Paul Auster – Sunset Park (roman – avanpremieră)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Proză

Etichete: , , , , , ,

Paul Auster – Sunset Park (roman – avanpremieră)

Publicat în May 29, 2012 , o comentarii

 

Paul Auster – Sunset  Park, traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, Polirom, Seria Top 10+, 2012.

 

PAUL AUSTER (n. 1947) este unul dintre cei mai influenţi scriitori americani ai zilelor noastre. A studiat literatura la Universitatea Columbia, apoi, între 1971 şi 1974, a trăit în Franţa, unde şi-a început cariera literară ca poet şi traducător al lui Sartre, Mallarmé şi Maurice Blanchot. Pasionat de cinematografie, în 1995 a semnat scenariile filmelor Smoke şi Brooklyn Boogie (la al doilea fiind şi coregizor), precum şi scenariul şi regia filmului Lulu on the Bridge (1998).

Autor prolific, Paul Auster a publicat mai multe volume de poezie, eseistică şi proză autobiografică. A debutat ca romancier în 1985, cu Oraşul de sticlă, urmat, în 1986, de Fantome şi Camera încuiată, care alcătuiesc împreună Trilogia New Yorkului. În ţara ultimelor lucruri (1987), Palatul lunii (1989), Muzica întâmplării (1990), Leviathan (1992) şi Mr. Vertigo (1994) îi consolidează reputaţia de scri­itor preocupat de experimentele lingvistice şi de „jocul ideilor“. În 1999 apare romanul Tombuctu (Polirom, 2003), descris de autorul lui ca „o fabulă, un soi de comedie traversată de ample episoade negre“, iar Cartea iluziilor (2002 ; Polirom, 2004) şi Oracle Night (2003), două romane pe tema identi­tăţii şi a relaţiei complexe dintre scriitură şi viaţă, continuă explorarea registrelor şi posibilităţilor narative. În prezent, romanele lui Paul Auster sunt traduse în peste treizeci de limbi.

Sunset Park – În plină criză economică, Miles, un tânăr american de 28 de ani, îşi petrece vremea cutreierând și fotografiind peisajul dezolant şi obiectele lăsate în urmă de familiile nevoite să-şi părăsească locuinţele ipotecate, ajunse în proprietatea băncilor. Tânărul are o istorie plină de suferinţă, după un accident în urma căruia şi-a omorât fratele vitreg; accidentul a atras după sine izolarea de tată şi de mama vitregă. După ce relaţia sa clandestină cu o adolescentă minoră declanşează un mic conflict în familia fetei, Miles hotărăşte să se întoarcă pentru scurtă perioadă în Brooklyn, unde se instalează într-o casă abandonată, alături de alţi locatari, și ei agresați de fauna socială și de propria imposibilitate de adaptare. Sunset Park construieşte o atmosferă de mit în plină contemporaneitate, o poveste despre dragoste şi iertare, nu doar între bărbaţi şi femei, dar şi între taţi şi fii.

 

***

.

Ellen Brice

(fragment)

Stă pe verandă, cu privirea pierdută în ceaţă. Este duminică dimineaţa şi aerul de afară e aproape cald, prea cald pentru începutul lui decembrie, încât pare o zi dintr‑un alt anotimp sau de la o altă latitudine, o vreme umedă, înmiresmată care‑i aminteşte de tropice. Când priveşte peste stradă, ceaţa este atât de densă, încât cimitirul este invizibil. O dimineaţă ciudată, îşi spune în sinea ei. Norii au coborât până aproape de pământ şi lumea a devenit invizibilă – ceea ce nu este nici bine, nici rău, hotărăşte ea, doar ciudat.

E devreme, devreme pentru o zi de duminică, în orice caz, un pic trecut de ora şapte, iar Alice şi Bing încă dorm în paturile lor de la etaj, dar ea s‑a sculat iarăşi odată cu prima rază de lumină, ca de obicei, chiar dacă nu au parte de prea multă lumină în această dimineaţă mohorâtă, saturată de ceaţă. Nu‑şi aminteşte când a reuşit ultima dată să doarmă şase ore întregi, şase ore neîntrerupte, fără să se trezească dintr‑un vis urât sau să descopere că a deschis ochii în zori, şi ştie că aceste tulburări ale somnului sunt un semn rău, un avertisment fără greş legat de vreo problemă viitoare, dar în ciuda a ceea ce tot îi spune mama ei, nu vrea să se întoarcă la medi­camente. Să ia o pilulă e ca şi cum ar înghiţi o mică doză de moarte. Odată ce începi să iei chestiile alea, zilele ţi se transformă într‑un regim paralizant de uitare şi confuzie, şi nu există clipă în care să nu simţi că ai capul înţesat cu vată şi hârtie. Nu vrea să‑şi întrerupă viaţa ca să şi‑o prelungească. Vrea ca simţurile să‑i fie treze, să deruleze gânduri care să nu dispară de cum îi trec prin minte, să se simtă vie întru totul, aşa s‑a simţit odată. Clacările sunt scoase acum din program. Nu‑şi mai poate permite să cedeze, dar în ciuda eforturilor ei de a rămâne ancorată în prezent, presiunile se acumulează iarăşi înlăun­trul ei şi începe să simtă spasmele vechii panici, nodul din gât, sângele năvălindu‑i prea rapid în vene, gheara din inimă şi ritmul frenetic al pul­sului. Teamă fără nici un obiect, după cum i‑a descris‑o odată doctorul Burnham. Nu, îşi spune ea acum : teama de a muri fără a fi trăit.

Nu încape îndoială că venind aici a făcut planul corect şi nu a regretat niciodată că a lăsat în urmă micul apartament de pe President Street din Park Slope. Se simte impulsionată de riscul pe care şi l‑au asumat împreună, iar Bing şi Alice au fost atât de buni cu ea, atât de generoşi şi protectori, atât de statornici în prietenia lor, dar cu toate că acum se simte mai puţin singură, au existat dăţi, multe dăţi de fapt, când traiul alături de ei n‑a făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Atunci când locuia pe cont propriu, nu trebuia să se compare cu nimeni. Luptele ei erau luptele ei, eşecurile erau eşecurile ei şi putea să treacă prin ele între graniţele spaţiului ei mic, solitar. Acum este înconjurată de oameni pasio­nali, energici, şi alături de ei se simte ca un trântor prost, o nonentitate fără speranţă. Alice îşi va obţine în curând titlul de doctor şi un post academic pe undeva, Jake publică nuvelă după nuvelă în reviste mărunte, Bing are formaţia lui şi afacerea lui subversivă haioasă şi chiar şi Millie, cea cu limba ascuţită, Millie cea care nu trece niciodată neobservată, prosperă ca dansa­toare. Cât despre ea, ea se îndreaptă rapid către neant, mai repede decât îmbătrâneşte un câine, mai repede decât înfloreşte şi se ofileşte o floare. Munca ei ca artistă s‑a ciocnit de un perete şi tot restul timpului şi‑l petrece arătând aparta­mente goale posibililor chiriaşi – o slujbă pentru care e cu totul nepotrivită şi din care se teme că ar putea fi dată afară în orice zi. Toate astea au fost şi aşa greu de îndurat, dar mai este şi problema sexului, futaiurile pe care trebuie să le asculte prin pereţii subţiri de la etaj, faptul că e unica persoană singură într‑o casă cu două cupluri. A trecut mult timp de când nu a mai făcut dragoste cu cineva, optsprezece luni după ultimele ei socoteli, şi este atât de flămândă de contact fizic, încât de‑abia se mai poate gândi la altceva. Se masturbează în patul ei în fiecare noapte, dar masturbarea nu este o soluţie, ea nu oferă decât o uşurare de moment, e ca o aspirină pe care o iei ca să alungi durerea unui dinte care te sâcâie şi nu ştie cât mai poate rezista fără să fie sărutată, fără să fie iubită. Bing este liber acum, e adevărat, şi simte că e interesat de ea, dar, într‑un fel, nu se poate imagina ală­turi de Bing, nu se vede cuprinzându‑i cu braţele spinarea spătoasă şi păroasă sau încercând să‑i găsească buzele prin stufărişul bărbii dese. De când a plecat Millie, se tot gândeşte să‑i facă avan­suri, dar apoi îl vede pe Bing dimineaţa, la micul dejun, şi ştie că acest lucru nu este posibil.

Gândurile au început să o tulbure, micile jocuri pe care le joacă în mintea ei fără să vrea, derapajele bruşte, de necontrolat, care‑o cufundă în întuneric. Câteodată îi vin în minte în fulgerări scurte – un impuls de a da foc casei, de a o seduce pe Alice, de a fura bani din seiful firmei imobiliare – şi apoi, la fel de repede pe cât apar, dispar în neant. Altele sunt mai frecvente, mai rezistente prin impactul lor. Chiar şi ieşitul în oraş este plin de neprevăzut acum, pentru că sunt zile când nu‑i mai poate privi pe oamenii pe lângă care trece pe stradă fără să‑i dezgolească în imaginaţia ei, să‑i dezbrace de haine cu o mişcare rapidă, violentă şi apoi să le examineze trupurile goale în timp ce aceştia continuă să meargă. Străinii aceştia nu mai sunt oameni pentru ea, sunt pur şi simplu trupurile care le aparţin, viţe de carne înfăşurate în jurul oaselor şi ţesut şi organe interne, şi din pricina şuvoiu­lui de pietoni care se deplasează pe Seventh Avenue, strada pe care se află biroul ei, sute dacă nu mii de specimene îi trec prin faţa ochi­lor în fiecare zi. Vede sânii enormi, greoi ai feme­ilor grase, penisurile micuţe ale băieţilor, părul pubian de‑abia răsărit al copiilor de treisprezece ani, vaginele roz ale mamelor care îşi împing bebeluşii în cărucioare, cururile bătrânilor, orga­nele genitale lipsite de păr ale fetiţelor, coapse pline, coapse slăbuţe, funduri enorme, tremu­rânde, păr pe piept, burice scobite, sfârcuri afun­date, burţi cu cicatricele operaţiilor de apendicită şi urmele cezarienelor, fecale alunecând din anu­surile deschise, pişatul scurgându‑se prin peni­suri lungi, parţial în erecţie. E revoltată de aceste imagini, îngrozită că mintea ei este capabilă să producă asemenea gunoaie, dar odată ce încep să‑i treacă prin cap, nu are puterea de a le face să dispară. Uneori merge într‑atât de departe, încât se imaginează oprindu‑se ca să‑şi strecoare limba în gura fiecărui trecător, a fiecărei per­soane pe care o are în faţa ochilor, fie tânără, fie bătrână, fie frumoasă sau diformă, se opreşte să lingă fiecare trup gol cât e el de lung, împin­gându‑şi limba în vagine umede, luând în gură penisuri groase, tari, oferindu‑se cu aceeaşi pasi­une fiecărui bărbat, femeie sau copil într‑o orgie a dragostei fără discriminare, democratică. Nu ştie cum să oprească viziunile acestea. O lasă pustiită şi epuizată, dar gândurile nebuneşti îi împuiază capul de parcă i le‑a sădit altcineva acolo şi, chiar dacă se luptă să le suprime, asta e o bătălie pe care nu o câştigă niciodată.

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de