Despre ce iubeşti, să taci numai o vreme @ Insula (spectacol de Ada Milea)

De . Categorii: Cronici, Teatru

Etichete: , , , ,

Despre ce iubeşti, să taci numai o vreme @ Insula (spectacol de Ada Milea)

Publicat în May 29, 2012 , o comentarii

[…] şi odată am plâns patru ore în şir eram bărbat de treizeci şi opt de ani şi plângeam singur încuiat în odaia mea şi nu ştia nimeni […] şi când mi-am simţit sufletul şi carnea de iască (o iască jignită stoarsă uscată) am scris un pohem în care spuneam cu totul altceva […] şi nu l-am citit nimănui ani de zile şi într-o bună zi l-am citit unui prieten pe care îl iubeam foarte mult şi i l-am citit cum l-aş fi îmbrăţişat fiindcă era şi el pohet şi el al dracului m-a ascultat în tăcere apoi mi-a vorbit foarte elogios despre nişte alte poheme ale mele pe care spunea că le admiră […]

(Gellu Naum)

.

În 2006 The Island, rezultat al colaborării dintre Alexander Bălănescu şi Ada Milea, era ovaţionat de publicul britanic şi de cel român deopotrivă. La vremea respectivă, spectacolul în limba engleză, bazat pe Insula lui Gellu Naum, a fost conceput drept un concert la vioară, chitară şi voce. Totuşi, artista din Târgu-Mureş mărturisea într-un interviu că i-ar fi plăcut să studieze regia numai şi numai pentru a pune în scenă piesa aceasta[1].

Spectacolul-concert Insula, scris şi regizat de Ada Milea, care a avut premiera la Cluj-Napoca pe 27 septembrie 2011, este un punct de întâlnire între viziunea artistei asupra piesei lui Naum, experienţa sa din colaborarea precedentă cu violonistul şi compozitorul britanic de origine română, şi echipa Teatrului Naţional „Lucian Blaga”.

Dacă despre punerea în scenă a romanului Zenobia al lui Naum, prezentat alături de Insula şi de Florenţa sunt eu în cadrul primei ediţii a Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj (desfăşurată între 7-9 octombrie 2011), m-am exprimat cu lejeritatea indiferenţei, despre spectacolul Adei Milea îmi vine foarte greu să scriu. Prin februarie 2012, ieşind de la prima mea vizionare a piesei, mă blocasem într-un asemenea şir de superlative, încât mi-am dat seama că orice tentativă de a explica de ce reprezentaţia următoare trebuie neapărat văzută ar eşua după câteva rânduri de abuz al majusculelor.

Între timp, tot blocată cu superlativele, cărora li se alăturase un ton isteric la părăsirea sălii de teatru, am constatat că numărul entuziasmaţilor, cel puţin în spaţiul virtual, este căldicel, situaţie în care se află deseori musicalurile de calitate. Mai bine zis, s-ar părea că nu sunt singura entuziastă, dar nu am habar cine sunt ceilalţi şi respectivii nu s-au lungit cu scrisul despre minunăţia asta de spectacol.

La capitolul „Da, acesta este un fel de musical”, dacă versurile „Deci la un moment dat/ Cineva mi-a dat/ Un picior de lemn verde,/ Piciorul a crescut/ Şi s-a făcut copăcel/ Şi erau cuiburi şi păsări şi leagăne-n el./ Copiii se jucau şi ţipau,/ Păsărelele ciripeau şi cântau,/ Eu nu puteam dormi/ Şi nu puteam trăi/ De-atâtea păsărele şi copii” nu îţi inspiră o serie de imagini tentante, dacă anticipezi că te-ai simţi stingher urmărind un ins costumat şi vopsit în pirat, care cântă respectivele versuri şi altele şi mai şi din toţi rărunchii, bucurându-se de un succes numai parţial explicabil la publicul preadolescent care te înconjoară, dacă te plictisesc replicile repetitive şi refrenele, te-ar irita Insula Adei Milea. Însă, la capitolul „Aceasta este o piesă după o piesă de Gellu Naum”, nu-mi pot închipui o punere în scenă mai inspirată a textului din 1966, ivit, la rândul lui, dintr-o lectură liberă a romanului Robinson Crusoe (1719).

Robinson al lui Defoe, inspirat de experienţa reală a lui Alexander Selkirk (marinar scoţian ce a supravieţuit mai bine de patru ani pe o insulă pustie din Pacific), ilustra etica protestantă a muncii salvatoare atât pe plan fizic, cât şi pe plan spiritual; Robinson al lui Naum pune munca între paranteze. Deşi ne informează că se trage, după mamă, din neamul Selkirke din Edinburgh, iar după tată, din neamul Kreutznaer din Bremen – deci, mai mult ca sigur, a fost educat în spiritul protestant pe care Weber îl corelează cu acela capitalist -, acest Robinson omite să ţină inventarul obiectelor confecţionate cu propriile mâini şi al metodelor sale de supravieţuire. O singurătate metafizică îl chinuie fără încetare şi apropie întreaga piesă de teatrul absurdului. Dacă ocazional raza vizuală a personajului rămâne într-adevăr pustie (făcând abstracţie de public), în majoritatea scenelor acesta refuză – sau mai degrabă nu reuşeşte – să înregistreze celelalte personaje şi replicile lor drept fiinţând în acelaşi plan existenţial cu el.

Un detaliu asupra căruia Naum revine iar şi iar este pisicuţa albă care trebuie să se afle pe tot parcursul piesei la picioarele lui Robinson. În viziunea Adei Milea, aceasta este substituită de Iedu’ Coco (Cristian Grosu), care persistă de la un capăt la celălalt în raza vizuală, dar mai ales în cea auditivă a publicului; totuşi, libertatea sa de mişcare şi chiar capacitatea de a muta din loc în loc, pe nesimţite, singurul copac din decorurile Insulei, îl distanţează de pisicuţa posibil închipuită de Naum drept anima protagonistului.

Cei unsprezece actori ai Teatrului Naţional din distribuţie cântă ca şi cum cu asta s-ar fi ocupat de când lumea, ceea ce face ca acele 60 de minute ale spectacolului să pară cu totul neîndestulătoare. Două voci de excepţie s-au dovedit cea a Sirenei (Anca Hanu) şi cea a Piratului (Adrian Cucu), dar niciunul dintre ceilalţi nu mi se pare înlocuibil.

Robinson (Cătălin Herlo) deschide şi încheie piesa cu refrenul “sunt atât de singur”, aşezat în avanscenă, astfel încât celelalte două-trei grupuleţe de personaje vizibile publicului în permanenţă să-i rămână ascunse privirii. În spate, în stânga scenei stau Ada Milea şi Cristian Rigman, desfăşurându-se la chitară şi, respectiv, tobe – deşi, în rolul regelui canibalilor, Rigman va ajunge şi în avanscenă, conducând o tricicletă pentru adulţi; în dreapta se află corul celor trei bunici Selkirke (Irina Wintze, Adriana Băilescu şi Romina Merei), ale căror rochii îndoliate, mine şi note de cor antic reuşesc să dea o undă funebră ansamblului altfel carnavalesc. Restul personajelor sunt înzestrate cu o mobilitate mai mare, cu intrări şi ieşiri de pe scenă. Fundalul albastru-verzui, menit să trimită cu gândul la ocean, aminteşte totodată de ecranul verde (sau, mai rar, albastru) utilizat de studiourile de film pentru producerea efectelor speciale – ca şi când pe scena palpabilă nu ar avea nevoie să se afle decât Robinson, restul personajelor şi decorurilor fiind adăugate imaginii ulterior printr-un gest regizoral-demiurgic, sau simultan de mintea doritoare a protagonistului.

Dar pentru ce suferă acest Robinson? De la un capăt la altul al piesei, acuză singurătatea; totuşi, „în cazul suprarealiştilor, singurătatea reprezintă o mare promisiune: ea reclamă surpriza, misterul, necunoscutul. În singurătate se întâmplă sau urmează să se întâmple întotdeauna ceva.”[2] Ei bine, şi în singurătatea lui se întâmplă lucruri, care nu îi rămân întru totul străine: „Câtă lume-i în jur şi eu sunt atât de singur!”, se va lamenta spre final, iar ceilalţi îi vor răspunde la unison: „În curând vom fi şi mai mulţi, tu vei fi şi mai singur!”. Şi atunci, de unde acest gol resimţit de personaj, de unde această incapacitate de a găsi ceva interesant în sine, dacă de restul universului se simte despărţit?

Cred că numai în acest punct merită de fapt să ne amintim de Robinson al lui Defoe. Acum devine clar că, din lista de atribute a celebrului personaj, pentru Naum relevantă s-a dovedit, cel puţin în cadrul acestei piese, doar solitudinea sa fizică. Astfel, în realitatea protagonistului, Piratul, Sirena, Mary, Beduinul, Regele Canibalilor şi aşa mai departe sunt creaţiile lui – ceea ce nu înseamnă că aceştia nu pot căpăta independenţă faţă de intelectul său, căci, în mod evident, pe parcursul piesei o capătă, ci, pur şi simplu, că el rămâne conştient de faptul că, precum în Solaris al lui Stanislaw Lem, o replică nu poate satisface la nesfârşit. Toate legăturile de rudenie care se rostogolesc una câte una din tolba de scamator a lui Naum, secretele de familie doar parţial elucidate, vor fi până la urmă pretexte ca Robinson (şi noi împreună cu el) să-şi menţină spiritul alert, jocuri narative pe care şi le propune pentru a verifica în ce măsură îşi aminteşte ce însemna societatea.

Din textul lui Naum s-ar fi putut crea – poate prin alte părţi s-a şi creat – ceva destul de sumbru sau, din contră, o parodie stridentă, neconvingătoare (aşa cum s-a dovedit, pe alocuri, Zenobia). Spectacolul Adei Milea, însă, cucereşte luându-şi aerul de fantezie în toate culorile curcubeului, în cadrul căreia antagonismele se dovedesc glume nevinovate. În pericol de a fi devoraţi de canibali, Mary şi Piratul aşteaptă politicoşi alături de copacul de care nu au fost legaţi, fiindcă Regelui Canibalilor i-a lipsit funia, iar în acest timp ea îi susură: „Iubitule, lasă-te mâncat cu demnitate”; cam tot pe-atunci, Robinson o informează pe Mary (care, conform unor recente descoperiri, este mama lui) că el nu se află în pericol: „Pe mine nu [mă va mânca]/, Pe mine mă ştie,/ I-am dovedit că sunt singur/ Pe insula asta pustie!”, iar la rugămintea lui Mary de a-şi arăta măcar solidaritatea faţă de apropiatele ei chinuri, protagonistul îi răspunde cu o respectuoasă voce de bas: „Plâng, mamă, plâng, mamă,/ E-atât de bine să plâng cu tine!”.

Întâmplarea a făcut ca oamenii aceştia să descopere, în momente diferite, textul naumian, să amestece în secret câte ceva din ei înşişi în el, să se întâlnească unii cu alţii, să amestece şi iar să amestece, să le placă să cânte, să treacă de la unul la altul acea scânteie prin care se răspândeşte veselia oricărui necunoscut care-şi opreşte privirea asupra lor – toate astea nu neapărat în ordinea enumerării şi, presupun că ar gândi Naum, în niciun caz fortuit.

 

Alexandra Găujan



[1] Blaga, Iulia. Alexander Bălănescu şi Ada Milea în Insula lui Gellu Naum. LiterNet, aprilie 2006. http://agenda.liternet.ro/articol/2777/Iulia-Blaga/Alexander-Balanescu-si-Ada-Milea-in-Insula-lui-Gellu-Naum.html

[2] Popescu, Simona. Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p. 37.

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de