Zilele Filmului Românesc: scurtmetraje @ TIFF 2012

De . Categorii: Cronici, Doar online, Film

Etichete: , , , ,

Zilele Filmului Românesc: scurtmetraje @ TIFF 2012

Publicat în June 09, 2012 , o comentarii

TIFF, ziua a opta. După o săptămână de alergături între cinematografe şi absolut enervantele ruperi de ritm provocate de un job full-time (oricât de OK ar fi el î. şi d. TIFF), intervine, chiar în timpul reclamelor premergătoare filmului, o doză de scepticism cu privire la capacitatea scenariului de a găsi vreo portiţă prin carapacea ta de oboseală; doză sporită în cazul calupurilor de scurtmetraje, unde orice moment lăsat la voia întâmplării poate însemna că ţi-ai încărcat memoria cu încă un grup de personaje picate de nicăieri. Selecţia extraordinară de scurtmetraje româneşti, însă, mi-a provocat o cu totul altă reacţie: la finalul fiecăruia, eram tot mai curioasă dacă următorul îl poate întrece.

 

Hello Kitty

Cinci prieteni merg la mare pentru un weekend. Maşina pe care se bazau este stricată, aşa că nu le rămâne decât să o împrumute pe cea a surorii unuia dintre ei, imprimată să zicem vesel cu personajul animat din titlu. Băieţii fac planuri, pun pariuri, trec prin jenantul repertoriu muzical de vară al posturilor muzicale de acum vreo zece ani şi în toate astea niciunul dintre actori nu forţează nota („Dacă vulgarizăm, mă supăr!”, anunţă mucalit unul dintre ei). Cu două ocazii, maşina pare să intervină pentru a-i feri de ciocnirile cu oamenii legii, pentru ca finalul să o dezvăluie drept o rudă mai blajină a lui Christine (Stephen King).

 

Donna Must Die!

„Cel din dreapta sunt eu. Cea din stânga este Donna”. Omagiu adus lui Tarantino, singurul noir din selecţie este un produs cinematografic încântător, dacă facem abstracţie de gluma facilă din încheiere. Relaţia unui cuplu tânăr s-a împotmolit, iar spectatorul este tratat cu versiunea soţului, pe care Donna îl scoate din sărite chiar şi prin opţiunea pentru ochelari cu rame groase (hip cu mii de zile în urmă). Aşa că ea trebuie ucisă, de preferinţă urgent, în baie de sânge.

 

De azi înainte

Cu ocazia majoratului, Ştefan trebuie: 1. învăţat să conducă; 2. învăţat să bea; 3. dezvăţat de fragilitate, pe care tatăl o înţelege drept un indiciu către identitatea sexuală „greşită” a fiului încă maleabil. Tentativele de a se dovedi cool în ochii băiatului eşuează una câte una, cu atât mai mult cu cât tatăl presupune că, datorită anilor în plus, este capabil să intuiască aproape fiecare gând al lui Ştefan. Acesta, în schimb, mereu în alertă, se fereşte ca un animal tânăr de intruziunile celui al cărui singur atu a rămas volumul.

 

30-40-50

Cele trei regizoare (Iulia Rugină, Eva Pervolovici, Stanca Radu) au conceput filmul ca pe un triptic, reprezentând femeia în decade consecutive. Primul tablou poate fi privit drept o comedie de sine stătătoare – femeia la 30 de ani fugăreşte un bărbat într-un supermarket, pentru a-i fura din coş un produs care i-a devenit indispensabil. Cel de-al doilea se îndreaptă într-o cu totul altă direcţie: femeia la 40 de ani îşi descoperă înclinaţiile voyeuristice într-o excursie nocturnă cu pungile de gunoi, care, pe deasupra, îi inspiră un moment artistic à la Pina. Femeia la 50 de ani (animaţie) este aparent docilă, aşază lucrurile la loc, suportă concerte de sforăituri. De niciuna nu mi-a fost milă.

 

Blu

Dacă în mai bine de jumătate dintre scurtmetrajele româneşti ale ediţiei curente autoturismul apare fie ca spaţiu (din care nu prea ai unde să fugi), fie de-a dreptul ca personaj, în Blu există vreo trei maşini: una doar pomenită, a tatălui, una utilă, a mamei, şi cea a Marei, fiica adolescentă, transformată în subiect prin ataşamentul puţin clişeizat al acesteia. Luminiţele de Crăciun se întind de-a lungul şoselelor blocate sub zăpezi; Blu, Dacia buclucaşă, şi-a dat duhul undeva la marginea Bucureştiului, tatăl cu barbă de Moş Crăciun îşi dă aere de mecanic, provoacă un mic incendiu, schimbă reproşuri şi înjurături nu foarte convinse cu nevasta. Toate până în momentul în care Mara se hotărăşte să-şi anunţe sarcina. Reacţia mamei face deliciul filmului.

 

Sink

Mai sunt câteva ore până la Revelion şi nimeni nu a terminat pregătirile. Barul Sink organizează o petrecere, dar DJ-ul anunţă că nu mai poate veni. Soţia patronului are straşnica idee de a pune muzică direct de pe YouTube. Jumătatea feminină a unui cuplu foarte tânăr vine cu propuneri şi reproşuri legate de Facebook. O studentă plecată în străinătate ţine legătura prin webcam cu prietenele obsedate fiecare de câte un tip aflat într-o relaţie cu altcineva. Un bărbat probabil recent divorţat refuză invitaţia mamei de a-şi petrece Revelionul cu ea în faţa TV-ului. Toţi se îndreaptă către aceeaşi petrecere.

 

Reflex

O maşină oarecare. Un om oarecare. Un DSLR marca Nikon. O femeie atractivă, celebră la un nivel oarecare. Munca de paparazzo nu presupune cine ştie ce eforturi fizice sau intelectuale, în schimb cere o răbdare aproape fără limite şi o pereche de ochi de reptilă – dedicaţi captării imaginii, deconectaţi de la încăperea din spate, unde se procesează semnificaţiile acesteia. Ochii de reptilă ar fi cerut un lungmetraj.

 

Alexandra Găujan

 

Alexandra Găujan

Îmi place să apăs butoane misterioase. Am declanşat în felul ăsta alarme, proceduri de securitate, neplăceri. Între 19 şi 24 de ani, la Litere, nu am găsit suficiente butoane. Ca să-mi ocup timpul, am citit bibliografii obligatorii şi facultative. Acum apăs mai multe butoane ca oricând.

Mai multe articole de