Radu Vancu – Frânghia înflorită (poezie, fragmente)

De . Categorii: Doar online, Literatură, Poezie

Etichete: , , , , ,

Radu Vancu – Frânghia înflorită (poezie, fragmente)

Publicat în May 21, 2012 , o comentarii

 

Noul volum al lui Radu Vancu, Frânghia înflorită, se află în pregătire la Casa de Editură Max Blecher (îl veţi găsi, cel mai probabil, la târgul de carte Bookfest, la sfârşitul acestei luni / începutul lui iunie).

 

Fragemente:

[De când a început serviciul, Cami pleacă înainte de opt, iar Sebastian se trezeşte cam pe la şapte jumate. Aşa că, vrând-nevrând, mă trezesc şi eu, îl pun pe oliţă, îi pun laptele la încălzit, Cami pleacă, îl iau de pe oliţă, îi dau laptele. Îl bea încet, mozolind îndelung paiul roz. Uneori ne uităm pe Minimax, la T-Rex Express, la Grădina Zoologică a lui Willa, la Thomas şi prietenii săi. Alteori îmi cere să-i pun la laptop Cartea Junglei, sau pe Domnul Tăiţei. Desenăm. Facem trenuri şi tuneluri. Dăm concerte, el la tobe, eu la chitară sau, după caz, pian. E secvenţa preferată a zilei mele, ca să nu spun a vieţii mele. Apoi vine mama Cameliei, îi dă să mănânce dacă n-am apucat s-o fac eu, îl îmbracă şi-l scoate la plimbare. După care, rămas singur, prins în fericirea mea ca o gânganie urâtă în chihlimbar, mă aşez iute la laptopul din care Baloo tocmai a terminat de cântat Bare Necessities şi încep să tastez ca-n transă: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi cei mai dragi…”]

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

 

„Dragule, în fiecare dimineaţă,

de pe la 4-5, în pieptul meu

un bătrân cu ochii plesniţi

 

citeşte cu degete tremurătoare

ca vocea ta de atunci

poeme despre noi în Braille.

 

Şi cum citeşte el, pământul se luminează

precum cerul la răsărit,

când se luminează de tot

 

te văd aplecat deasupra sicriului,

îmi ţii capul în palme şi strigi,

cu faţa luminată de bucurie, „trăieşte, trăieşte!”,

 

mi-e aşa de drag să te privesc,

te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă

ai unui animal crescut pentru sacrificiu.

 

Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie

cum îşi face doctorul vizita prin saloane.

Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,

 

aşteptând paramedicii, El trece printre morminte

plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi

ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.

 

Iar noi, morţii, ne tânguim din sicrie

precum un cârd de bolnavi din patul de suferinţă,

cerşind un diagnostic cât mai răsunător.

 

Chiar dacă rezidenţii & asistentele

ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun

şi răbdător şi nu se supără.

 

Are, ca orice doctor, un jurământ de respectat.

Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,

răsuflarea Lui trece prin creierele putrede

 

ca spirtul prin pâine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele

şi mortu-i o cârtiţă fluturând năucă din aripi.

Iar când paramedicii îţi spun: „e mort”,

 

aici tocmai răsare un soare strălucitor

ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

 

El trece mai departe, cu cioporul strâns

ca un halat strălucitor în jurul trupului,

aplecându-se peste fiecare sicriu

 

cum te-ai apleca să arunci un bulgăre de ţărână.

Când termină vizita e aproape seară,

bolnavii tac ca după diagnostice neaşteptate

 

şi se lasă aici liniştea din camera mea de atunci,

după ce paramedicii ieşiseră şi tu vegheai

lângă bietul meu corp. Apoi e vremea viselor”.

 

Nici nu ştii de când eşti treaz. Pândind

să afli pe unde pluteşte prin cameră,

bănuieşti că vede cum răsare

 

în ochii animalului de sacrificiu

un soare negru ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

 

 

[Un lucru pe care-mi vine greu să-l înţeleg : atunci când eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lângă dragoste, atunci am avut vodka şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – când, dacă n-aş avea prejudecăţi, aş spune-n gura mare că sunt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morţi dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sunt cumva comice, cu morţii spunând lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cântând cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn.]

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

 

„Dragule, aici a început deja.

Nu mai poate dura mult

până începe şi la voi.

 

Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte

ca dopurile de şampanie

de pe răposaţii pe care-i învelesc.

 

Cele acoperite de iarbă prea uscată

se aprind şi luminează ca trasoarele.

Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

 

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare

aşa cum ne-am făcut felul.

Unul cu un cuţit în inimă,

 

altul cu glonţul în creier,

altul cu venele deschise.

Însă se lucrează din greu la imagine.

 

Eu am primit acelaşi maiou flendurit

în care m-am spânzurat

şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

 

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,

iar Dumnezeu pictează fluturi

pe fiecare petală din ştreangul de flori,

 

atent de parcă mi-ar fi

cel mai bun prieten

bărbierindu-mă pentru nuntă”.

 

Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,

pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,

din pătuţ se aude motoraşul cu muci

 

din năsucul lui Sebastian.

Ca de obicei, după dezastru

lumea e perfectă.

 

 

[La urma urmei, poate că a-ţi pune grumazul pentru poezie e o demenţă, o manie la fel de respectabilă ca oricare alta. Ei bine, nici măcar ăsta n-ar fi un lucru din cale afară de rău, de vreme ce nici eventualele mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie. De aici pleacă şi încoace vine poezia mea, atâta câtă e. Uită-te şi la titlurile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian… Dacă poezia poate genera vreo acţiune magică, cum voia Novalis (şi, de fapt, toţi câinii romantici), atunci asta nu poate consta decât în upgradarea ta ca persoană în aşa fel încât să fii ceva mai OK pentru cei iubiţi. Poezia e artă de familie.]

 

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi:

 

„Iubitule, nu te speria, e groaznic,

iubirea voastră face din fiecare mort

un laureat al umilinţei.

 

Crede-mă, pentru fiecare mort iubit,

viaţa voastră e jignitoare. Nu, mai rău

decât o jignire: e umilitoare.

 

Câtă vreme ne plângeţi, iar în creierele voastre

înfloresc lacrimi, şi în creierele noastre

înfloresc rizomi, totu-i în regulă.

 

Lumea voastră-i mai frumoasă,

şi e OK să vă trimiteţi până aici

bocetele, dorul & mila,

 

ca un emigrant ajuns trimiţând pachete

& cărţi poştale rudelor ghinioniste de acasă.

Însă ghinionul nu ţine cât e moartea:

 

când apare El, cu îngerii ţopăind împrejur

ca un cârd de copii de grădiniţă

în jurul educatoarei,

 

cătunul de sicrie se schimbă-n loc de joacă

pentru copii – îngeraşii se dau huţa

ca-n balansoar pe un coşciug mai înclinat,

 

fac tobogane din scândurile între care

câte un mort a putrezit cu totul,

sar pe burţile umflate ale morţilor proaspeţi

 

ca pe nişte căluţi cu arc, chiuie, tropotesc,

se înroşesc de plăcere şi de efort pe obraji

şi pe picioruşele grăsuţe, pielicica

 

le luceşte de transpiraţie mirosind a mirt,

respiraţia le e tot mai întretăiată,

ochii tot mai înceţoşaţi,

 

încât în rizomii din ţeste începe să înflorească

o iubire nepermis de tandră

pentru animăluţele sacre & rotofeie.

Până când El, cu autoritatea unei educatoare

aproape de pensie care simte când copiii

întind prea mult coarda, face un semn

 

şi se strică tot zenul & langoarea:

nimfeţii durdulii se opresc, ţâţâind & pufnind,

se aşază în coloană câte doi, ţinându-se de mână,

 

şi pleacă spre alt loc de joacă.

Şi noi rămânem la locurile noastre,

mai trişti decât o groapă comună,

 

mai devastaţi decât ground zero,

plesnind de mândrie că lumea noastră

a fost, preţ de o recreaţie,

 

mai frumoasă decât a voastră.

Încât bocetele pline de milă

pentru rudele năpăstuite de aici

 

ne scot din minţi, să nu vă fie milă de noi,

noi suntem cei care, din când în când,

ar trebui să vă trimitem ajutoare & cărţi poştale”.

 

Copiii chiuie, tropotesc, îmbujoraţi de efort

& plăcere, nu numai locul de joacă,

ci tot parcul Sub Arini miroase a mirt,

 

îl priveşti pe Sebastian râzând şi,

mai trist decât o groapă comună,

mai devastat decât ground zero,

 

spumegi de fericire, ştiind

că orice carte poştală trimisă de acolo

ar fi o splendidă, orbitoare umilinţă.

.

Radu Vancu

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de