Émile Zola – Bucuria de a trăi (fragment)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , ,

Émile Zola – Bucuria de a trăi (fragment)

Publicat în May 07, 2012 , o comentarii

.

Émile Zola – Bucuria de a trăi

Traducere din limba franceză de Angela Cismaş

Editura Art, colecţia ART Clasic, martie 2012

 .

Émile Zola (1840-1902) a fost un important prozator francez, teoreticianul şi principalul exponent al naturalismului francez şi european, dramaturg şi un personaj important al eliberării politice a Franţei. Mai mult de jumătate dintre romanele sale, inclusiv Bucuria de a trăi, fac parte dintr-un ciclu numit Les Rougon-Macquart. Acţiunea romanelor din acest ciclu are loc în timpul celui de-al doilea imperiu francez, iar una dintre temele recurente este aceea a influenţei eredităţii asupra a două ramuri ale unei familii, Rougon şi Macquart, de-a lungul a cinci generaţii.

.

„În ironia amară din Bucuria de a trăi, Émile Zola a strecurat o doză extraordinară de umanitate. Printre cele mai remarcabile romane ale sale, puţine se bucură de grandoarea cu care este tratată această poveste a unei simple familii burgheze, ale cărei drame au ca decor superb marea, la fel de crudă, de nemiloasă şi de neobosită ca şi viaţa, care distruge încet un biet sătuc de pescari.” (Guy de Maupassant)

 

*

.

La început, doamna Chanteau nu lua nici o sumă din sertarul scrinului fără s-o înştiinţeze pe Pauline.

— Mititico, trebuie făcute plăţile sâmbătă, vă mai trebuie trei mii de franci… Vrei să urci cu mine ca să alegem titlul pe care să-l vindem?

— Dar poţi să-l alegi şi singură, mătuşă, răspundea fata.

— Nu, ştii doar că nu fac nimic fără învoirea ta. Sunt banii tăi.

Apoi doamna Chanteau renunţă la ceremonia asta. Într-o seară, Lazare îi mărturisi o datorie de care Pauline nu ştia: cinci mii de franci cu care cumpărase ţevi de cupru, care nici măcar nu fuseseră utilizate. Şi cum mama şi Pauline tocmai trecuseră pe la sertar, doamna Chanteau se întoarse singură, luă cele cinci mii de franci, îmboldită de deznădejdea fiului, făgăduindu-şi să-i pună la loc odată cu primul câştig. Dar, începând din ziua aceea, spărtura era făcută, se obişnui, luă fără să mai numere. De altminteri, găsea că e jignitor, la vârsta ei, această veşnică supunere faţă de bunul plac al unei fetiţe; şi-i purtă pică. Doar aveau să-i înapoieze banii aceia; chiar dacă îi aparţineau, nu era un motiv să nu-şi mai îngăduie nici un gest fără ca mai întâi să-i ceară îngăduinţa. De cum făcu spărtura aceea, doamna Chanteau nu mai ceru să fie însoţită. Pauline simţi ca o uşurare; deoarece, în ciuda sufletului ei bun, vizitele la scrin îi erau deosebit de neplăcute: judecata o înştiinţa de apropierea unei catastrofe, spiritul de economie şi prudenţă al mamei ei se revolta în ea. La început se miră de tăcerea doamnei Chanteau, simţea doar că banii tot se duceau şi că se lipseau de ea pur şi simplu. Apoi preferă să se întâmple aşa. Cel puţin vederea împuţinării lor nu-i mai făcea rău. Între ele două de acum înainte nu mai avu loc decât un schimb rapid de priviri, la anumite ore: privirea fixă şi îngrijorată a nepoatei, când ghicea un nou împrumut; privirea şovăitoare a mătuşii, iritată că trebuia să-şi întoarcă ochii. Era ca un grăunte de ură care germina.

Din nefericire, în anul acela Davoine fu declarat falit. Fuseseră preveniţi de dezastru, cu toate astea lovitura fu pentru ei la fel de cumplită. Nu le mai rămânea decât renta de trei mii de franci. Tot ce izbutiră să smulgă din prăpăd, vreo douăsprezece mii de franci, fură numaidecât plasaţi, ceea ce le mai aduse o sumă de trei sute de franci pe lună. Aşa se face că doamna Chanteau, de la a doua chenzină, trebui să ia cincizeci de franci din banii lui Pauline: măcelarul din Verchemont aştepta să-i fie achitată nota, nu putea fi trimis îndărăt. Apoi avu nevoie de o sută de franci pentru un cazan de fiert leşia, până la sume de câte zece franci pentru cartofi şi cincizeci de centime pentru peşte. Ajunsese să-l întreţină pe Lazare şi uzina prin mici sume sustrase ruşinos, de azi pe mâine; şi decăzu şi mai mult, luă pentru gologanii de coşniţă, o copleşeau toate acele datorii ce trebuiau cârpite jalnic. Către sfârşitul lunii mai cu seamă, era văzută mereu dispărând discret şi întorcându-se aproape numaidecât, cu mâna în buzunar, de unde se hotăra să scoată pentru câte-o factură, bănuţ cu bănuţ. Căpătase obiceiul, trăiau pe seama sertarului de la scrin, dusă de val, nemaiputându-se împotrivi. Totuşi, obsedată de nevoia ce-o aducea mereu acolo, când scobora capacul, mobila scotea un strigăt uşor, care-o enerva. Ce mai hodoroagă de sipet! Şi unde mai pui că nu se învrednicise niciodată să-şi cumpere un birou al ei! Scrinul ăsta venerabil, care, ticsit cu o avere întreagă, adusese la început în casă o atmosferă de veselie şi bogăţie, o răscolea acum, era ca o cutie otrăvită, păstrătoare a tuturor nenorocirilor, lăsând nenorocirea să se scurgă prin crăpăturile ei.

Într-o seară, Pauline veni din curte strigând:

— Brutarul!… îi datorăm pâinea pe trei zile, doi franci şi optzeci şi cinci de centime.

Doamna Chanteau se scotoci.

— Trebuie să urc, zise ea.

— Lasă, spuse fata, neprevăzător, urc eu… Unde-ţi ţii banii?

— Nu, nu, n-ai să-i găseşti… Sunt puşi într-un loc…

Mătuşa se bâlbâi şi schimbară amândouă privirea aceea care făcea să le piară sângele din obraz. După o şovăială penibilă, doamna Chanteau urcă, simţind un fior rece de furie contenită, având certitudinea că nepoata ştia unde se duce să ia cei doi franci şi optzeci şi cinci de centime. De ce oare pe vremuri o luase de-atâtea ori să-i arate banii cum dormeau în sertar? Vechea ei probitate indiscretă o scotea din sărite, micuţa o urma probabil în închipuire, o vedea cum deschide, cum scotoceşte, cum închide. După ce coborî şi-i plăti brutarului, mânia i se revărsă asupra fetei.

— Frumos mai arată rochia ta! De unde vii în halul ăsta?… Aha! Ai scos apă pentru udatul grădinii. Las-o pe Véronique să-şi vadă de treburile ei. Te murdăreşti dinadins, zău aşa, parcă nu pricepi cât costă… Pensia ta nu-i chiar aşa de mare, nu mai ajung s-o scot la capăt…

Şi-o ţinu tot aşa. Pauline, care la început încercase să se apere, o asculta acum fără să scoată un cuvânt, supărată. De la o vreme, mătuşa o iubea din ce în ce mai puţin, simţea asta, fără putinţă de îndoială. Când rămase singură, numai cu Véronique, izbucni în plâns; iar slujnica începu să dea iama prin tigăi, ca să nu fie nevoită să ţină partea cuiva. Şi-acum bodogănea împotriva fetei; dar în asprimea cuvintelor ei existau izbucniri de dreptate.

Sosi iarna, Lazare îşi pierdu curajul. Şi de data asta înflăcărarea i se răcise, uzina îi stârnea repulsie şi-l înspăimânta. În noiembrie îl cuprinse panica, aflându-se din nou fără bani. Trecuse prin alte încercări asemănătoare, dar asta îl înspăimânta de-a binelea, cuprins de disperare, învinuind până şi ştiinţa. Ideea lui de-a exploata algele era prostească, degeaba ar fi perfecţionat ei metodele, niciodată nu vor ajunge să smulgă naturii ceea ce ea nu voia să dea; şi-l nimicea până şi pe maestrul lui, ilustrul Herbelin care, având gentileţea să-şi întrerupă o călătorie ca să viziteze uzina, rămăsese încurcat în faţa aparatelor, prea mari poate, spunea el, ca să funcţioneze cu regularitatea micilor aparate din cabinetul lui. Cu alte cuvinte, experienţa părea eşuată, şi adevărul e că, în reacţiile acelea bazate pe frig, nu găsiseră încă mijlocul să menţină temperatura scăzută şi necesară, trebuitoare cristalizării corpurilor. E drept că Lazare scotea din alge o anumită cantitate de bromură de potasiu; dar cum pe urmă nu izbutea să izoleze îndeajuns ceilalţi patru sau cinci compuşi care constituiau deşeurile, exploatarea devenise un dezastru. Şi asta îl îmbolnăvea, se declara învins. Seara în care doamna Chanteau şi Pauline îl imploră să se calmeze, să încerce un ultim efort, avu loc o scenă dureroasă, fură rostite cuvinte jignitoare, răsunară plânsete, uşile se trântiră cu o asemenea violenţă, încât Chanteau, înspăimântat, tresărea la el în fotoliu.

— O să mă ucideţi! strigă băiatul, răsucind cheia de două ori în urma lui, pradă unei deznădejdi de copil.

La prânz, a doua zi, aduse o foaie plină de cifre. Fuseseră mâncaţi până atunci aproape o sută de mii din cei o sută optzeci de mii de franci ai lui Pauline. Era înţelept să mai continue? Totul avea să fie înghiţit; şi teama din ajun îi înspăimânta iarăşi. De altfel, acum mama îi dădea dreptate; niciodată nu-l contrazisese, îl iubea până şi în greşelile lui. Numai Pauline mai încerca să discute. Cifra de o sută de mii îi dădea ameţeli. Cum aşa! Aici ajunseseră, îi luase mai bine de jumătate din avere! Cei o sută de mii de franci aveau să fie pierduţi de-a binelea, dacă refuza să lupte mai departe! Dar vorbi în zadar, în timp ce Véronique strângea masa. Apoi, ca să nu izbucnească în reproşuri, se duse să se încuie la ea în cameră, desperată.

După plecarea ei, se lăsase tăcerea, familia, încurcată, nu se mai ridica de la masă.

— Hotărât lucru, copila asta e zgârcită, e un cusur urât, spuse în cele din urmă mama. N-am nici un chef ca Lazare să se spetească muncind şi să aibă tot felul de necazuri.

Tatăl îndrăzni să spună cu o voce timidă:

— Nu mi s-a spus că e vorba despre o asemenea sumă… O sută de mii de franci, Doamne! E cumplit.

— Ei şi ce e cu o sută de mii de franci? îl întrerupse ea cu glasul ei retezat, o să-i înapoiem… Dacă băiatul nostru o ia de nevastă, e el în stare să câştige o sută de mii de franci.

Numaidecât Lazare se ocupă cu lichidarea afacerilor. Boutigny îl îngrozise, prezentându-i în linii mari cât era de dezastruoasă situaţia. Datoria se ridica la aproape douăzeci de mii de franci. Când văzu că asociatul său e hotărât să se retragă, spuse mai întâi că el însuşi avea de gând să plece şi să se stabilească în Algeria, unde îl aştepta o situaţie minunată. Apoi fu bucuros să preia uzina; dar părea că gândul ăsta îi face atâta silă, încurcă într-atât socotelile, încât sfârşi prin a căpăta terenurile, clădirile, aparatele, în contul datoriei de douăzeci de mii de franci; şi Lazare, în ultima clipă, socoti ca pe o victorie să mai smulgă de la el cinci mii de franci, rambursabili din trei în trei luni. Rămas stăpân, Boutigny vându instalaţiile de aramă şi amenajă clădirea pentru fabricarea pe scară largă a sodei obişnuite, fără nici o pretenţie de cercetare ştiinţifică, utilizând din plin rutina metodelor cunoscute.

Pauline, ruşinată de primul ei imbold de fată economă şi prudentă, redevenise foarte veselă, foarte bună, ca şi cum ar fi căutat să i se ierte o greşeală. De aceea, când Lazare aduse cele cinci bancnote, doamna Chanteau triumfă. Trebui ca Pauline să urce să le pună singură în sertar.

— Tot am recuperat cinci mii de franci, drăguţo… Sunt ai tăi, iată-i. Fiul meu n-a vrut să păstreze nimic, pentru toată osteneala pe care şi-a dat-o.

De la o vreme, Chanteau se necăjea în jilţul lui de reumatic. Deşi nu îndrăznea niciodată să nu-şi pună semnătura pe vreun act, felul în care soţia lui administra averea pupilei lor îl îngrijora. Suma de o sută de mii de franci îi răsuna mereu în urechi. Cum să umpli o asemenea spărtură, în ziua în care va trebui să dea socoteală? Şi cel mai rău era că locţiitorul de tutore, Saccard acela, care făcea pe-atunci să vuiască Parisul cu speculaţiile sale spectaculoase, îşi amintise de Pauline, după ce păruse s-o uite aproape opt ani. Acum scria, cerea noutăţi, pomenea chiar să vină într-o bună zi la Bonneville, cu prilejul unei afaceri pe care-o avea la Cherbourg. Ce să-i răspundă, dacă cerea explicarea situaţiei, după cum era îndreptăţit s-o facă? Trezirea lui bruscă, după o indiferenţă atât de lungă, devenea ameninţătoare.

Când Chanteau aduse în cele din urmă vorba despre asta faţă de soţia sa, văzu că aceasta e muncită mai mult de curiozitate decât de îngrijorare. O clipă, intuise adevărul, gândindu-se că Saccard, în galopul milioanelor sale, rămăsese poate fără nici un ban, şi se gândea să-i fie încredinţaţi banii lui Pauline, pentru a-i înzeci. Apoi o luă razna, se întrebă dacă nu cumva chiar fata îi scrisese locţiitorului ei de tutore, mânată de gândul răzbunării. Şi cum presupunerea asta îl revolta pe soţ, îşi închipui o poveste complicată, scrisori anonime trimise de fufa lui Boutigny, nemernica aceea pe care nu voiseră s-o primească la ei în casă şi care-i făcea cu ou şi cu oţet prin dughenele din Verchemont şi Arromanches.

— Puţin îmi pasă de ei, la urma urmei! spunea doamna Chanteau. Fata n-are încă optsprezece ani, e drept; dar n-am decât s-o mărit numaidecât cu Lazare, căsătoria emancipează, dând drepturi depline.

— Eşti sigură? întrebă Chanteau.

— Te cred, chiar în dimineaţa asta am citit în Codul penal.

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de