‘Cuvânt cu-cuvânt’ sau cum se fac poveştile

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , , , ,

‘Cuvânt cu-cuvânt’ sau cum se fac poveştile

Publicat în August 02, 2012 , o comentarii

.

(coord.) Liviu PAPADIMA, Ce poţi face cu două cuvinte, Ed. Art, 2011, 168 p.

 

Una din multele teorii mega-elaborate despre univers, lume, viaţă şi tot speculează că înţelepciunea sau cunoaşterea veritabilă a tot ceea e important sălăşluieşte cu precădere în mintea copiilor. Apoi, noi toţi, pe parcursul procesului de creştere şi al trecerii timpului, ne tâmpim sistematic şi iremediabil. De ce? Probabil fiindcă, ipotetic, în momentul imediat următor naşterii noastre suntem, cronologic vorbind, cei mai apropiaţi de ceva… de ceva (probabil cel puţin la fel de important ca ceea ce se petrece după moarte), de care uităm treptat. Unii, mai breji poate, înţeleg situaţia, o ghicesc şi devin precauţi, străduindu-se să mai conserve sau să recatalizeze motoarele care îi animaseră în copilărie. Ce poţi face cu două cuvinte, antologia coordonată de Liviu Papadima, apărută anul trecut la editura Arthur (Grup Editorial Art), e o asemenea tentativă. Dacă o fi naivă sau nu, nu mă încumet să speculez. Până una, alta, poate asta contează, ca iniţiativa să fie tocmai un gest de bravură infantilă ce permite reintrarea în zonele liminale dintre realul rezonabil şi naraţiunile alternative ludice.

Volumul cuprinde proză scurtă şi poezie, iar colaboratorii sunt nume cunoscute ale sferei literaturii române contemporane: Adina Popescu, Simona Popescu, Dan Sociu, Dan Stanciu, Grete Tartler, Florin Bican, Florin Dumitrescu, Matei Florian, Laura Grünberg, Ioana Nicolaie, Robert Şerban, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Fanny Chartres, Adela Greceanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Radu Paraschivescu şi Doina Ruşti. Tot proiectul porneşte de la o provocare nostimă a domnului Papadima, adresată atât autorilor, cât şi cititorilor tineri ai volumului: de a explora posibilităţile creative oferite de un binom ales arbitrar. Astfel, volumul e compus din trei segmente, fiecare parte fiind dedicată unuia din următoarele cuplete: aripi – lacrimă, cocoloş – explorator, tatuaj – pelerină, iar ilustraţiile Irinei Dobrescu dau întregii antologii aspectul unei jucării fine, interactive şi ispititoare.

“Dacă iei două cuvinte la întâmplare şi le apropii unul de celălalt, vei auzi la început un zumzet subţire, care va creşte treptat, iar când vor ajunge suficient de aproape, se va isca şi scânteia după care tânjeşte fantezia. Aşa am făcut şi noi, împreună cu scriitorii cărora le-a plăcut să intre în joc şi cu copii de vârsta ta, doritori de poveşti.” (Liviu Papadima, p. 6)

Variaţia de texte şi de abordări a cupletului de la baza fiecărei bucăţi de proză sau poezie, dublată de introducerile semi-biografice nostime, alăturate pozelor fiecărui scriitor, şi aspectul metatextual al unor fragmente (cel al Simonei Popescu, de pildă, care invită cititorul să tragă cu ochiul în procesul creativ concret prin care au luat naştere frazele din faţa ochilor) dezvăluie caracterul iniţiatic al antologiei. Ea e adresează copiilor între 10 şi 15 ani, dornici să afle cu ce se mănâncă literatura şi toate cele aferente. Totodată, datorită faptului că publicul ţintă reprezintă la rândul său o mixtură destul de eterogenă, dar pretenţioasă, diversitatea textelor dezvăluie incertitudinile cu care fiecare scriitor a răspuns provocării de a-şi formula literatura pentru a o potrivi minţilor încă necompromise de maturitatea deplină. Întâlnirile cu cititorii au loc, deci, pe undeva pe la mijloc, unde nu se află nici infantilul autentic, mitul desăvârşit, nici seriozitatea sau raţiunea cinică.

Rezultatele variază în funcţie de priceperea fiecărui autor de a intui capacitatea comprehensivă şi a se adresa potenţialilor lectori: multe texte, deşi poate în mod nejustificat, iau forma traseelor iniţiatice fantastice sau mitice (Adina Popescu, Dan Sociu, Dan Stanciu, Matei Florian pe un ton mai sobru). Pe de altă, Vlad Zografi, Robert Şerban sau Radu Paraschivescu par să treacă de tot peste tendinţa de a-şi subestima cititorul şi a-şi învălui textele într-un registru elementar şi naiv. Armadillo (Radu Paraschivescu), de exemplu, e un joc de cuvinte fascinant, construit pe baza perechii pelerină-tatuaj, o invitaţie jucăuşă, dar elaborată la explorarea felului în care cuvintele constituie scheletul textelor, la propriu şi la figurat, iar Explorator în lumea cuvintelor paralele (Vlad Zografi) îşi permite să se adreseze cititorilor tineri cu seriozitatea şi francheţea cu care s-ar adresa celor adulţi. Robert Şerban ascunde elementele de basm în subtextul unor fragmente care nu par a avea nimic de a face cu literatura pentru copii, cel puţin comparativ cu celelate texte excesiv de inocente din volum.

Poate cea mai nostimă urmare a provocării lansate de Liviu Papadima se reflectă în încercările autorilor de a condensa adevărurile elementare în vorbele de duh specifice copiilor: „Unii ar putea obiecta că jamboanele, iaurtul şi prietenia nu sunt organe. Ei şi? Nici sufletul nu e organ şi totuşi ne doare. Organ poate fi orice lucru care doare şi cum să nu te doară iaurtul când vezi atâta nedreptate în jurul tău?” (Dan Stanciu), „Sufletele ţânţarilor de astă-vară sunt acum stelele negre pe cerul camerei” (Robert Şerban), „cocoloş era falsul nume pentru plămânul mămăligii. Iar mămăliga n-avea un plămân, nici doi, nici trei, ci zeci de plămâni prin care respira cu o vitalitate năucitoare” (Vlad Zografi).

Oricare ar fi gradul de reuşită, Ce poţi face cu două cuvinte reprezintă totuşi genul de literatură care trebuie să umple spaţiul comunicaţional dintre adulţi şi copii, genul de literatură a cărei lipsă e resimţită mai nou şi a cărei formă, dacă nu e repetitivă, tinde să fie fluidă, mulându-se mai cu seamă pe speculaţie. Volumul alcătuit din 18 voci şi speculaţiile idiosincratice aferente poate fi totuşi considerat un succes.

 

Putyer Olivia

.

.

Olivia Putyer

Mai multe articole de