Hugo & cine-concert Georges Méliès – mai mult decât magie @ TIFF 2012

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , , , , ,

Hugo & cine-concert Georges Méliès – mai mult decât magie @ TIFF 2012

Publicat în June 08, 2012 , o comentarii

 

Seara de duminică, a treia zi TIFF, rămâne una memorabilă pentru cinefilii care au ales să meargă la Hugo (cinema Florin Piersic), apoi la cine-concertul Georges Méliès de la Castelul Bánffy.

 

HUGO

(prima parte)

 

„Dar când trenul s-a îndepărtat în viteză către ecran, publicul a țipat și oamenii au leșinat, pentru că au crezut că erau în pericol de a fi călcați. Nimeni nu mai văzuse până atunci așa ceva. (Invenția lui Hugo Cabret, Corint, 2007)

 

În primul film 3D, Scorsese atinge lejer cele cinci steluțe TIFF. Excelent.

Citind review-uri pe net sau după încă sfânta downloadare, filmul poate părea unul pentru copii, dar nu e (doar atât). În prima parte afli, ca într-o implozie perfect sincronizată, povestea lui Hugo (Asa Butterfield), un băiețel de 12 ani rămas orfan din cauza unor întâmplări pe care nu le înțelege. De unul singur joacă rolul nesigur de supraviețuitor într-o gară unde întreține ceasurile în lipsa unchiului său. În celelalte ore și minute, Hugo intră în tot felul de încurcături, singura preocupare importantă pentru el rămâne încercarea de a repara un om mecanic – un automat, singurul obiect (?) păstrat de la tatăl său.

Ca cinefil, puțin îndrăgostit la rândul tău de filme, te cucerește traseul camerei de filmat care ajunge în unghiuri imposibile: cenușa unui carnețel îți cade pe mâini, un câine de pază te privește de la câțiva centrimetri. Aproape crezi că ești în pericol. Scena cu trenul care deraiază într-un vis de-al lui Hugo este realizată impecabil, camera de filmat urmărește traseul distructiv, deraierea și părăsirea gării, iar sunetele te asaltează din toate direcțiile. Același efect 3D, în serie, îți întrerupe respirația odată cu senzația de sufocare a lui Isabelle, prietena lui Hugo, căzută la picioarele oamenilor din gară, care se grăbesc spre nicăieri. Rolul jucat de Chloë Grace Moretz îți amintește puțin de Hermione din seria Harry Potter.

Ca fir narativ, povestea lui Hugo nu este spectaculoasă, folosește cam aceleași ingredinte ale unui film oarecare și poate nu convinge până la capăt. Pe de altă parte, nu aceasta este miza filmului lui Scorsese, povestea lui Hugo îți este familiară mai ales dacă ai citit Invenția lui Hugo Cabret , scrisă de Brian Selznick, carte care stă la baza scenariului.

Filmul lui Scorsese câștigă mult mai multe puncte pentru imaginea lichidă pe care reușește să o creeze, pentru restaurarea imaginilor de la începuturile artei cinematografice, pentru senzația de real (și din acest motiv, e indicat ca filmul să fie văzut la cinema, cu ochelari bicolori, dacă se poate). Imaginile impregnate de nostalgia primelor cadre îți rămân în minte, așa cum se întâmplă și cu bombele care se prăbușesc, în trecut, undeva în Europa. Lumea 3D te înghite, într-o aglomerare de mecanisme perfecte. Magia se întâmplă.

 

 

Cine-concert Georges Méliès

(a doua parte)

(foto)

 

Am ajuns la Bánffy cu un ultim microbuz condus de un șofer care semăna cu Rushdie, Salman Rushdie (Hindi: अहमद सलमान रुशदी ). Am ajuns puțin mai târziu, dar ni se transmitea în direct de la fața locului că proiecția nu începuse. Rushdie a făcut 25-30 de minute, i-am mulțumit pe rând când am coborât. A zâmbit de fiecare dată.

 

Probabil toți cei prezenți la Bánffy au observat luna (aproape) plină. Ocupa nestingherită o porțiune de cer și nu avea, trebuie să vă mărturisesc, nici telecomandă, nici cutie de vopsea, doar aceleași zone întunecate, sold out pe internet, probabil. Țin să precizez că a apărut la un moment dat într-unul dintre geamurile castelului, dubla realitatea și luna proiectată de organizatori pe un perete lângă imaginile din filmele lui Méliès.

Cine-concertul de la Bánffy a fost dincolo de perfecțiune, îți era foarte greu să îți dezlipești ochii de pe ecran și să mai privești scena unde a susținut, în întuneric, un concert la pian Lawrence Leherissey. De prea puţine ori mi-am dat seama că se întâmplă vreo trei lucruri diferite în același timp pentru că melanjul muzică, imagine, poveste narată a fost foarte reușit, fără fisuri. Concertul susținut de domnul Leherissey a fost dublat de vocea nepoatei lui Georges Méliès, Marie-Hélène Lehérissey, așa cum se întâmpla în Europa boemă, undeva la începutul secolului XX.

Era imposibil să nu observi ritmul alert și constant de viață-în-desfășurare din filmulețele lui Méliès, umorul ascuns în exuberanța mișcărilor și a gesturilor, jocul continuu care evita spațiului meditativ. Méliès își umflă capul cu o pompă, publicul râde, Méliès joacă toate rolurile și uneori se dezmembrează, publicul râde într-o cedare asumată. După ce vizionezi fascinat toate imaginile acestea se refugiază în tine un puseu de vitalitate. Nu pot să spun exact care sunt dozele ce revin fiecărui element în parte, cert este că evenimentul special de la Bonțida a fost tăg-uit corespunzător pentru că a fost, într-adevăr, unul special.

 

Cam de aici ne-am întors. Rushdie, șoferul, ne aștepta. Ne-am întors cu doze diferite de viață, oboseală, entuziasm sau tăcere, într-un șir ordonat de mașini și lumini roșii ale staționării. Bonțida era traversată de oameni încântați. Salvarea trece, urmează intersecția. De acolo în viteză spre Cluj.

TIFF – ul continuă.

.

Lavinia Rogojină

 


Lavinia Rogojină

Mai multe articole de