Aldous Huxley – Porţile percepţiei. Raiul şi iadul (fragment)

De . Categorii: Doar online, Eseuri/Studii, Literatură

Etichete: , , , , ,

Aldous Huxley – Porţile percepţiei. Raiul şi iadul (fragment)

Publicat în June 18, 2012 , o comentarii

 

Aldous Huxley – Porţile percepţiei. Raiul şi iadul, Polirom, colecţia Eseu, 2012.

 

Fragment:

Din câte auzisem din experienţa altora, eram convins că mescalina avea să mă poarte, pentru câteva ore cel puţin, într-o lume interioară asemănătoare celei descrise de Blake şi Æ. Dar nu s-a întâmplat aşa. Gândeam că voi sta întins, cu ochii închişi, delectându-mă cu viziuni geometrice multicolore, cu structuri arhitectonice animate, bogat ornamentate cu pietre preţioase şi absolut splendide, cu decoruri animate de figuri eroice, cu drame simbolice tremurând permanent la marginea revelaţiei ultime. Evident, nu luasem în considerare idiosincrasiile alcătuirii mele mentale, nici datele temperamentale, nici pregătirea şi obiceiurile mele.

Sunt şi am fost dintotdeauna înzestrat cu prea puţină imaginaţie vizuală. Cuvintele, chiar şi cuvintele grele de sens ale poeţilor, nu-mi evocă imagini. În pragul somnului nu mă întâmpină viziuni hipnagogice. Evenimentele sau lucrurile, când mi le rechem în memorie, sunt lipsite de dinamică. Şi doar printr-un efort de voinţă reuşesc să evoc, nu foarte dinamic însă, ce s-a petrecut ieri după-amiază, cum arăta Lungarno înainte de distrugerea podurilor şi Bayswater Road pe vremea omnibuzelor verzi şi mici trase de cai bătrâni cu cinci kilometri pe oră. Dar asemenea imagini au puţină substanţă şi nici un fel de viaţă a lor, autonomă. Faţă de obiectele reale, percepute, se găsesc în aceeaşi relaţie ca umbrele lui Homer cu oamenii în carne şi oase, veniţi să le viziteze în împărăţia lor subpământeană. Imaginile mentale prind propria lor viaţă doar când am temperatură. Lumea mea interioară li s-ar părea celor înzestraţi cu forţă de vizualizare straniu de monotonă, limitată şi neinteresantă. Aşa că mă aşteptasem să văd acea lume palidă, dar a mea, preschimbată desigur în altceva, cu totul diferit.

În realitate însă, schimbarea lumii mele nu a fost deloc radicală. La o jumătate de oră după ce am înghiţit drogul, am devenit conştient de dansul lent al unor lumini aurii. Puţin mai târziu, au apărut suprafeţe de un roşu-somptuos care se dilatau, dezvoltându-se, pornind din noduri strălucitoare de energie, vibrând de viaţă, în modele mereu în schimbare. Într-alt moment, când am închis ochii, mi s-a dezvăluit un complex de structuri cenuşii, ce se iscau în valuri de sfere palid-albăstrui, căpătând intensă soliditate, pentru ca apoi să alunece fără zgomot în sus, până la dispariţie. În schimb, feţe sau siluete de oameni sau de animale nu mi-au apărut niciodată. Nici peisaje, nici spaţii enorme, nici clădiri crescând magic ori metamorfozându-se, nimic care să arate, fie şi de departe, a eveniment ori a parabolă. Cealaltă lume la care mescalina îmi oferea acces nu era lumea viziunilor; dar exista „acolo, afară”, aşa cum o vedeam cu ochii mei deschişi. Marea schimbare se petrecea pe tărâmul faptului obiectiv. Ceea ce i se întâmplase universului meu subiectiv rămânea relativ lipsit de importanţă.

Am luat pastila la unsprezece. O oră şi jumătate mai târziu, stăteam la mine în birou, privind concentrat o vază micuţă, din sticlă. Doar cu trei flori în ea – un trandafir Belle Portugaise desăvârşit deschis, roz ca o scoică şi cu o zonă discretă, în nuanţe mai calde, mai aprinse, la baza fiecărei petale; o garoafă mare, siclam cu gălbui, şi un iris îndrăzneţ, heraldic, violet-palid, cu lujerul frânt. Micul buchet fortuit şi efemer încălca toate regulile tradiţionale ale bunului-gust. Rămăsesem şocat de disonanţa vioaie a culorilor în acea dimineaţă, la masă. Dar acum nu mai avea nici o relevanţă. Nu mai contemplam un ciudat aranjament floral, ci aveam în faţa ochilor cele văzute şi de Adam în dimineaţa facerii sale – miracolul, clipă de clipă, al existenţei în propria sa nuditate.

„E plăcut?”, m-a întrebat cineva. (În această parte a experimentului, toate conversaţiile au fost înregistrate pe un dictafon şi aşa a fost posibil să-mi împrospătez memoria.)

„Nici plăcut, nici neplăcut”, am răspuns. „Este şi atât.”

Istigkeit – nu ăsta era cuvântul preferat de Meister Eckhart? „Faptul-de-a-fi.” Fiinţa din filozofia platonică – doar că Platon pare să fi comis greşeala enormă, grotescă, de a separa Fiinţa de devenirea sa, identificând-o cu abstracţia matematică a Ideii. Nu ar fi putut, bietul, să vadă vreodată buchetul de flori strălucind în propria lor lumină interioară, aproape fremătând sub greutatea semnificaţiei ce le-a fost dată; şi nici nu ar fi putut să perceapă că tocmai acea semnificaţie atât de intensă a trandafirului, a irisului şi a garoafei consta nici mai mult, nici mai puţin decât în faptul că erau – o vremelnicie egală totuşi vieţii eterne, o pieire perpetuă egală totuşi Fiinţei pure, un mănunchi de detalii minuscule şi unice în care, prin nu ştiu ce paradox indicibil, dar de necontestat, se lăsa văzută sursa divină a existenţei în totalitatea sa.

Am continuat să mă uit la flori şi mi s-a părut că descopăr în lumina lor vie o replică deopotrivă cu respiraţia – dar cu o respiraţie fără întoarcere la punctul de plecare, fără refluxuri recurente, ci doar ca o trecere repetată de la frumuseţe la frumuseţe şi mai înaltă, de la sens profund la sens şi mai profund. Graţie şi Transfigurare, iată cuvintele care îmi veneau în minte – şi tocmai asta simbolizau, printre atâtea altele. Privirea mi se plimba de la trandafir la garoafă, de la incandescenţa de panaş la volutele mătăsoase, de ametist înzestrat cu simţire, ale irisului. Viziunea Extatică, Sat Chit Ananda, Fiinţă-Conştiinţă-Beatitudine – înţelegeam pentru prima oară, nu la nivel verbal, nu prin aluzii abia schiţate sau de la mare distanţă, ci precis şi complet, la ce se referă silabele acelea pline de emfază. Şi atunci mi-am amintit de un pasaj dintr-un eseu al lui Suzuki. „Ce este corpul Dharma al lui Buddha?” (Corpul Dharma al lui Buddha este un alt fel de a spune Spiritul, Aseitatea, Vidul, Divinitatea.) Întrebarea e pusă de un novice zelos şi dezorientat, într-o mănăstire zen. Iar maestrul îi răspunde cu promptitudinea şi irelevanţa unuia dintre fraţii Marx: „Gardul viu din spatele grădinii”. „Şi omul care înţelege acest adevăr”, se interesează novicele nesigur, „el ce este, pot să întreb?”. Iar Groucho îl loveşte cu bastonul pe spinare şi îi răspunde: „Un leu cu coama de aur”.

Simplul nonsens, cu înţeles prea vag, cum îl citisem atunci, devenea acum limpede ca lumina zilei şi evident ca Euclid. Desigur, corpul Dharma al lui Buddha era gardul viu din spatele grădinii. La fel de evident devenea şi acel buchet de flori şi orice altceva aş fi hotărât să privesc eu – sau mai degrabă fericitul non-eu eliberat, pentru o clipă, din propria-mi îmbrăţişare sufocantă. Cărţile, spre exemplu, înşirate pe pereţii biroului. Şi ele străluceau, ca florile, dar în culori mai luminoase, mai încărcate de semnificaţie. Cărţi roşii ca rubinul; cărţi de smarald; cărţi legate în jad alb; cărţi de agat, de acvamarin, de topaz galben; cărţi de lapislazuli, în culori atât de intense, atât de pline de un înţeles intrinsec, gata să sară de pe raft, insistând să-mi capteze atenţia.

„Şi raporturile spaţiale?”, s-a interesat cercetătorul în timp ce eu priveam cărţile.

Greu de dat un răspuns. Într-adevăr, perspectivele păreau destul de stranii, iar pereţii camerei parcă nu se mai întâlneau în unghiuri drepte. Dar asta nu mai avea mare importanţă. Important era că raporturile din spaţiu îşi pierduseră însemnătatea şi că, în mintea mea, începeam să percep lumea după criterii diferite de cele spaţiale. În mod obişnuit, ochiul se străduieşte să stabilească Unde? – Cât de departe? – Situat cum în raport cu ce? În timpul experienţei cu mescalină însă, ochiul răspunde la întrebări implicite de cu totul alt ordin. Locul şi distanţa încetează să mai prezinte cine ştie ce interes. Mintea îşi desfăşoară procesul de percepţie apreciind intensitatea existenţei, profunzimea semnificaţiei, relaţiile din cadrul unui model. Vedeam cărţile, dar nu mă preocupa deloc poziţia lor în spaţiu. Observam doar, impresionat, că toate emiteau o lumină vie ce strălucea mai puternic în unele dintre ele. Context în care poziţia şi cele trei dimensiuni rămâneau lipsite de relevanţă. Asta nu însemna, desigur, abolirea categoriei de spaţiu. Când m-am ridicat şi am început să merg, am făcut-o cât se poate de firesc, fără să judec greşit poziţia obiectelor. Spaţiul rămăsese la locul său, dar lipsit de autoritate. Cugetul începuse să se preocupe acum de fiinţă şi de semnificaţie, uitând de măsurători şi poziţionare în spaţiu.

Iar indiferenţei faţă de spaţiu i se adăuga o şi mai desăvârşită indiferenţă faţă de timp.

„S-ar zice că există din belşug” a fost tot ce am putut spune când cercetătorul mi-a cerut să-i vorbesc despre senzaţia mea în raport cu timpul.

Din belşug, dar cât anume nu prezenta importanţă. Aş fi putut să mă uit la ceas, bineînţeles; dar ceasul meu se găsea în alt univers. Experienţa mea concretă fusese – şi era încă – înscrisă într-o durată indefinită sau, alternativ, într-un prezent perpetuu ocupat de o revelaţie în continuă schimbare.

Cercetătorul mi-a îndreptat apoi atenţia de la cărţi spre mobilă. În mijlocul camerei se afla o măsuţă de dactilografie; dincolo de ea un scaun de bambus şi, mai departe, un birou. Cele trei piese alcătuiau un model complicat de orizontale, verticale şi diagonale – model cu atât mai interesant cu cât nu era interpretat în funcţie de relaţiile spaţiale. Masa, scaunul şi biroul se uneau într-o compoziţie ce amintea de Braque sau de Juan Gris – o natură moartă în care se putea recunoaşte legătura cu lumea obiectivă, dar redată fără adâncime, fără vreo încercare de realism fotografic. Îmi priveam mobila nu din postura celui care o utilizează, stând pe scaun, scriind la masă ori la birou, nu a cameramanului sau a observatorului ştiinţific, ci din postura estetului pur, preocupat doar de forme şi de relaţiile lor din spaţiul vizual sau pictural. Dar, pe măsură ce o priveam, acea perspectivă cubistă pur estetică lăsa loc la ceea ce pot descrie doar ca pe o viziune sacră asupra realităţii. Mă întorsesem în lumea în care contemplasem florile – o lume a Luminii Interioare şi a semnificaţiei infinite. Picioarele scaunului, spre exemplu – cât miracol în alcătuirea lor tubulară, cât supranatural în luciul lor lin! Am petrecut mai multe minute – ori secole? – nu contemplând formele din bambus, ci, de fapt, fiind formele din bambus – sau mai degrabă fiind eu însumi în ele; sau, şi mai exact (deoarece „eu” nu eram implicat în situaţia respectivă, şi nici „ele”, într-un anumit sens), fiind non-eul meu în non-eul care era scaunul.

 

 

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de