotimp după anotimp.

Asemenea modului cel mai adesea răbdător, convingător şi subtil în care profesorul Thackeray se transformă în instrumentul ce scoate la suprafaţă calităţile unor elevi “incorigibili”, Horia Suru pare să fi găsit metoda prin care să obţină doza exactă din ceea ce caută în interioritatea adolescenţilor cu care lucrează. Şi fiecare dintre aceştia pictează cu o altă nuanţă, cu o altă personalitate, împreună formând un colaj de lumi interioare pe cât de variat, pe atât de cuprinzător – sau un puzzle pe pânză care, scos pe scenă în văzul tuturor, prinde tonalităţile ce nu le-ar fi putut surprinde lăsat fiind la umbră.

În seara în care am fost să văd Domnului profesor…veniseră mulţi liceeni. Eram înconjurată de ei şi mi-a părut atât de bine. Le auzeam comentariile şi aprobările şoptite, râsetele discrete, simţeam că erau şi ei pe scenă şi că îmi transmiteau din emoţia şi trăirile lor; că (re)deveneam şi eu copil de vârsta lor şi încetau a-mi fi necunoscuţii pe lângă care trec de obicei pe stradă şi ale căror voci mi se par ostentativ de ridicate. Recunoşteam în ei convingerea pe care nicio autoritate nu le-o poate lua:

They will not force us
They will stop degrading us
They will not control us
We will be victorious.

Rugându-l pe Horia Suru să-mi spună câteva cuvinte despre acest spectacol, am primit următorul răspuns (la ale cărui speranţe nu pot decât să subscriu):

“Spectacolul Domnului profesor cu dragoste pe care l-am creat la Teatrul “Maria Filotti” din Brăila anul trecut a fost pentru mine cel mai mare proiect regizoral de până atunci şi, cred, unul extrem de inedit în peisajul teatral românesc – şi, în egală măsură, important pentru comunitatea din Brăila şi instituţia supremă de cultură din oraş. Două din cele mai importante scopuri ale noastre în lucrul la acest show (despre care puteţi afla mai multe informaţii pe pagina teatrului: http://www.tmf.ro/index.php?q=ro/node/437 sau pe cea de Facebook: http://www.facebook.com/Domnului.profesor.cu.dragoste) şi pe care acum, la ceva timp de la premiera de la sfârşitul lui septembrie anul trecut, putem spune că le-am îndeplinit, au fost să creăm o pepinieră/o sursă de actori tineri, dar cu experienţa scenei, pentru viitoarele spectacole ale teatrului şi iată că, în nici trei luni, tineri care au urcat prima dată pe scena la Domnului profesor… joacă deja în alte cinci producţii ale teatrului. De asemenea [am vrut] să aducem public nou la teatru. La acest spectacol, în afară de publicul fidel TMF, vin foarte mulţi tineri, elevi sau studenţi, vin părinţi chemaţi de copii, elevi chemaţi de profesori sau invers etc. Cred că aici am reuşit să rup această meteahnă veche de “excursie cu clasa la teatru răsplătită de un zece la Română”. Cu toate acestea, marele meu regret în primele luni de viaţă ale spectacolului e faptul că încă nu am reuşit să-l “scoatem afară” în festivaluri, turnee… D-l Ion Parhon, invitat la premiera din cadrul festivalului de teatru “Zile şi Nopţi de teatru” la Brăila spunea că cel mai important lucru e ca acest spectacol să fie văzut de cât mai mulţi oameni din ţară şi mesajul său să-i atingă pe cât mai mulţi. Sper că anul acesta vom reuşi mai mult.

Atât ineditul teatral (lupta şi contradicţiile dintre energia şi vitalitatea celor cincisprezece actori tineri, şi experienţa de viaţa şi de scenă a celor cinci actori profesionişti), cât şi puternicul mesaj violent social, educativ uman, mă fac să sper că viaţa Domnului profesor… va fi cât mai lungă.” (Horia Suru – regizor, ianuarie 2012)

 

Mirela Dimitriu

 

 


[1] http://brailachirei.wordpress.com/2011/07/10/horia-suru-si-regia-la-%E2%80%9Edomnului-profesor-cu-dragoste%E2%80%9D-interviu/

[2] Ibid.

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de