Un debut (prea) întârziat @ Alex. Leo Şerban

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , , , ,

Un debut (prea) întârziat @ Alex. Leo Şerban

Publicat în April 25, 2012 , o comentarii

Critic de film, jurnalist, artist vizual, traducător, prezent constant pe piaţa publicistică de la noi şi din străinătate, Alex. Leo Şerban a ales să publice prima sa carte de poezie doar cu puţin timp înainte de moarte. Având în vedere debutul timpuriu (în 1976, cu un poem în revista americană Chicago), era oarecum de aşteptat ca volumul Alte camere. alte glasuri de ieri, apărut la editura Pandora M, să fie o antologie de autor. Astfel, deloc surprinzător, cartea este structurată în cinci secţiuni, corespunzând vârstelor poetice ale autorului.

Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecţiei „Cercul Poeţilor Apăruţi”, explică „întârzierea” cu care şi-a făcut apariţia poetul Alex. Leo Şerban: a fost măcinat până atunci de îndoieli, de angoasa ducerii unei cărţi către final şi, nu în ultimul rând, a fost presat de imaginea de om lucid, sever pe care și-a format-o. Datorită prietenilor insistenți a decis, într-un final, să scoată la vedere o serie de caiete cu poezii pe care era gata să le arate lumii.

Prima parte a cărţii, numită O provincie sentimentală, este din 1984. Intrarea în poezia lui Leo Şerban prin scenografie, primul poem, este ludică, propune un joc de aranjare a 3 imagini: „un porumbel pe marginea balconului/ aşternutul pus la aerisit/ ceasul care ticăie”. Înşiruirea de imagini, într-un mod alert şi succint se continuă şi în entr’acte, unde apare, de nicăieri, un Raskolnikov pierdut pe o scenă greşită. Perspectiva se schimbă cu următoarele poezii, când ele alternează de la o atmosferă a copilăriei, regăsită în impromptu, la un aer de nostalgie – pantazi graure – la poezii în englezo-franceză sau franceză pură despre iubita pierdută (frailty=woman, les souliers de chamois). Apoi trece la haiku-uri, urmând să încheie cu nişte reflecţii asupra morţii şi problemei timpului. Experimentalismul este evident aici: Leo Şerban se joacă atât cu stiluri, cât şi cu teme diferite. Intenţionat sau nu (este, totuşi, o compilaţie a unui an întreg de creaţie, poate efectul e, din această cauză, accidental), impresia pe care o lasă acest joc este una cel puţin intrigantă, împinge lectura mai departe.

aprilie orb „april is the cruelest month” (T.S. Eliot), din 1985, propune din nou o deschidere ludică, aproape în oglindă, pe marginea jocului a doi copii, fată şi băiat, prin poezia revelaţii. De aici însă, calea urmată este una majoritar sumbră, direcţie care rămâne constantă. Titluri ca destul de obosită, tout si peu sau lecţia de anatomie instaurează o atmosferă a decadenței şi lipsei de speranţă – „a vedea ce?/ peste tot e pustie încenușată”. Trecând peste răspunsuri ca „vârsta” sau „chipul”, vocea lirică ajunge la concluzia că scopul nostru ne face diferiţi, scop care – cu toate că  este interior – este determinat de automastisme. Printre ele, presărate, se află poezii ca şah, pastorala sau batista lui cummings scuturată de denis roche, care continuă, de data aceasta mai puţin prin reflecţii şi mai mult prin imagini, cu instaurarea atmosferei creată de poemele menţionate anterior.

Urmează În alte camere. Alte glasuri de ieri, o compilaţie a anului 1986, unde structura poeziilor ia o turnură interesantă: majoritatea au rimă, unele dintre ele ajungând la o sonoritate de-a dreptul pitorească (spre exemplu, alef sună ca un cântec aflat la granița dintre folclor și incantație). O impresie care se formula încă neclar în primele două părţi primeşte contur şi certitudine: poeziile sale sunt, în principal, poezii de stare, care trebuie citite având în minte cuvintele „atmosfera” sau „aerul de”. Acest lucru este evident atunci când zăpada devine laitmotiv: bântuie, cum e cazul în interior cu autoportret, sau dă viață, reîmprospătează (în al doilea interludiu de bosch). Din fericire, nu este cazul întregii părţi, întrucât cititorul va avea parte de o surpriză: slujindu-se din nou de o schimbare de perspectivă, vocea lirică „uită” de poeziile de stare şi începe să discute problema artistului şi a lucrării sale. Poezii că figura de giacometti, în memoriam giacometti, lumea ca labirint, sau la moartea poetului întunecatului april scot cititorul din zona poeziilor cu care era obişnuit, îl pun în situaţia de a se identifica atât cu subiectul creaţiei, cât şi cu artistul în sine; îi arată dimensiunea haotică a unei opere care, în ultimă instanţă, reflectă mintea creatorului, după care îl aduc în situaţia de a-şi plânge idolul, de a se gândi la golul pe care i-l lasă moartea acestuia.

Grădini (2000-2010) este o secvenţă scurtă a volumului. În principal, se pune problema observării naturii atât din exterior, detaşat şi în ansamblu, poate chiar istoric ( în giardino di s. alessio, roma sau grădini pariziene), cât şi din interior. Această ultimă viziune nu poate fi realizată decât printr-un exerciţiu de imaginaţie, cum este cazul în orez: „liniștit/într-un bob de orez/scrii un poem”. Ceea ce este de remarcat în Grădini e modul în care se observă totul, lăsând impresia că totul este perceput prin prisma unui sociolog care este, întâmplător, și pasionat de natură.

Lispoeme, 2010, continuă ideea lansată de Grădini. După cum sugerează şi titlul, subiectul în discuţie este oraşul Lisabona, privit din mai multe puncte de vedere. La început, fiind straniu şi străin, apare descris ca fiinţă mitologică: „Lisboa/ cu boa şinelor de tramvai încolăcita în jurul gâtului de piatră/ cubică/ Lisboa/ cu firele şi felinarele tale întinse deasupra străzilor arcuite/ ca nişte spinări solzoase”. De multe ori, atenţia se opreşte asupra oamenilor şi a modului în care interacţionează şi se integrează în oraş, cum este cazul în Lisboa  VI, VII, VIII sau XI. Cititorului îi este relevată o lume diferită faţă de cea cu care este obişnuit şi care, cu toate diferenţele culturale, este la fel de umană: „un cuplu de vârsta a doua/ se opreşte în faţa capelei/ se sărută/ mai trăncănesc puţin/ apoi se sărută din nou/ ea intră în capelă/ iar el se întoarce din drum/ e duminică/ el doar o condusese la biserică”.

Este greu de dat un verdict per ansamblu volumului Alte camere. alte glasuri de ieri, din cauza diferenţelor frapante dintre secţiuni şi chiar dintre poeme. Este cu atât mai dificil de judecat o valoare unitară a lui, având în vedere diferenţa de 26 de ani între prima şi ultima parte, pentru că se poate vorbi şi de o evoluţie a poeziei lui Alex. Leo Șerban. Cert este că toate experimentele, fie de prozodie sau tematică sunt binevenite, fiindcă atmosfera alternează: prezența rimelor aduce un aer mai clasic și, pe alocuri, mai jucăuș – alef – iar abordarea unor teme diferite ține atenția trează, o stimulează. Nu sunt sigur în ceea ce priveşte un aspect al construcţiei poemelor, însă multe dintre acestea par influenţate de cariera lui Leo Şerban de critic de film: la nivelul imaginii  şi a perspectivei, multe poeme par compuse din imagini-cadru. Într-adevăr, ele – imaginile – sunt simple şi de efect, însă problema este că senzaţia aceasta apare de prea multe ori şi lasă o impresie de grabă, dă un aer succint și alert unor poeme care ar fi trebuit să decurgă mai lin. În plus, ceea ce se câştigă prin imagini şi stare, se pierde (cu micile excepţii care vorbesc despre creator-creație) la nivel de idee şi substanţă, în sensul în care poemele se concentrează mai puțin pe dezvoltarea unor idei, în favoarea creării unui context mai puternic vizual.

Citirea volumului Alte camere. alte glasuri de ieri ar putea pune probleme doar acelora care preferă ca ideile/ imaginile să fie exprimate mai detaliat. În rest, datorită faptului că poemele propun atât teme cât și construcții diferite, volumul oferă o lectură antrenantă și plăcută.

.

Alex Cormoş

.

Alex Cormoş

Mai multe articole de