Despre oameni, teatru experimental şi alte păcate – interviu cu Vasea Blohat

De . Categorii: Interviuri

Etichete: , ,

Despre oameni, teatru experimental şi alte păcate – interviu cu Vasea Blohat

Publicat în March 11, 2012 , o comentarii


VASEA BLOHAT, născută în 1988, studiază Teatrologia şi Regia (absolventă 2011) la Iaşi, clasa prof. Ion Mircioagă. Are deja trei proiecte la activ, cu şi despre oameni şi slăbiciunile lor. Are pagină de Facebook. Nu îi place Timeline-ul. Pare optimistă când vine vorba de prezenţa tinerilor în zona artelor, nu doar a celor şapte arte clasice, ci şi a celor alternative. A adaptat pâna acum texte de Dostoievski, Cehov sau Mrożek. Subiectele şi temele pe care le-a atins sunt dificile, iar unii ar spune chiar incomode şi tulburătoare – au ceva din tăria sufletului rus. Ceea ce e poate binevenit şi demn de urmărit.

.

 .

 “…tu ca regizor umbli în rezervoarele lor de vulnerabilitate şi ce faci de-aici încolo te priveşte – am învăţat să am grijă. Până atunci credeam că eu sunt singura care îşi pune radiografia pe masă.”


Lavinia Rogojină: Pentru că am auzit de prea multe ori spunându-se dacă ar fi să aleg din nou, aş face altceva”, tu ce zici?

Vasea Blohat: Că poți oricând face altceva, începând de azi chiar. Nu te obligă nimeni, mai ales în teatru, să nu alegi din nou. De fapt, în teatru e ca-n dragoste: alegi zilnic să mergi mai departe, să mai stai, să mai cauţi, să mai creşti, să rămâi.

Eu am vrut să mă fac și medic și jurnalist, şi avocat şi asistent social, şi pictor și de fiecare dintre alegerile astea eram foarte sigură. Până am ajuns la teatru, să zicem dintr-o nebunie (da, din nebunie, nu din „teatrul este viaţa mea”)… Şi-aici am rămas. Nici nu m-aş întoarce la altceva, poate puţin la desen, dar foarte puţin. Încep să îmi asum că sunt regizor, încă în formare, dar regizor.

 

L.R.: Cu cine ai lucrat până acum, cine simţi că te-a influenţat?

V.B.: Păi, primele nume care-mi vin în minte (să zicem că i-am cunoscut și am ciulit urechile):

Alexandru Dabija – mă refer înainte de toate la condiţia lui de făcător de spectacole cu actori; da, spectacolele cu actori sunt pentru mine, de fapt, teatrul din teatru. Eu optez pentru teatrul care stârneşte emoţii, care transmite emoţii, iar asta nu poţi avea decât lucrând şi răslucrând cu oamenii, cu materia vie. Cuvântul, imaginea… vin să îmbrace toată lucrătura asta.

Al doilea ar fi David Esrig, o săptămână de discuţii sau de exerciţii cu el e echivalentul a trei ani de studii. Începi să înţelegi şi să aşezi în tine nişte legi pe care le pipăiai până atunci. Te miri şi te bucuri de simplitatea şi de argumentele lui, te arunci frumos în fantastic şi vezi cumva că orice, că totul întotdeauna are logică. Asta e iar foarte important pentru cei care la urma urmei ridică în şi pe scenă, o poveste.

De lucrat, am lucrat cu Radu Afrim, de fapt am făcut asistenţă la Dawn Way. De la el cred că am învăţat că oamenii sunt vulnerabili. Şi că tu ca regizor umbli în rezervoarele lor de vulnerabilitate şi ce faci de-aici încolo te priveşte – am învăţat să am grijă. Până atunci credeam că eu sunt singura care îşi pune radiografia pe masă.

Nu mai ştiu, am avut un profesor foarte bun, Ion Mircioagă, şi-am întâlnit câţiva oameni care mi-au dat aşa, câte puţin din cunoştinţele lor, din poveştile lor, mi-a prins bine.

Îmi plac Mariana Cămărăşan şi Alexandra Penciuc.

Gata.

 

“E nevoie de un dialog curajos şi antrenant cu publicul de aici şi Ş’ART-ul vrea să găsească oameni (din toate colţurile ţării) dispuşi să pornească şi să susţină acest tip de conversaţie.”

 

L.R.: Ce înseamnă proiectul Ş’Art? Cine sunteţi, ce faceţi?

V.B.: Ş’ART e o asociaţie proaspăt înfiinţată, o organizaţie nonguvernamentală care şi-a propus să dea un refresh spaţiului artistic ieşean, să revigoreze puţin amorţeala cehoviană de pe meleagurile moldave… ha ha. Îşi propune să promoveze tineri artişti din diverse domenii ale artei contemporane (teatru, arte plastice, foto – video, dans, muzică, film). E nevoie de un dialog curajos şi antrenant cu publicul de aici şi Ş’ART-ul vrea să găsească oameni (din toate colţurile ţării) dispuşi să pornească şi să susţină acest tip de conversaţie. Eu am colaborat cu ei la Călăul şi Călăuza şi, pe viitor, din ce ştiu, sunt interesaţi de workshopuri, instalaţii foto-video, happeninguri, expoziţii, cam tot ce poate contribui la îmbogăţirea „scenei artistice alternative” din acest oraş (pe asta cu scena artistică alternativă s-o treceţi cu ghilimele că ei m-au pus să zic aşa).

 

L.R.: Cum îţi concepi spectacolele? Ştiu că ai regizat până acum două piese/spectacole, Despre oameni și alte păcate şi, recent, Călăul şi călăuza. Ce ne poţi spune despre aceste proiecte şi ce nu ne poţi deconspira?

Am mai avut un spectacol – Şi eu acuma ce să fac? – într-un club, o adaptare după Quartetul lui Sławomir Mrożek : … hmmm, ne-am jucat puţin pe ideea asta a absurdului. Diferenţa dintre vechile generaţii, noile generaţii şi cam cu câtă superficialitate ne raportăm la temele fundamentale ale vieţii… şi la urma urmei la cât de mult evităm să fim sinceri sau profunzi pentru că e mai simplu aşa.

Ce pot spune? spun tot…Cum le concep? Cam ca toată lumea: am o idee şi-o despic în patru. În primă fază trebuie să mă macine ceva, să am eu aşa o mare nevoie să spun ceva.

Despre oameni şi alte păcate a fost o adaptare… numai adaptări, vezi?! Asta din pricina drepturilor de autor care te lasă fără mamă, fără tată şi fără copiii nenăscuţi încă. Cum spuneam, o adaptare după Ivanovul lui A. P. Cehov. Ăsta a fost spectacolul meu de licenţă pe care l-am jucat la Uzina cu Teatru (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, Iaşi). Am aflat, după ce îmi alesesem deja textul, că la Bucureşti îl monta Andrei Şerban şi-am zis fie – şi a fost. S-a jucat pe final de stagiune cu sala plină, asta ne-a bucurat niţel, mai ales că spectacolul era făcut cu un minim de resurse şi toată scenografia se rezuma la şase scaune… A, uite, asta e ceva ce probabil n-ar fi trebuit să spun.

 

L.R.: Ne bucură că ne-ai spus, totuși.

V.B.: La Călăul şi Călăuza, în schimb, mi-am făcut de cap… Am cerut şi mi s-a dat. Şi-a fost tare plăcut.

Iniţial am vrut un one woman show (cumva, asta şi rămâne) de aceea mi-am ales o actriţă foarte bună: Laura Bilic, câştigătoare a galei Hop din 2010 şi asistentă univ. la Universitatea de Arte George Enescu.

M-au tot întrebat unii de ce am ales textul ăsta acum la început de carieră, nu ştiu, ca să fiu eu Cănuţă Om Sucit şi să sparg tiparul… nu, pentru că pur şi simplu acum am avut curajul sau energia să fac asta. Mi s-a părut mie că e nevoie, mai ales că toată lumea se plânge că în Iaşi sunt prea multe biserici. Cred că m-am gândit la asta şi-am luat o hotărâre – așa cum ieri, la o conferinţă (nu spui care) am văzut nişte pupăzoi şi m-am hotărât să fac un spectacol cu ei, pardon, după ei.

În Călăul şi Călăuza spectatorul se trezeşte într-o galerie de artă, deşi spaţiul în care jucăm e, de fapt, o cafenea. Dar na, ne trezim de dimineaţă şi departe ajungem, adică panotăm, depanotăm, agăţăm lupe şi citate pe pereţi, dăm cu mopul şi voila!

Două galeriste (actriţe: Ioana Lefter şi Alexandra Cantemir) îi invită pe oameni să vadă cele zece tablouri (modificate, aaa originalul e un Velasquez: Hristos pe cruce) – ele par identice dar nu-s, trebuie privite cu atenţie pentru că ascund diverse detalii: Coca-Cola, o lavalieră, mustăți à la Dali, fundiță de cadouri, un porumbel însângerat, un tatuaj, gloanţe şi aşa mai departe.

Ei, nu mai povestesc…

Am mers pe ideea omului care proiectează în Iisus tot ce-i trece prin cap, care-l ia pe Iisus ca pe orice, brand, mit, sintagmă lingvistică, simbol, refuzând să preia din Iisus jertfa lui sau mesajul… care e cel din final, al bunătății nemărginite. Tablourile sunt o proiecție mai mult sau mai puțin contemporană, omul de azi îl vede pe Hristos ca pe un subiect, dar nu ca pe Dumnezeul creator care cere numai să fim buni, Dumnezeu care, de altfel, pentru ideea aceasta, a dragostei și liberului arbitru a murit… Şi cam asta zice şi Dostoievski.

Iar mai departe îl preia Laura care spune cu toată durerea şi revolta ceea ce gândim noi toţi când vine vorba de Dumnezeu: Unde eşti? De ce-mi faci asta?

Am despicat puţin în patru (că tot ziceam asta la început) ideea liberului arbitru şi cum funcţionează ea astăzi, poate cum a funcţionat dintotdeauna. Da, mare om, mare cunoscător Dostoievski ăsta… nu ştiu dacă am menţionat: textul e din Marele Inchizitor (Fraţii Karamazov).

Ce n-ar trebui să spun: nici acum nu ne ies bezelele (servim spectatorii cu bezele, dar la ultimele două reprezentaţii am dezertat din arta culinară şi le-am cumpărat).

 

“Cine hotărăşte că teatrul se face numai pe scenă? Păi într-o vreme nu se făcea decât pe stradă, în biserici… peste tot. Păi cred că e iar vremea lui „peste tot”. Şi că avem putere şi capacităţi să facem oriunde.”

 

L.R.: Ce reacţie aştepţi de la cei care vin la teatru (experimental)? Crezi că e bună mutarea temporară într-un alt decor, schimbarea rolurilor sau chiar a locurilor din sală?Mă gândesc aici la teatrul alternativ şi îmi vine în minte Faustul lui Purcărete (care a avut un succes extraordinar) sau experimentul celor de la Cluj, Teatru 2.0, cu spectacolul Rubik, care a adus în prim-plan câţiva tineri foarte interesanţi sau la proiectul încă activ, Scrie despre tine, al Verei Ion, proiecte care “închiriază” spaţii alternative din realitate.

V.B.: Pentru cei tineri e destul de greu să pătrundă în sistem. Şi nu dezvolt ideea. Mi se pare cu atât mai important că tocmai ei să găsească soluţii… adică nu se poate, cine face legile?! Cine hotărăşte că teatrul se face numai pe scenă? Păi într-o vreme nu se făcea decât pe stradă, în biserici… peste tot. Păi cred că e iar vremea lui „peste tot”. Şi că avem putere şi capacităţi să facem oriunde. La urma urmei, câte decoruri pe care le-am avea deja la dispoziţie (la o privire mai atentă) nu construiesc scenografii pe scenă, de multe ori? Se pot căuta spaţii, se pot căuta soluţii… totul e să ai chef, curaj, oameni buni care să te sprijine. E foarte important să negociezi şi să discuţi şi să cauţi. Într-adevăr, nu totul se poate şi nu totul e uşor, dar nici imposibil nu-i nimic la vârsta asta.

Noi la Iaşi abia începem să înţelegem asta…

Reacţii… hmmm, aş vrea să se deschidă puţin, să primească noul mai cu inima deschisă şi să se mai rupă de clişee.

 

L.R.: Într-un fel de fiecare dată nuanţat personal, scriitorii, scenariştii sau regizorii sunt oameni care acordă o atenţie deosebită lumii din jur, care ştiu să privească. Proiectele tale pornesc din exterior sau dintr-o stare personală? Unde se întâlnesc privirile?

Cred că ce văd mă determină să am o atitudine, deci şi o părere. Apoi pentru părerea asta am nevoie de un limbaj, am nevoie să o exprim cumva. Pe scenă limbajul înseamnă acţiune, deci cauţi acţiuni. Şi unde dacă nu tot în jur, în ce vezi? E mai degrabă un cerc decât o întâlnire în privirile astea. Cauză şi efect una alteia.

Pe mine mă înfluenţează mediul şi eu mă gândesc să-l înfluenţez pe el. Dar proiectele mele pleacă sigur de la emoții, de la stări. Asta am încercat să fac până acum. E vorba înainte de toate de emoțiile care generează gânduri, cuvinte, gesturi – de emoțiile care declanșează atitudini față de ceva sau de cineva și de aici periplu prin relații, prin cotloane ale felului în care gândesc și văd oamenii lumea din jurul lor, balansul ăsta dintre adevărul unuia și adevărul altuia, care deși diferite rămân amândouă adevăruri și mai e și nevoia asta de a ști totuși, măcar puțin, de ce așa și nu altfel.

 

 (Urmează zona light, poate, a interviului. Destindeţi-vă.)

 

L.R.: Influenţată acum de Midnight in Paris, filmul cu un timeline foarte ofertant al lui Woody Allen, te întreb: unde ţi-ar plăcea să te întorci în timp şi cu cine ai vrea să te întâlneşti?

V.B.: Măi, eu m-aş duce în mai multe locuri, dar să zicem că dacă n-ar fi anii ’20, ar fi sigur Evul Mediu… şi mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu Hieronymus Bosch, dar nu doar să-l întâlnesc, să stăm aşa, o lună, să-l observ.

 

L.R.: Ce planuri are viitorul pentru tine?

V.B.: Nu știu, dar nici eu n-am pentru el. Îl aștept așa, cu chef și uneori cu disperare, cu revoltă. Sunt curioasă. Mă gândesc des la Micul Prinţ, cred că am să-l caut pe undeva, am în cap nişte copii care dau lecţii, cam asta…

 

L.R.: Ce am uitat să te întreb?

V.B.: Nu ştiu… Ce am uitat să-ţi spun? Aaa… da, despre Ioana Bodale – scenografa spectacolului Călăul şi Călăuza şi despre Andrei Cozlac – video performer – sunt atât de talentaţi că îmi vine să m-apuc de grafică… ha ha.

 

L.R: Ce se întâmplă astăzi, după o sută şi ceva de ani, în Livada de vişini?

V.B.: Hmmm… Se stă. L-am adorat pe Cehov, dar acum mi se pare tristă neîncrederea lui în noi, dar și foarte adevărată… Am senzația totuși că oamenii ăștia nu au scris degeaba, că era felul lor de a se opune statului (ca verb, ca substantiv).

Cred că se așteaptă un salvator. Mai cred și că n-o să vină. E în fiecare, mocnește, e câteodată așa de adânc îngropat. Dar am certitudinea că unii se vor salva. Câtă metaforă! În livada mea se plantează niște vișini.

 

Lavinia Rogojină

Mai multe articole de