Dan Coman – Parohia (avanpremieră)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Poezie, Proză

Etichete: , , , ,

Dan Coman – Parohia (avanpremieră)

Publicat în March 31, 2012 , o comentarii

.

Cel mai recent volum al lui Dan Coman, Parohia, este în curs de apariţie la editura Cartea Românească. Iată câteva fragmente din această carte.

 

Mai întîi apărea la gard un bărbat. Striga peste poartă chemîndu-l pe tata.

Unii plîngeau şi se văicăreau luîndu-şi obrajii în palme, alţii aşteptau liniştiţi. Tata ieşea în curte şi asculta fără să scoată o vorbă, cu ochii în pămînt, făcînd şănţuleţe cu vîrful pantofului.

Dumnezeu să-l ierte, o auzeam pe mama ridicînd vocea din verandă, strecurîndu-şi scurt capul pe uşă sau ridicîndu-se de la plivitul din grădină, roşie la faţă şi abia respirînd. Dumnezeu să-l ierte, striga, ştiind că tata nu va zice nimic, deşi ea, ea cu gura ei i-a spus de atîtea ori să nu mai stea aşa, ca mutul, cînd vin oameni la poartă.

N-apucau să mă cheme. Încă de cînd îi auzeam povestind, ştiam c-avem mort. Săream din verandă în curte şi o luam la goană înspre biserică.

Îmi plăcea tare mult să aduc steagul.

Imediat ce-l luam de pe cele două piroane înfipte în peretele din spate al bisericii, îl desfăceam şi-l învîrteam de cîteva ori în aer, strigînd. Îl ţineam cu amîndouă mîinile, ridicat deasupra capului tot drumul. Fugeam cît mă ţineau puterile, să aud pînza pocnind şi să simt băţul vibrîndu-mi uşor în mîini. Mă opream şi-l puneam la pămînt doar cînd făceam salturile de siguranţă, trîntindu-mă pe burtă în spatele vreunui mormînt sau în buruienile de la marginea drumului, pîndind. Cînd drumul era sigur, o luam la goană din nou, cu steagul în vînt. Simţeam pielea de găină cum face grămăjoare mici pe pielea mea cînd, ajuns la poartă, rulam din nou pînza neagră a steagului şi, aplecînd puţin capul, i-o întindeam omului.

Tata nu zicea nimic, adîncea doar unul dintre şănţuleţele.

Bine, părinte, zicea bărbatul, punîndu-şi steagul pe umăr. Bine, atunci miercuri la unu.

Oboseam, dar nu mă puteam da bătut. Îmi luam puşca de lemn de sub scări şi mă piteam după gard. Dacă drumul era liber fugeam înspre clopotniţă. Lăsam puşca sprijinită de uşă, îmi scuipam bărbăteşte în mîini şi, trăgînd cu putere de cureaua de piele, zdrăngăneam minute în şir clopotul ca să dau de ştire c-avem mort în sat.

 

***

 

În spatele casei era un cîmp. Seara ieşeam aici să fumez.

Mai întîi îmi duceam mîinile la gură şi făceam ca o cucuvea. Apoi mergeam repede-repede de-a lungul gardului. Dincolo de gard o aşteptam.

Ninia se oprea şi ridica băţul în aer. Animalele de care avea grijă făceau imediat o grămăjoară dinaintea ei. Cît dura grămăjoara, mîncam împreună din feliile ei de pîine cu dulceaţă.

Dacă mişcam mai aproape unul de celălalt, pămîntul uscat făcea sub noi ca un şoarece.

Aducea ţigări fără filtru furate din buzunarul maică-sii. Ne ghemuiam în iarbă şi stăteam aşa ceasuri întregi. Ninia tuşea aproape după fiecare fum. Umezea foarte tare capătul din care trăgea.

Cînd nu tuşea, pîndea ca nu cumva să ne sperie iar femeia aia înaltă.

Într-o vreme se auzea mama.

Ninia ridica imediat băţul şi dispărea printre animale.

O luam şi eu înapoi, repede, pe lîngă gard. Întorceam capul de fiecare dată cînd fluiera scurt pentru a-şi aranja grămăjoara.

 

***

 

Iarna ieşeam singur pe cîmp şi rostogoleam zăpada.

Dădeam uneori din întîmplare peste unul dintre animalele ei.

Mă aplecam îndelung deasupra lui.

 

***

 

Îi plăcea să stea în poartă.

Apăra excelent.

Mă întorceam de la şcoală, mă schimbam şi, dacă nu mă întreba nimeni nimic, o tăiam pe cîmp. Făceam ca o cucuvea şi Ninia apărea imediat, cu animalele ei împărţite în grămăjoare egale, înaintînd fără nici un zgomot.

Îmi aprindea ţigara şi mi-o întindea. N-aveam vreme de pierdut:

înfigeam două beţe în iarba uscată şi scoteam de sub tricou mănuşile de cauciuc lungi pînă la cot pe care le folosea mama cînd spăla hainele la rîu. Şi le punea cu multă îndemînare, apoi se aşeza la mijlocul distanţei dintre beţe, aplecîndu-se şi legănîndu-se uşor.

Nu renunţa la ţigara din colţul gurii, năframa şi-o strîngea la spate, cizmele de cauciuc plescăiau cînd se mişca.

Număram şapte paşi de la beţe înspre casa ei. Făceam un semn cu călcîiul, apoi îmi aranjam cu grijă mingea.

O minge grea, de gumă, ovală şi plină de petice.

Şutam cît de tare puteam, fără nici o reţinere.

Sărea şi dacă n-avea nici o şansă. Se arunca după fiecare minge, plonja de-i săreau cizmele din picioare. Apăra şi desculţă, n-o aşteptam să se încalţe, recuperam mingea şi trăgeam iar, imediat.

Cînd nu apăra ea, trăgeam eu pe lîngă.

Însă şase din zece tot marcam.

Care şase?

Cel puţin, dacă nu mai multe, îi răspundeam. Animalele ei stăteau în spatele porţii, nemişcate, fără să-şi părăsească grămăjoarele.

Dacă trăgeam mai sus, ea zicea că e peste.

Nu avea cum să fie peste, mă enervam, a fost chiar sub bară, la vinclu.

Peste, zicea ea rîzînd.

La păianjen, strigam. Jur pe roşu c-a fost sub bară, uite, chiar aici, spuneam apropiindu-mă cu viteză de beţe şi ridicîndu-mă pe vîrfuri, arătînd cu degetul colţul nevăzut.

Rîdea.

Habar n-ai, a fost chiar la vinclu, mă înfuriam tot mai tare.

Peste, clar, rîdea ea.

Îmi luam mingea şi, strîngînd-o hotărît în braţe, o luam în viteză spre casă. Nici măcar nu-mi întorceam capul. Habar n-ai, dar habar n-ai de fotbal!

Habar n-are, scrîşneam printre dinţi aproape plîngînd de ciudă,

în viaţa mea nu mă mai joc cu ea.

 

***

 

Mama ieşea tot mai des pe cîmp.

Pusese acolo fel de fel de sperietori pentru animalele Niniei. Unele zdrăngăneau, altele se mişcau doar încolo şi-ncoace în bătaia vîntului, scîrţîind.

Cîteodată căra o oală de tablă în care lovea cu lingura de metal.

Huşi! Ha! Hîşi!, striga.

Dădea din picioare pînă ce praful se ridica din iarbă şi se legăna la nivelul genunchilor.

Cîteodată îl aducea şi pe tata.

Tata îşi punea patrafirul şi scutura cădelniţa în toate părţile, lăsînd în urmă un fir subţire de fum mirosind a tămîie.

Apăream şi eu, să văd ce se întîmplă. Luam sfoara şi-l trăgeam acolo pe frate-meu, ademenindu-l cu măcriş.

Hîşi! Ha! Huşi!, făcea mama pînă obosea. Animalele Niniei nu se zăreau nicăieri.

Ne întorceam toţi patru, în şir indian.

Frate-meu în frunte, la volan, învîrtind aerul cu amîndouă mîinile pînă ce se termina gardul.

 

***

 

Erau zile cînd animalele ei nu miroseau deloc.

Degeaba alergam încolo şi-ncoace cu mingea prin iarbă.

Degeaba-i vorbeam de foarte aproape şi numai în şoaptă despre femeia înaltă.

Degeaba ridicam pentru ea praful pînă la genunchi,

Ninia nu zicea nimic.

Stătea nemişcată în mijlocul animalelor, fără să scoată o vorbă, cu năframa legată la spate. Doar ţigara i se legăna în răstimpuri la colţul buzelor.

Tare aş mai fi fumat şi eu una.

Îmi puneam mingea sub braţ şi o luam îmbufnat de-a lungul gardului, înspre casă. Din cînd în cînd, fără să mă opresc, întorceam capul. Stătea tot aşa, nemişcată, cu privirea pierdută-n gol, trecîndu-şi îndelung degetele peste chiştocul stins ca peste blana unei pisici.

 

***

 

Turtă de mălai şi miere, asta însemna nuntă în curînd. Pe vremea mea, zicea mama, erau nunţi cu duiumul, nu ca acum. Mai ales toamna, nu trecea săptămînă lăsată de la Dumnezeu fără să fie cununie în sat.

Într-adevăr: acum veneau mult mai rar.

Apăreau de obicei seara, după ce-şi terminau treburile pe cîmp. Se opreau la gard şi o vreme rămîneau aşa, tăcuţi, umblînd încoace şi-ncolo, aruncînd priviri scurte prin curte, poate-poate o apărea preotul, atunci n-ar mai fi trebuit să-l strige. Îi vedeam din verandă, în vreme ce curăţam cartofi. Tata s-ar fi dus, îşi pregătise deja cartea aia groasă, îşi luase patrafirul peste reverendă, dar mama nu-l lăsa. Aşteaptă, zicea nervoasă, aşteaptă să te strige, nu pot să rămînă o veşnicie aşa, ca muţii, la casa popii.

După o vreme strigau.

Îl strigau pe tata, dar mult mai reţinut decît cei care veneau pentru morţi. Fata întindea peste gard farfuria cu turte de mălai şi paharul cu miere acoperit cu o batistă albă. Tata ni le aducea în verandă şi, cît mîncam noi, rupînd bucăţi de turtă şi trecîndu-le prin miere, ieşea în drum şi le punea mirilor patrafirul pe cap, deschizînd cartea şi citind. Tinerii îngenuncheau unul lîngă altul.

Iar a uitat taică-tău portiţa deschisă, du-te şi-nchide-o imediat, mă împingea mama afară – şi eu săream scările şi o luam la fugă prin curte, auzind, pînă trînteam poarta, suficient de mult vocea aia a lui de biserică încît să mi se facă ruşine.

 

***

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de