Moartea unui supererou @ TIFF 2012

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , ,

Moartea unui supererou @ TIFF 2012

Publicat în June 07, 2012 , o comentarii

Iată, încă unul dintre filmele acelea despre boli terminale diagnosticate la vârste fragede. Boli terminale şi pendularea între furie şi resemnare. Boli terminale şi cum totul se termină cu bine pentru personajele secundare. Viaţa se încheie prost, dar deocamdată în altă parte, iar incredulitatea în faţa propriei morţi rămâne, probabil, cel mai bizar fenomen psihologic al tuturor timpurilor.

Cam cu atât rămâi din trailerul filmului Moartea unui supererou (2011), plasat în relativ defavorizata categorie EducaTIFF. Dacă ai văzut destul de fadul Restless şi mult mai simpaticul 50-50, care au în comun cu filmul de faţă atât tema, cât şi anul lansării, nu te va tenta în mod deosebit să serveşti povestea lui Donald cel de cincisprezece ani, care îşi manifestă furia împotriva leucemiei, de care mama încearcă să-l vindece prin sucuri de legume, creând benzi desenate ale căror replici nu ajung pe hârtie, însă ţi se revelează prin secvenţele introspective de animaţie.

Recunosc că am ajuns la proiecţia din cadrul TIFF a celui mai recent titlu semnat de Ian Fitzgibbon, regizor al extraordinarului A Film with Me in It, in principal datorită distribuţiei şi a locaţiei plotului (Dublin, cu toate că filmările s-au realizat parţial în Germania). Ba, mai rău, coloana sonoră pop rock şi găselniţa regizorală de alternare a perspectivelor narative prin ajustarea volumului muzicii în funcţie de gesturile de inserţie sau extragere a căştilor protagonistului în/din urechi au avut un rol major în verdictul favorabil pe care l-am acordat filmului pe fluturaşul primit la intrare (fluturaş pe care continui să-l completez în speranţa că măcar la ediţia cu numărul 11 voi câştiga vreo umbrelă cu sigla festivalului).

Trecând peste asta, scenele de animaţie reprezintă punctul forte al peliculei, cu atmosfera în stil Sin City şi antagoniştii care, cel puţin pentru cei din generaţia mea, vin cu un iz de Captain Planet. Supereroul nostru, cunoscut în viaţa de toate zilele drept Donald Clarke, s-a specializat în salvarea domniţelor apetisante, alături de care nu poate zăbovi niciun moment în plus, din cauza ţipetelor de ajutor ale altor domniţe apetisante în primejdie. Aşa se justifică frustrarea tot mai greu de ţinut în frâu a salvatorului; cel puţin, aceasta este explicaţia oferită psihiatrului cu numărul 6 pe capul căruia se pomeneşte Don, un văduv excentric jucat la fix de Andy Serkis (faimos drept Gollum din Stăpânul Inelelor).

Dincolo de prospeţimea lui Thomas Brodie-Sangster (Donald), prin abordarea temei principale filmul nu se distanţează simţitor de reţeta deja clasicelor genului (One True Thing, A Walk to Remember, My Sister’s Keeper). O familie aproape fără cusur, secretomania vanitoasă a foarte tânărului artist, tulburările primei iubiri, câteva jocuri de-a sinuciderea şi un nou prieten tanatolog îl însoţesc pe Don spre deznodământul prevăzut în titlu, iar despre nevoia sa de a nu o sfârşi precum o bătrânică picotind în faţa televizorului, vezi T. S. Eliot, The Hollow Men. Vrei, nu vrei, filmul te prinde la un moment dat cu garda jos.

 

Alexandra Găujan

 

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de