Tennessee Williams – Memoriile unui bătrân crocodil (fragment)

De . Categorii: Diverse, Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , , ,

Tennessee Williams – Memoriile unui bătrân crocodil (fragment)

Publicat în February 23, 2012 , o comentarii

Fragment din volumul Memoriile unui bătrân crocodil, apărut în noiembrie 2011 la editura Art în traducerea Antoanetei Ralian.

 

Ca să fiu drept, existau, prin anii patruzeci, câteva buzunare fabulos de grase care împărţeau, cu zgomotoasă publicitate, pomeni tinerelor talente. Existau bursele Guggenheim care puteau fi câştigate, după o luptă acerbă, de un artist extraordinar şi totuşi atât de fragil ca Hart Crane. Poate că bursa nu ar fi putut veni niciodată destul de devreme pentru a-l putea salva pe Hart de la autodistrugere, dar când, în cele din urmă, a venit, a fost prea târziu. Şi mai erau prin anii treizeci proiectele WPA şi, vai, Doamne, ce m-am mai străduit să mă încadrez şi eu în ele, la Chicago şi la New Orleans, şi mereu primeam câte un şut. Şi ceva mai târziu au apărut subvenţiile Rockefeller de câte o mie de dolari, cu o posibilă, dar improbabilă, sporire de cincizeci la sută, în viitor. Mult mai târziu, am avut parte de această subvenţie, cu spor cu tot.

Marii bogătaşi au o înduioşătoare încredere în eficacitatea sumelor mici.

Ar fi trebuit să pun această remarcă între ghilimele, nu să o scriu cu italice, din moment ce nu-mi aparţine, ci este unul dintre (legendarele) comentarii succinte ale lui Paul Bigelow asupra pomenilor divine, cu scutire de impozite fără îndoială, ale plutocraţiei noastre babiloniene.

Abia acum, când privesc lucrurile retrospectiv, la o mare distanţă de timp, pot vorbi despre aceşti mult celebraţi binefăcători ai tinerilor artişti pe un ton oarecum lipsit de pietate, dar puneţi acest lucru pe seama acrelii vârstei. Când eram unul dintre tinerii talentaţi care trăiau laolaltă cu ceilalţi, nu cunoşteam mila de sine, cel puţin nu într-o măsură care să mă deosebească de restul omenirii. Desigur, ştiam cu toţii că ceva ce trece drept milă de tine însuţi conţine una dintre emoţiile adânc înrădăcinate în natura umană. Dar noi nu aveam nici timpul şi nici înclinaţia de a ne plânge de milă. Ceea ce am observat eu printre artiştii din generaţia mea a fost un sentiment de respect faţă de sine, uneori împins chiar până la un exces de mândrie; am remarcat şi am simţit, şi încă mai remarc şi mai simt, mult mai mult respect de sine, împins chiar până la exces de mândrie, decât milă de sine care, în fond, nu-i decât o faţetă a dispreţului de sine, sentiment care trebuie lăsat în voia celor dispreţuitori din fire.

În 1930 m-am angajat ca jumulitor de pene la o crescătorie de porumbei dintr-una din aşezările de la periferia oraşului Los Angeles, aşezări despre care se spune că sunt un ciorchine de sate în căutarea unui oraş. Slujba asta de jumulitor nu era prea lucrativă, dar avea o serie de compensaţii nemateriale. De câteva ori pe săptămână se aduna un grup de băieţi şi de tineri în „şopronul de execuţii“. Porumbeii erau omorâţi prin despicarea gâtului, după aceea erau ţinuţi de picioruşe, care li se zbăteau frenetic, deasupra unei găleţi în care li se scurgea sângele până îşi dădeau duhul.

Pentru fiecare porumbel pe care-l jumuleam şi-l pregăteam pentru piaţa din Los Angeles, aruncam câte o pană într-un bidon marcat cu numele fiecăruia dintre noi, şi la sfârşitul zilei eram plătiţi după numărul de pene din bidon.

Pentru mine era o treabă dezgustătoare, dar compensaţia, în afară de plata sărăcăcioasă, consta în minunatele taifasuri dintre noi, jumulitorii din şopron; îmi aduc aminte, şi n-am să uit niciodată, o frântură de observaţie filosofică simplistă, făcută de unul dintre băieţii mai sofisticaţi:

– Ştiţi, dacă stai mult timp într-un colţ de pe ţărmul ăsta, mai de vreme sau mai târziu o să zboare un pescăruş deasupra capului tău şi-o să-ţi cace în creştet un oloi de aur.

(Am citat de vreo două ori fraza asta, o dată într-o piesă şi o dată într-un scenariu de film, dar simt nevoia să o aud rostită pe scenă sau pe ecran. Totuşi…)

În timp ce mă îndeletniceam cu jumulitul, a dat peste mine un mare noroc. Am primit o telegramă de la Group Theatre din New York, prin care eram informat că am câştigat un „premiu special” de o sută de dolari pentru un grupaj de piese într-un act, care se chema American Blues. Telegrama era semnată de Harold Clurman, Irwin Shaw şi răposata Molly Day Thacher Kazan.

Multă lume nu-şi mai aminteşte că, pe la sfârşitul anilor treizeci, o sută de dolari însemna o pâine bună, pe când acum abia dacă poţi convinge cu ei o fată să-şi petreacă noaptea cu tine. Dar la vremea aceea nu a însemnat numai o pâine bună, ci şi o uriaşă încurajare menită să-mi ridice moralul şi, chiar şi în zilele mele de mizerie, o încurajare în „amărâta mea profesiune şi misiune” era mult mai importantă decât ceva convertibil în bani gheaţă. Ştiţi, nu reuşesc să fiu un mizantrop rece când privesc îndărăt şi-mi amintesc de felicitările absolut sincere şi lipsite de invidie pe care le-am primit de la colegii mei şi de la patronii de la crescătoria de porumbei. Ştiau cu toţii că sunt scriitor şi, deci, un ţicnit, şi uite că, dintr-odată, un pescăruş a zburat peste colţul meu şi m-a încununat cu o mană cerească, deşi nici măcar nu aşteptam de mult timp în colţul acela.

Aş fi putut, desigur, să-mi cumpăr imediat un bilet de autobuz şi să aterizez direct în Manhattan, şi mi-ar mai fi rămas destul pentru o săptămână sau două de locuit la YMCA; în schimb am cumpărat cu mai puţin de zece dolari o bicicletă la mâna a doua, dar în stare bună; nepotul sprinţar al patronului crescătoriei şi-a cumpărat şi el una şi, ca să sărbătorim evenimentul, am pornit-o spre sud pe o şosea numită Camino Real şi am pedalat din Los Angeles-Hawthorne până la graniţa cu Mexic. Ne-am dus la Tijuana şi la Agua Caliente, care erau foarte primitive pe atunci. Locurile erau foarte primitive şi noi foarte inocenţi şi în cantina unui orăşel de la graniţă ne-am întâlnit cu… mă rog, hai să spunem că am descoperit că micul Zeu kewpie are o fire de prădător, aşa că până la urmă am fost mult mai puţin încântaţi de cantinele mexicane şi de clienţii lor, şi am pornit înapoi spre nord, de astă dată pe un „camino” foarte „real”. De fapt, nu mai aveam bani de dormit prin vreun hotel, dar câmpiile, sub cerul înstelat, erau foarte confortabile.

Pe urmă, într-un canion de lângă Laguna Beach – un orăşel încântător pe vremea aceea – am trecut întâmplător pe lângă o fermă de păsări la intrarea căreia era lipit un afiş pe care scria „Avem ne voie de un ajutor”. Şi cum şi noi aveam nevoie de ajutor, ne-am prezentat fermierilor, o pereche în vârstă, doritori să angajeze îngrijitori pentru păsările lor, pe două luni, timp în care ei urmau să plece în vacanţă. (Nu ştiu de ce pe atunci eram atât de atras de slujbe legate de păsări, nici un psihanalist nu a putut să-mi explice.) Bătrânii, respectabilii soţi care de ţineau ferma, nu se prea îmbogăţiseră de pe urma ei, ba chiar abia de reuşeau să-şi crească puii, şi ne-au declarat, scuzându-se întruna, pe un ton mişcător, că singura plată pe care ne-o pot oferi este cazarea într-o mică baracă, în spatele coteţelor. I-am asigurat că păsările erau pasiunea noastră; slujba se dovedea foarte atrăgătoare pentru noi, aşa că ei au plecat în vacanţă, iar noi ne-am mutat în baracă şi am stabilit relaţii de prietenie cu găinile încă de prima oară, când le-am dat să mănânce. Nu ştiu cum arată acum plaja din Laguna, dar în anii treizeci era un loc foarte plăcut ca să-ţi petreci zilele de vară. Meciuri de volei, surfing şi surferi, exista şi o colonie de artişti, adică era tot ce voiai şi totul încântător. Dar cel mai plăcut dintre toate era să pedalăm pe biciclete prin canion, la căderea serii, când cerul încă e un poem. Şi când treceam pe lângă ferme, ne lătrau câinii, nu ameninţător, ci doar ca să ne anunţe că sunt la datorie.

Cred că vara aceea a fost cea mai fericită, mai sănătoasă şi mai radioasă perioadă din viaţa mea. Îmi amintesc că ţineam un jurnal în care mă refeream la ea numind-o Nave Nave Mahana, denumirea picturii mele favorite (tahitiene) din opera lui Gauguin, şi care înseamnă „Zile fără griji”.

Toate astea au ţinut până în august, luna în care cerul îşi pierde minţile şi explodează noaptea în stele căzătoare care, fără îndoială, au efect asupra destinului uman chiar şi în timpul zilei. Ca să rezum în câteva cuvinte: a dat dezastrul peste noi. A lovit întâi păsările şi apoi a ricoşat spre noi.

Într-o dimineaţă limpede, de cristal, am ieşit din baracă şi am constatat că o treime din lumea înaripată zăcea pe spate sau într-o rână, cu picioarele înţepenite de rigor mortis, iar supravieţuitoarele molimei fulgerătoare nu erau într-o stare mai bună. Se bălăbăneau ameţite prin coteţ, şocate parcă de moartea suratelor lor, şi, din când în când, câte una scotea un sunet ascuţit şi se prăbuşea fără să se mai poată ridica. N-am ştiut niciodată ce boală le pălise. Dar ăsta a fost sfârşitul lui Nave Nave Mahana.

Prietenul meu achiziţionase, pe cale legală, un Ford vechi, hodorogit, şi în ziua dezastrului a întins-o, lăsându-mă singur cu găinile moarte a căror soartă aproape că o invidiam. A fost, cred, cea mai lungă perioadă din viaţa mea când am flămânzit. Aproape zece zile n-am mâncat altceva decât mazăre uscată şi nişte avocado pe care le şterpeleam dintr-o livadă din canion. Subzistam cu aceste raţii inconsistente, întrucât eroicele supravieţuitoare ale molimei nu păreau prea potrivite pentru tigaia de prăjit sau oala de fiert, iar eu fusesem pălit de o inerţie care mă împiedica să părăsesc ferma. Oricum nu mai aveam un sfanţ, nici măcar pentru o scrisoare de ajutor, dacă un asemenea lucru jenant mi-ar fi trecut prin gând.

Am învăţat însă că după trei zile de semiflămânzire nu-ţi mai este foame, stomacul ţi se contractă, spasmele gastrice încetează, şi Dumnezeu sau altcineva picură în tine, invizibil şi ne dureros, un soi de sedativ, aşa încât te pomeneşti plutind într-o stranie şi inexplicabilă stare de calm; stare ideală pentru a medita la ceea ce a trecut sau e pe cale să treacă sau urmează să vină. După două săptămâni de asemenea stare, trăită mai mult la orizontală, am auzit bolidul rablagit al prietenului meu scuipându-şi oboseala în dreptul barăcii, iar el a intrat zâmbind indiferent, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe parcursul absenţei, cântase la clarinet într-o tavernă de noapte de lângă Los Angeles, în casase salariul pe o săptămână, sumă care s-a dovedit suficientă ca să ne permită retragerea în Munţii San Bernardino, pentru a ne reveni din calvarul trăit!

În vara aceea primeam scrisori de la diferiţi agenţi de pe Broadway, care-mi văzuseră prin rubricile de teatru numele menţionat în calitate de câştigător al premiului special acordat de Group Theatre. O agentă mi-a scris că nu o interesează piesele serioase, ci e în căutarea unui bun „vehicul”. I-am răspuns că singurul vehicul pe care îl pot oferi e o bicicletă cumpărată la mâna a doua. Dar o altă doamnă, Audrey Wood, şi-a exprimat un interes mai serios şi, la sfatul lui Molly Day Thacher Kazan, am ales-o pe Miss Wood să mă reprezinte; iar această micuţă persoană cochetă, al cărei soţ o poreclise „Mica Uriaşă a Teatrului American” (ambii erau mărunţei), m-a preluat, pe nevăzute, drept clientul ei şi m-a reprezentat multă, multă vreme. Spre sfârşitul toamnei din 1939, în timpul unei perioade de întemniţare în podul reşedinţei familiei mele din suburbia St. Louis, am primit o telegramă de la doamna Luise M. Sillcox, secretar executiv al Breslei Dramaturgilor, şi, în paralel, un telefon de la Audrey Wood, prin care mă informau că mi se atribuise subvenţia de o mie de dolari; doamnele mă presau să iau primul autocar Greyhound spre New York, unde avea loc întreaga acţiune pe atunci, şi poate că şi azi. Vestea a fost primită mai întâi de mama mea, neînduplecata doamnă Edwina (Cornelius C.) Williams, care, practic, a leşinat. Cred că a fost prima dată în viaţa mea când am văzut-o pe mama cu lacrimi în ochi, o privelişte răscolitoare, care mă impresionează până în ziua de azi; lacrimile şi strigătul ei: „Tom, sunt atât de fericită!” Fireşte, şi eu eram la fel de fericit, dar nu ştiu de ce pe mine o bucurie nu mă mişcă niciodată până la lacrimi; şi nici o nefericire, de altfel. Eu plâng numai la filmele sentimentale, care de obicei sunt tâmpite.

St. Louis nu reprezintă o parte mare a lumii, şi faptul că Rockefellerii investiseră o mie de dolari în talentul meu de scriitor, care, la vremea aceea, şi încă multă vreme mai târziu, nu se bucura de vreo dovadă substanţială, a stârnit mare interes în localitate. Toate cele trei ziare din St. Louis m-au invitat în redacţiile lor pentru interviuri legate de subvenţie. Până atunci, nu fusesem prea bine văzut în recele oraş St. Louis; de fapt, sora mea Rose şi cu mine am fost destul de singuratici în copilărie şi în adolescenţă. Şi, cu toate că tatăl meu dobândise un soi de reputaţie subterană ca mare mahăr în Compania Internaţională de Încălţăminte, totuşi o întâmplare nefericită prin care trecuse după o partidă de poker care ţinuse o noapte întreagă la Hotel Jefferson, cu puţin timp înainte de recunoaşterea mea de către Rockefelleri, o întâmplare nefericită în jurul căreia nu s-a făcut prea multă publicitate, a stârnit totuşi un noian de bârfe. Unul dintre jucători i-a strigat tatălui meu „Nemernicule!” şi cum tata se trăgea dintr-o cunoscută şi distinsă familie din Tennessee, l-a doborât la podea pe ticălos; dar ticălosul s-a ridicat iar în picioare şi l-a muşcat pe tata de ureche, de fapt i-a muşcat o bună „bucată” din partea exterioară. „C.C.” a fost spitalizat şi i s-a făcut o operaţie plastică. I s-au grefat cartilaje şi piele prelevate de pe coaste şi de pe fund, dar urechea muşcată nu a putut fi restaurată, ci doar aproximativ reparată. Bârfele legate de acest incident i-au conferit familiei noastre oarecare notorietate în St. Louis şi în ţinut, notorietate care s-a răsfrânt şi asupră-mi când am primit subvenţia Rockefeller, şi cred că sunt îndreptăţit să afirm că de atunci încolo toate urcuşurile şi coborâşurile prin care a trecut familia mea au stârnit interes public şi privat.

 

***

 

Tennessee Williams (1911-1983) este unul dintre cei mai străluciţi dramaturgi americani; personalitate puternică, dar autodistructivă, Williams a fost alcoolic, dependent de amfetamine şi de barbiturice, dar, în acelaşi timp, decorat de către preşedintele Jimmy Carter în 1980; orientarea sa sexuală a fost făcută publică de revista Time în anii ’50.
Scriitor prolific, autor de piese de teatru, poezii, nuvele, memorii, un roman, a marcat dramaturgia americană prin personajele sale memorabile. A primit Premiul Pulitzer (1948) pentru Un tramvai numit dorinţă şi pentru Pisica pe acoperişul fierbinte (1955), New York Drama Critics’ Circle Award pentru Noaptea iguanei (1952) şi Tony Award for Best Play pentru Trandafirul tatuat (1952).

 

***

 

În Memoriile unui bătrân crocodil veţi descoperi un Tennessee Williams care nu are cum să nu vă cucerească: o personalitate puternică, dificilă şi autodistructivă care nu se menajează absolut deloc, nu ascunde nimic sub covor şi nu are nici un moment tentaţia de a-şi cosmetiza viaţa spectaculoasă, scandaloasă şi plină de excese. Cu o sinceritate şi o relaxare pe alocuri aiuritoare, ne sunt livrate pe tavă toate slăbiciunile unui personaj ieşit din comun: homosexual declarat, cu relaţii tumultoase, alcoolic, dependent de amfetamine şi de barbiturice, depresiv, paranoic, obsedat de opera lui. Umorul contaminant, ironia şi autoironia impregnează toate scenele picante şi le salvează de exhibiţionism, imprimându-le un ton just. Nu lipsesc din povestea acestei vieţi nici momentele de maximă intensitate emoţională, cum ar fi, de pildă, relaţia specială pe care o are cu sora lui, Rose, bolnavă psihic, sau moartea partenerului său, Frankie, cu care a trăit paisprezece ani intenşi. La fel cum nu lipsesc nici relatările savuroase despre prietenii lui, unul mai celebru ca altul: Gore Vidal, Truman Capote, Elia Kazan, Marlon Brando, Vivian Leigh, Anna Magnani sau Elizabeth Taylor.

Tennessee Williams din aceste memorii nu pretinde niciodată că este altcineva decât ceea ce este şi nu pretinde niciodată că are de oferit lecţii de viaţă. Poate că singura lecţie la care ar trebui să medităm la finalul acestei lecturi este că „Dumnezeu nu vine când îl chemi, dar întotdeauna vine la timp.”

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de