[newlit] Ioana Pandele – Recviem pentru un borcan cu dulceață de nuci verzi (proză)

De . Categorii: Literatură, Newlit, Proză, Rubrici

Etichete: , ,

[newlit] Ioana Pandele – Recviem pentru un borcan cu dulceață de nuci verzi (proză)

Publicat în March 31, 2012 , o comentarii

 

1.

Când eram mică şi încă mai stăteam la casă, aveam în grădină un hamac, legat bine între doi pomi. N-a ţinut decât o vară, ce-i drept, dar a fost destul ca să mă marcheze pe viaţă. La modul cel mai serios vorbind. Toţi pomii erau împrăştiaţi prin grădină la distanţe de zeci de metri unul de altul, în afară de ăştia doi nuci care crescuseră foarte apropiaţi, aşa, cam la doi metri. Şi între ei legaserăm hamacul. Bineînţeles, ne certam cumplit pentru el şi, cum îl părăsea unul, chemat de vreo forţă a naturii (de exemplu maică-mea), săreau ceilalţi doi să-i ocupe locul, şi aşa mai departe, toată vara în hamac. Până în acea zi când… dar să nu anticipez.

…Era o după-amiază plăcută, vântul se strecura cu grijă printre frunze, abia atingându-le, în aer plutea puf de păpădie şi eu citeam Jules Verne în hamac. Peisaj perfect, numai bun de imortalizat pentru a ilustra un articol de revistă pentru femei triste despre pericolele care te pot pândi în vacanţă. Şi eu citeam liniştită, fără să am habar că aerul pe care-l inspiram conţinea zeci de otrăvuri cancerigene, că în jurul meu pândeau sute de gângănii, gata să-şi injecteze veninul lor perfid direct în venele mele brahiocefalice, că cele douăzeci şi patru de romane de Jules Verne pe care le citisem urmau să-mi schimbe definitiv viziunea asupra lumii şi mai ales că nodul cu care hamacul era legat de nuc slăbise. Fiecare mişcare pe care o făceam mă aducea cu un pas mai aproape de sfârşitul inevitabil. Iar eu mă mişcam întruna, că doar în asta constă plăcerea de a sta într-un hamac. Totul se întâmpla sub supravegherea atentă a unei mătuşi, care ne onora ocazional cu prezenţa pentru a aduce la curent inventarul obiectelor prezente la faţa locului, atât însufleţite cât şi ne.

Aşadar, mă legănam eu în hamac, absorbită de uimitoarele aventuri ale vreunui savant bărbos care străbătea lumea în lat şi-n lung, în loc s-o facă în lung şi-n lat, ca toţi ceilalţi, când… (param-param, param-param)… nodul s-a desfăcut, capul meu a avut o interacţiune puţin mai… neplăcută cu trunchiul nucului din stânga, steluţele verzi pe care le vedeam s-au făcut albastre, roşii, apoi transparente, m-am ridicat liniştită de pe jos, mi-am luat cartea şi m-am dus în casă fiindcă începea să se întunece şi nu prea mai vedeam să citesc. În noaptea aia a plouat, şi a doua zi hamacul intrase la apă şi nu mai ajungea până la celălalt nuc, aşa că ăsta a fost sfârşitul aventurilor insulare din vara aia.

De atunci, am căzut de la înălţimi mult mai mari, am dat de bunăvoie cu capul de chestii mult mai periculoase şi nu mai sunt în stare să citesc Jules Verne. Dar mătuşă-mea încă mai e convinsă că atunci când am căzut din hamac (sublinierea îi aparţine) ceva s-a dereglat definitiv în căpăţâna mea, şi de fiecare dată când avem plăcerea să ne întâlnim mă priveşte cu atâta compasiune, că aproape mă înduioşez şi eu de necazul sărăcuţei de mine.

Totuşi, încă mai văd steluţe, chiar dacă nu tot timpul. La fel de verzi şi de săltăreţe. Mă strecor printre ele, căutând doi nuci tineri şi un hamac. Nu am nevoie să mă uit înapoi, fiindcă ştiu că mătuşă-mea e întotdeauna acolo, cu umbrela de soare deasupra capului, aşteptând ca nodul să se desfacă, eu să dau din nou cu capul de pom şi totul să revină la normal. Însă ea habar n-are că asta n-o să se întâmple vreodată, fiindcă între timp eu am învăţat să fac noduri cum trebuie şi umbrela aia e de mult ferfeniţă.

 

2.

Colegului meu de bancă îi curgea tot timpul nasul. Sânge din nas, adică. Prima dată când l-am văzut, stătea întins pe toată banca – deci şi pe partea mea – şi îşi apăsa cu o mână nara stângă. Nu avea niciodată şerveţele la el, deşi ar fi trebuit să-i fie clar că o să-i curgă iar sânge din nas, că doar se întâmpla în fiecare zi, cu o regularitate depăşită doar de cea a schimbărilor de look ale doamnei învăţătoare. Când mergeam lângă el pe stradă, din ghiozdanul lui se auzea tot timpul apa sau sucul, sau ce-o fi avut acolo, legănându-se într-o sticlă. Clipocitul acela inconfundabil, când valurile, în loc să se izbească de mal, se sparg de nişte pereţi transparenţi şi vag coloraţi în verde, iar atât pereţii, cât şi valurile, se învârt împreună încoace şi încolo, în funcţie de bunăvoinţa proprietarului.

Nu mai ştiu cum se nimerise ca tocmai el să-mi fie coleg de bancă, dar o bună parte din ciclul primar mi-am petrecut-o în picioare, pe scaunul învăţătoarei sau în banca vreunui coleg absent, pentru că el acapara întreaga bancă, fără nicio urmă de remuşcare. La un moment dat, am început să cred că o făcea înadins. Cui nu i-ar fi convenit să stea întins pe o bancă întreagă, cu un pulover pufos sub cap, pe post de pernă, şi să viseze ore întregi la roboţei care se transformă în maşinuţe bionice care se transformă în roboţei?

Într-o zi m-am revoltat, şi am refuzat să-i mai dau vreun şerveţel dacă nu-mi dezvăluie secretul acestui surplus de sânge pe care îl arunca zilnic la coşul de gunoi, impregnat în fibra diverselor tipuri de batiste din hârtie cu miros de mentă pe care i le ofeream. Mi-a promis că o să-mi povestească după ore, în parcul de vizavi. Ne-am aşezat pe câte un leagăn, dar sunetul ăla încă se mai auzea, chiar dacă el nu mai avea ghiozdanul în spate.

După câteva minute, i-am adus aminte de promisiunea pe care mi-o făcuse. A zis că habar n-are de ce i se-ntâmplă asta,  dar că i se pare câteodată că venele nu i se mai umplu la loc, după cum li se întâmplă oamenilor normali după ce le curge sânge din nas. Într-ale lui rămânea loc liber, din ce în ce mai mult, iar sângele rămas avea loc să fugă în sus şi în jos. Atunci mi-am amintit că văzusem într-o reclamă, nu demult, că sângele e compus din ketchup şi vopsea roşie. Ne-am dus la el acasă, am luat două sticle de ketchup dulce şi le-am amestecat cu trei tuburi de tempera, în diferite nuanţe de roşu. Apoi i-am zis să stea în lumină, ca să văd cât sânge lipseşte din el, până unde e gol pe dinăuntru. Nu se vedea nimic, probabil avea pereţii prea groşi. El a zis că o să bea din amestec până n-o să mai poată, şi atunci o să ştie că s-a umplut.

A doua zi, n-a mai venit la şcoală. Şi nici a treia. L-am văzut abia peste o săptămână. Mi-a spus că nu mai are voie să stea cu mine. Dar nu mi-a mai cerut niciodată şerveţele, şi nici n-a mai stat întins pe banca mea. Aşa că eu am presupus că se vindecase, şi am fost foarte mulţumită de mine.

 

3.

Eu una îmi amintesc toate durerile de cap pe care le-am avut vreodată.

Da, o ţin minte pe fiecare în parte: cât a durat, ce planuri mi-a stricat, în ce parte a căpăţânii se instalase şi aşa mai departe.

În total, trei sute cinci – cu tot cu asta de acum – în nouăsprezece ani, unsprezece luni şi unsprezece zile. Nu-i chiar aşa de rău, nu? Asta înseamnă cam una la douăzeci şi trei de zile, câteodată chiar mai rar. Da, sunt un om norocos. N-am avut niciodată probleme cu nimic, ceasornicul funcţionează aproape perfect chiar şi acum, după atâţia ani. Trei sute cinci migrene. Şi prea puţine dintre ele au fost cu adevărat urâte, majoritatea s-au mulţumit să-mi zgândărească un pic nervii, să nu cumva să-i uit de tot.

Adică trei sute cinci adevărate, plus încă cinci pe care am fost nevoită să le inventez. Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt genul care să cerşească tot timpul compasiunea celorlalţi, şi nici nu mi se pare scuzabil să foloseşti pretexte de genul ăsta pentru a te sustrage de la vreo obligaţie. Şi totuşi, mi s-a întâmplat chiar şi mie să inventez o migrenă. De cinci ori chiar. Asta înseamnă cam una la patru ani.

Hm, mai bine să explic, să nu vă faceţi cumva o impresie greşită.

Prima dată când s-a întâmplat aveam şapte ani şi jumătate. Pe vremea aceea îmi plăceau la nebunie bomboanele Mentosan. Tocmai îmi terminasem fişicul, şi scotoceam prin casă după unul nou. (Cum eram de-a dreptul obsedată, şi le mai şi sfărâmam în dinţi, ai mei luaseră măsuri, aşa că nu-mi mai erau la îndemână oricând aveam chef.) M-am căţărat pe toate mesele, am cotrobăit prin toate dulapurile, şi tot degeaba, nu le găseam niciunde. Până când am dat de un sertar care de obicei stătea încuiat. Acolo, în nişte cutiuţe cilindrice, mă aşteptau fabuloasele tablete. Aha, deci aici le ascunde! am triumfat eu şi-am înhăţat câteva, am sărit de pe scaun şi-am luat-o la fugă spre locul meu secret, unde puteam să le savurez în deplină siguranţă.

Ei, dar la uşă m-am ciocnit de fratele meu mai mare, care a observat imediat că strângeam ceva în pumn. Degeaba am încercat eu să neg evidenţa, a observat imediat pastilele şi m-a luat la rost, spunându-mi că n-am voie să mă joc cu medicamentele. Dându-mi seama de catastrofa ce ar fi urmat dacă afla mama, mi-a venit instantaneu ideea salvatoare: i-am spus că mă durea capul şi că mama însăşi îmi dăduse cele trei pastile, ca să iau una atunci, una seara şi una a doua zi dimineaţă.

Lui nu i s-a părut nimic suspect, şi aşa am inventat eu prima migrenă din viaţa mea. (Iar pastilele alea nici nu se puteau compara cu mentosanele mele, erau mult prea tari şi amare.)

A doua a avut loc cu câteva luni mai târziu. O prietenă îşi julise un genunchi cu o zi în urmă, şi se plângea tot timpul de dureri insuportabile. Ca s-o împiedic să se gândească încontinuu la zgârietura ei, am pretins că mă doare capul, şi încă foarte tare. Încercând să mă scape de durerea mea, a uitat de genunchi, şi ne-am văzut de joacă.

Când am inventat a treia migrenă, aveam zece ani şi voiam să învăţ să cânt la muzicuţă. Îmi găsisem drept profesor un băiat de pe strada noastră, dar îi rănisem orgoliul când, după jumătate de oră în care îmi arătase câteva exerciţii de introducere, îl depăşisem cu mult. Rămăsese perplex, nu-şi putea explica de unde atâta îndrăzneală din partea mea. Propuse un concurs, cu un juriu capabil să-l aleagă pe cel mai bun. Mi-am dat seama că n-ar fi fost frumos din partea mea să-l umilesc în felul ăsta şi, atunci când a venit momentul, i-am anunţat pe toţi că am o durere cumplită de cap şi am tulit-o acasă.

El şi-a pansat orgoliul, decretând că am fugit ca o laşă de înfrângerea pe care urma să o sufăr inevitabil, iar eu nu m-am mai simţit vinovată când, câteva zile mai târziu, le-am arătat tuturor cum stăteau lucrurile de fapt.

A patra a intervenit într-una dintre cele mai prosteşti faze ale vieţii mele. Aveam şaisprezece ani şi tocmai – vai, Doamne! – încheiasem (de bună voie şi nesilită de nimeni, dar nu importă) o poveste pe care până atunci o crezusem nemuritoare. Mândria mă împiedica să arăt că sufăr în vreun fel, deşi îmi venea să sparg totul în cale şi să urlu ca o nebună, să mă smiorcăi ca un copil care şi-a stricat jucăria preferată şi să măsor înălţimea vreunui pod cu ajutorul timpului de care are nevoie un corp cu masa de 45 de kilograme ca să ajungă până jos. Nu, nici gând, îmi vedeam de viaţă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, arboram cele mai largi zâmbete şi râdeam cu mai multă poftă ca întotdeauna.

Şi totuşi, parcă nu mă simţeam chiar bine, parcă ceva nu era în regulă, au observat şi ceilalţi. Ah, mă cam doare capul, am spus, mă doare de azi-dimineaţă. Eh, ce să fac, deja m-am obişnuit, nici nu mai simt. (Exact pe sistemul ăsta am trecut şi de cealaltă chestiune.)

Pe a cincea am inventat-o chiar acum, când am început să scriu treaba asta şi m-am gândit că patru e prea puţin şi nici măcar nu sună bine, ca număr, aşa.

Cât despre celelalte dureri de cap – cele adevărate – cu altă ocazie. Acum mă voi consacra pe deplin celei cu care mă lupt de vreo jumătate de oră încoace.

Cum? Mă durea capul? Ah, dar m-am luat cu povestea şi am uitat complet. Putem să o ştergem din catastif, nu-i aşa?

 

4.

De când mă ştiu, prea rar s-a nimerit să-mi convină pe deplin locul în care mă aflam şi să-mi şi dea voie soarta să prind rădăcini acolo. Fie că dura un an, o săptămână sau două zile, la fel de greu mi-era să mă-ndrept înspre gară. Mai ales când lăsam pe câte cineva în urmă.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, povestea asta începe cu mult timp în urmă. În prima jumătate a copilăriei, când pendulam între urbea maternă şi cea paternă până nu mai ştiam unde ne e casa de fapt. Fiecare cu-ale ei: aici găseam nuci şi turturele, dincolo erau cireşe galbene şi căţeaua neagră pe nume Rita. Aici aveam orăşelul copiilor şi teatrul de păpuşi, dincolo Herăstrăul şi pe nea Petrică, ce făcea el singur cât trei teatre la un loc. Aici erau Mădă, Ducu şi Ionuţ, dincolo Adina, Flori şi Nicu.

Şi G. G. a fost cel care-a deschis şirul pruncilor care m-au condus la gară de-a lungul vremii. Ce-i drept, trenul trecea pe la capătul străzii noastre, dar el se trezea de dimineaţă atunci când ştia că plecăm şi-mi făcea cu mâna (mie doar, că soră-mii nu-i plăcea Tintin, şi asta însemna că era demnă de dispreţ – deşi avea doar trei ani şi încă trăia sub impresia că singurul rost al cărţilor e să fie ronţăite).

I. era pasionat de orice fel de pistoale cu bile din plastic şi locuia vizavi de o mătuşă de-a mea, pe care o mai vizitam în vacanţe. Nici el nu venea chiar până la gară, fiindcă asta ar fi însemnat să facă şapte kilometri pe jos, dar îşi asumase rolul să-l cheme pe nenea Sile – pensionar şi unic „taximetrist” al satului – atunci când urma să plecăm. Ultima dată când ne-am văzut mi-a dat, în secret, o bilă roşie, specie extrem de rară şi extrem de pişcătoare, rugându-mă să i-o păstrez până în vara viitoare. (Dar eu am pierdut bila şi oricum, în anul ăla şi mătuşă-mea a vândut casa cu pricina.)

C. era şmecherul cartierului şi m-a urmărit până la gară atunci când urma să plec într-o tabără. Voia să se convingă personal că nu minţisem când am zis că nu pot veni la fotbal în seara aia. C. îşi purta şapca cu cozorocul la spate şi vara n-ar fi dat-o jos pentru nimic în lume fiindcă ar fi dezvăluit un semn alb în formă de raportor pe frunte.

Z. era un adevărat gentleman şi ţinea să-mi demonstreze asta cu orice ocazie. Iar eu profitam (de cele mai multe ori nu conştient) de asta şi mă bazam din ce în ce mai des pe unul dintre cele două trenuri de noapte, atunci când nu se putea pune problema să mă aventurez singură în lumea dubioasă a gării. Fiindcă încercam din răsputeri să îmi dau voie să-i spun ceva, dar n-am reuşit niciodată, nici măcar atunci când am încercat să câştig timp lăsând trenul să plece din faţa noastră, ca să-l iau pe următorul.

H. a venit cu mine la gară o singură dată, mi-a adus covrigi şi bomboane pentru drum şi s-a ascuns după un stâlp ca să nu-l văd plângând atunci când trenul a luat-o din loc. Atunci mi-am dat seama că se sfârşise de-adevăratelea fiindcă n-aş mai fi putut să-l rănesc în felul ăla încă o dată.

U. fugea cât era peronul de lung, îl vedeam din celălalt capăt cum încerca să-şi croiască drum printre călători. Ajungea în ultimul moment întotdeauna, dar asta îmi dădea o senzaţie neaşteptată, de siguranţă. Ca şi cum el şi-ar fi dat acordul să plec, fiindcă se asigurase personal că totul era în regulă, până la cel mai mic amănunt. Fără să-şi facă el apariţia liniştitoare, trenul n-ar fi putut pleca niciodată.

Ah, aţi venit toţi să mă conduceţi la gară! Desigur, ştiaţi că-i o chestie importantă, că nu se ştie peste cât timp o să mă întorc. Ce drăguţ din partea voastră c-aţi venit. Îmi era puţin frică de momentul ăsta, trebuie să recunosc.

Hm, de fapt… începură ei să şuşotească unul către altul, noi am venit ca să ne asigurăm că te duci de-adevăratelea şi că asta nu-i doar una dintre glumele tale. De data asta chiar trebuie să pleci.

De data asta, chiar trebuie să plec.

 

5.

Cândva demult, în casa asta trăia un ciclop. Nu era genul ăla de ciclop frustrat, care aleargă cu o bâtă-n spinare după oamenii normali, în scopul de-a le modifica puţin fizionomia, după chipul şi asemănarea lui, dacă în sens invers e imposibil din punct de vedere fizic. Ăsta era şi el un om cât se poate de normal, atâta doar că avea un singur ochi, în loc de doi. Îi plăcea să se uite pe fereastră când ningea, şi iarna dormea întotdeauna cu jaluzelele trase, bucurându-se de fiecare fulg ce se aşeza pe brăduţul din faţa geamului. Citea din aventurile lui Conrad şi îşi imagina cum ar fi fost dacă s-ar fi născut cu doi ochi, ca toată lumea, şi-ar fi putut să se facă marinar. Ăsta era visul lui cel mai mare, să aibă măcar o barcă şi o vâslă şi să se plimbe încolo şi încoace. Din păcate, pe lângă că avea un singur ochi, mai era şi alergic la vopsea. Şi toată lumea ştie că toate bărcile şi vâslele trebuie date cu un strat sănătos de vopsea, ca să nu putrezească lemnul.

Aşa că ciclopul stătea toată ziua acasă, jucând FreeCell. De când descoperise jocul ăsta, nu pierduse nici măcar o singură dată. Când ajungea la pragul de o sută de jocuri câştigate, reseta scorul, şi o lua de la început. De obicei, făcea chestia asta în fiecare duminică seara, ca să o ia de la început lunea. Făcea clătite cu dulceaţă de mure, şi întotdeauna lăsa câte două-trei pe masă, pentru băiatul care stătea la etaj şi cu care împărţea bucătăria. Era mulţumit de viaţa lui, nu se plângea. Dacă purta o şapcă sau o glugă suficient de bine trasă pe unicu-i ochi, trecea neobservat. Mai ales iarna, toată lumea are ceva pe cap. Sunt oameni cărora nu li se mai văd decât ochii, printre căciulă şi fular. Mai sunt şi oameni cărora le e şi mai frig, şi-şi lasă doar un ochi acoperit. Probabil de-aia îi plăcea lui iarna atât de mult, pe lângă că ningea, bineînţeles. Se plimba prin oraş când era destul de frig şi toţi erau ciclopi. După care se topea zăpada şi toţi erau nevoiţi să vâslească dintr-un loc în altul. El şi-a dat seama că nu se poate să fii şi ciclop şi marinar în acelaşi timp.

Până într-o zi, când s-a dus şi el până la alimentara de la colţ, fiindcă rămăsese fără dulceaţă de mure. Şi o cicloapă înfăşurată într-un fular mare, tricotat şi verde, a vrut să-i fure ultimul borcan din faţă. El, fiind foarte politicos, n-a protestat, ba chiar a vrut s-o ajute să-l ia, fiindcă ea n-ajungea la raftul de sus. Dar ea n-a înţeles intenţia lui, şi-a început să urle după ajutor. S-au adunat o grămadă de oameni, toţi ciclopi, şi-au început să fugă după el, fiecare cu câte-o unealtă de uz gospodăresc în mână, doar-doar or pune mâna pe el, să-l înveţe minte. Dar zăpada începuse să se topească între timp, şi aşa s-au trezit toţi alunecând la vale, călare pe-un torent la fel de categoric ca ei.

A doua zi, toţi aveau câte-un ochi bandajat, fiindcă singurul căruia-i fusese milă de ei şi le stopase coborârea era un gard, şi încă unul de beton. Şi, cum unica porţiune din feţele lor ce nu era acoperită de fulare era câte-un ochi, ăsta a avut de suferit. Şi-acum veniseră toţi să-şi ceară scuze de la ciclopul nostru, că începeau şi ei să vadă cum e să ai un singur ochi.

Dar el tocmai venise de la doctor, şi pe urechi i se sprijinea o lentilă mare, care-i acoperea ochiul. Jucase prea mult FreeCell, şi îl obosise prea tare. Un copil a-nceput să strige după el: “Doi-Ochi! Doi-Ochi! Ha ha! Doi-Ochi!”

Dar lui nu-i păsa, fiindcă trecuse pe la bunica lui, care-i dăduse un borcan cu dulceaţă de mure cum îi plăcea lui. Şi-atunci a început din nou să ningă. El şi-a luat vâsla şi-a plecat la plimbare.

 

6.

Pentru a nu-ştiu-câta oară, uitasem de ziua lui. Ştiam prea bine că iar o să râdă şi-o să pretindă că nu-i pasă câtuşi de puţin, şi totuşi privirea aia dezamăgită o să mă urmărească zile-n şir. Păi, am zis atunci, hai ca, odată pentru totdeauna, să-mi răscumpăr păcatele şi să-i fac un cadou de să-l ţină minte toată viaţa. Şi ce-ar fi putut fi mai memorabil şi mai admirabil decât să-i aduc – nici mai mult, nici mai puţin – chiar luna de pe cer?

Straşnică ideea şi planul pe măsură, dar de-aici începură piedicile. Se prea poate să-i fi dat careva de ştire că i-am pus gând rău, fiindcă am stat şi-am pândit din spatele geamurilor timp de vreo două săptămâni, iar luna tot nu-şi făcu apariţia. Ba stătea tot timpul ascunsă în spatele norilor, ba răsărea soarele şi-mi era imposibil să mai dau de ea. Eh, şi când se împlini cea de-a paisprezecea noapte de când nu mai pusesem geană pe geană, mi-am ieşit din fire şi-am pornit la război, nici mai mult, nici mai puţin.

Am încălecat pe-o şa de bicicletă-nchiriată şi-am purces la drum, peste şapte mări şi şapte ţări, taman către insula Sfânta Lucia. Odată ajunsă acolo, am răscolit gurile şerpilor, ale canalelor şi-ale întregii faune locale sau importate, dar nici vorbă să-i dau de urmă. Am cercetat cu de-amănuntul fiecare dintre cele şapte sute optzeci şi trei de colţişoare ale ţinutului, şi tot degeaba. Călcâiele-mi fumegau deja de-atâta alergătură, stomacul mi se lipise de vertebre din cauza postului îndelungat, îmi jucau constelaţii nesfârşite în faţa ochilor de atâta nesomn, şi-n plus se-adunaseră deja o grămadă de episoade din Doctor Who pe care nu le văzusem, aşa c-am hotărât să trag la primul han care-mi ieşi în cale, aşezat tocmai la-ncrucişarea celor şapte drumuri din ţinut.

Fără să-mi dea măcar bună ziua, hangiul îmi trânti în faţă o strachină mare cu borş de lebădă neagră, o tingire cu pilaf de rândunică şi-un ulcior plin ochi cu laptele unei păsări pe care n-am putut s-o identific. După ce m-am întremat puţin, m-am aşezat în faţa vetrei unde jucau limbi ademenitoare şi-am intrat în vorbă cu ceilalţi drumeţi, încercând să aflu câte ceva despre ascunzătoarea lunii. Ei, dar trebuie că băutura hangiului era fermecată, fiindcă ulcioarele se tot perindau prin faţa noastră, carafele se goleau cât ai zice pangasius şi uite-aşa, n-a durat mult până să uit cu totul pentru ce venisem.

Luai de bărbat pe-un fecior cu plete verzi şi-ntreaga discografie a lui Frank Zappa pe viniluri, avurăm doi prunci pe care-i botezarăm Codruleţ şi-Acoperişa, în amintirea locurilor unde aterizase barza, şi uite-aşa, timpul trecu pe nesimţite, precum visurile tinereţii şi sezonul cireşelor. Veni şi vremea în care Codruleţ – care crescuse înalt ca taică-su şi-ntr-o dungă ca maică-sa – să-şi ia zborul din cuibul părintesc, împreună cu-a lui porumbiţă. Şi unde-altundeva am fi putut da marele ospăţ decât la vestitul han de la răspântie?

Eh, dar să nu mai lungesc povestea. V-aţi dat deja seama că-n clipa în care-am sorbit din nou din ulciorul fermecat vraja s-a risipit pe dată, eu am văzut luna pitită-ntr-o alună, am vârât-o în desagă cât ai clipi, am încălecat pe-al meu Pegas cu aripi zdrenţuite şi-acum mă-ndrept cu toată iuţeala spre casă, să i-o trântesc în braţe legată frumos cu sfoară înainte să răsară soarele. Că de-ajung cu un minut prea târziu şi-l trezesc din somn pentru un pietroi rece şi colţuros, s-ar putea să se răzbune pentru toţi anii ăia-n care l-am uitat.

 

7. Arta pregătirii somnului

Somn à la minute

Vă sugerăm acest mod de preparare a somnului pentru zilele extrem de încărcate, când ajungeţi acasă epuizat, cu puţin după miezul nopţii, mort de foame şi cu pardesiul sfâşiat într-un cui din tramvai. Trântiţi-vă servieta şi pantofii în direcţii complet opuse, în faţa uşii de la intrare, abandonaţi-vă pardesiul şi pălăria sub măsuţa de telefon şi aruncaţi-vă cu ultimele puteri pe prima canapea care vă iese în cale. După şapte sau opt ore, în funcţie de preferinţe, vă veţi putea bucura de un admirabil torticollis, nişte ochi umflaţi exact atât cât trebuie, eventual o migrenă şi aproximativ zece minute până la ora la care vă începeţi programul.

Notă: Folosită în exces, această metodă vă poate afecta sănătatea, garderoba şi slujba.

 

Somn à la mode

Este recomandat să nu mâncaţi şi să nu depuneţi efort fizic după ora 18:00. Începând cu această oră puteţi face pregătirile pentru somnul atât de necesar frumuseţii. Preparaţi-vă din timp ceaiuri de tei, muşeţel şi valeriană, săculeţi cu lavandă uscată, selectaţi discuri cu muzică relaxantă, eventual sunete naturale, înregistrate special. Procuraţi-vă draperii din materiale groase, perfect opace şi înlocuiţi salteaua cu una adaptată special structurii coloanei dumneavoastră vertebrale. Înainte de culcare, faceţi o baie lungă cu spumă parfumată şi savuraţi o cană cu lapte cald, în care aţi pus un strop de miere. Aşezaţi-vă pe ochi o mască cu gel şi faceţi un exerciţiu de meditaţie, ceea ce vă va permite să vă goliţi mintea de toate activităţile de peste zi.

Notă: În timp, dacă abuzaţi de această metodă, s-ar putea să nu vă mai rămână timp pentru niciun fel de activitate.

 

Somn à la campagne

Pentru a obţine cele mai bune rezultate, ar fi ideal să începeţi pregătirile înainte de lăsarea întunericului, fie că veţi opta să dormiţi într-un cort, într-o cabană sau în casa unui localnic amabil. În lipsa unei surse adecvate de lumină, nu veţi putea alege cu uşurinţă cel mai potrivit loc pentru a vă monta cortul, riscaţi să vă rătăciţi, să găsiţi cabana ocupată în întregime, ş.a.m.d. În cazul în care nu vă sperie eventualele riscuri, inclusiv cel de a vă ruina complet somnul, puteţi încerca diverse variaţiuni pe această temă, înlocuind oricare dintre ingrediente. Un pod cu fân, o şură părăsită, chiar şi un copac pot constitui premisele unui somn fantastic, de care vă veţi aduce aminte peste ani de zile.

Notă: Nu se recomandă persoanelor care au probleme cu coloana vertebrală sau alergie la polen, păianjeni, furnici sau urşi.

 

Somn au feu

Somnul se poate pregăti în acest fel doar în perioada caldă a anului, ceea ce vă va face să-l savuraţi cu atât mai mult în sezon. Prezentaţi-vă pe plajă în jurul orei prânzului, preferabil după o noapte nedormită şi un mic dejun copios. Aşezaţi-vă rogojina într-un loc cât mai ferit de orice sursă de umbră, ungeţi-vă din abundenţă cu un ulei de plajă aromat după preferinţele dumneavoastră şi lăsaţi-vă în voia somnului. La trezire, veţi fi cu siguranţă încântat de insolaţia pe care aţi obţinut-o, precum şi de urmele albe pe care vi le-au lăsat palmele pe abdomenul roşu şi tumefiat.

Notă: Este preferabil să vă goliţi complet portofelul în noaptea dinainte, pentru a-i regreta mai puţin lipsa atunci când vă veţi trezi.

 

Somn à la recherche du temps perdu

Această metodă dă cele mai bune rezultate în perioadele în care mediul extern aplică asupra dumneavoastră un maximum de presiune, cum ar fi zilele dinaintea unui termen limită, a unei predări de proiect, ş.a.m.d. Poate vi se pare complicat sau chiar imposibil să vă bucuraţi de somn în aceste condiţii, dar vă vom arăta cum să facilitaţi ducerea la bun sfârşit a procesului. Puteţi începe prin a viziona un film, urmat de câteva episoade din serialul dumneavoastră preferat. După câteva ore petrecute în contemplarea celor mai uimitoare zece caracteristici ale criminalilor în serie din filmele Disney lansate pe parcursul ultimului secol, puteţi să vă faceţi o cafea, pentru a vă linişti conştiinţa – dacă simţiţi această nevoie. De aici, puteţi alege una sau mai multe dintre numeroasele variante perfecţionate de-a lungul timpului: să vă întindeţi în pat, fixându-vă ceasul să sune peste exact trei minute (aveţi grijă totuşi să-i reglaţi volumul în aşa fel încât să nu vă deranjeze somnul); să adormiţi la birou, lipsa de comoditate a poziţiei şi urmele pe care le veţi avea imprimate pe faţă a doua zi dovedindu-vă într-o oarecare măsură lipsa de intenţie; puteţi desigur să invocaţi moartea unei rude apropiate sau o maladie neaşteptată, ş.a.m.d. Aceasta este una dintre metodele care vă lasă deplină libertate; folosiţi-vă imaginaţia, aşadar!

Notă: Efectele secundare pot lua, la rândul lor, cele mai diverse forme şi niveluri de gravitate, de la afectarea temporară a auzului până la şomaj sau dosare penale.

 

Somn au vin

Cu privire la acest fel au existat nenumărate controverse de-a lungul timpului, puriştii susţinând că vinul nu poate fi înlocuit sub nicio formă în reţeta originală. Cu toate acestea, cei mai mulţi dintre specialişti sunt de părere că orice băutură alcoolică va conduce, mai devreme sau mai târziu, spre acelaşi efect. La fel ca în majoritatea metodelor de preparare a somnului, este recomandat să fiţi cât mai obosit, pentru rezultate mai rapide şi mai spectaculoase. Îl puteţi savura atât în intimitatea propriului cămin, cât şi în cadrul unui eveniment social, lăsând o impresie cu atât mai puternică asupra tuturor celorlalţi participanţi. Drept suport, vă sugerăm să optaţi pentru o canapea sau un fotoliu, tejghelele barurilor şi vasele de toaletă fiind apreciate de către specialişti ca extrem de incomode.

Notă: Pentru prepararea cum se cuvine a acestui fel, s-ar putea să fiţi nevoit să renunţaţi la un anumit număr de neuroni, dar cu siguranţă veţi considera că efortul a fost justificat.

 

Somn au jus

Este o variaţie a somnului au feu, în acest caz înlocuindu-se plaja cu o cadă de baie, jacuzzi, bazin sau un alt recipient de mărime variabilă umplut cu un lichid după preferinţă şi renunţând la gresarea prealabilă cu ulei de plajă.

Notă: Riscurile includ, printre altele: sufocare, înec, eviscerare de către un banc de rechini flămânzi.

 

Somn à la folie

Transmisă de secole, din generaţie în generaţie, această reţetă inspiră şi în zilele noastre nenumărate acte de curaj şi sfidare a conformismului. După principiul de bază “ţara arde şi baba sforăie”, nu vă lăsaţi copleşit în momentele de răscruce, ci profitaţi de orice moment pentru a vă regenera celulele. Cu cât acţiunile dumneavoastră se răsfrâng asupra unui număr mai mare de oameni, cu atât rezultatul va fi mai memorabil. Nu vă impuneţi limite, şi dumneavoastră puteţi face istorie!

Notă: Această metodă nu prezintă absolut niciun risc, vă garantăm.

Bon appétit!

 

Ioana Pandele

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de