Cele trei anotimpuri din parohie

De . Categorii: Carte, Cronici

Etichete: , , ,

Cele trei anotimpuri din parohie

Publicat în September 09, 2012 , o comentarii

Dan Coman - Parohia

Dan Coman, Parohia, Cartea Românească, 2012.

După Irezistibil-a experienţă din 2010, Dan Coman lansează o nouă provocare pentru cititorii săi: Parohia (Cartea Românească, Bucureşti, 2012), o carte greu de clasificat ca gen: poezie prozaică şi proză lirică. Parohia prezintă întâmplări din viaţa familiei preotului dintr-un sat, în anii unui sistem totalitar. Se împletesc aici secvenţe de naraţiune cu imagini pronunţat lirice. Nu se pot distinge etape ale acţiunii, specifice prozei, dar o înşiruire de întâmplări există, totuşi, unele dintre ele de-a dreptul savuroase datorită umorului situaţional, rezultat al perspectivei personajului-narator, un tânăr cu o percepţie infantilă. Episodul – invocat deja de critica de întâmpinare, în care câţiva bărbaţi din sat urcă un deal încercând să prindă la televizor bulgarii este de un comic grotesc, ca urmare a dorinţei lor de a urmări cu orice preţ finala campionatului mondial de fotbal în care joacă Olanda.

 Personajele nu au consistenţa celor dintr-un roman tradiţional, dar au o forţă extraordinară, cu toate că portretele lor se constituie din câteva tuşe de comportament repetitiv. Scena în care preotul satului este anunţat de moartea unui enoriaş constituie prilejul de a pune în contrast caracterul părinţilor, dar şi o bună ocazie pentru copil să îndeplinească un anumit ritual personal în legătură cu aducerea steagului din biserică. Tatăl taciturn este completat de mama veşnic nemulţumită, care strigă din verandă „Dumnezeu să-l ierte”, pentru a respecta datina. În mod simetric, anunţarea nunţii are loc tot după un anumit obicei, pe care copilul îl recunoaşte după „turtă dulce şi miere”. Tabloul familiei este acelaşi: tatăl tăcut, dar care ştie ce are de făcut; mama care, nemulţumită, nu acceptă ca lucrurile să fie făcute decât aşa cum trebuie, preocupată ca enoriaşii să respecte convenţia de comportament la adresa familiei preotului. Relaţia inclasificabilă dintre personajul-narator şi Ninia cea şchioapă pendulează între camaraderie şi iubire: aceasta e când tovarăşa cu care joacă fotbal, aşa cum se consideră ea însăşi, când femeia cu care acesta doreşte să se însoare, contrar voinţei mamei sale. Stângăcia tânărului conotează totala lipsă de experienţă.

Versurile scurte, dar concentrate pun în lumină caracterul evident liric al amplului poem al Parohiei: „Iarna ieşeam singur pe cîmp şi rostogoleam zăpada. / Dădeam uneori din întîmplare peste unul dintre animalele ei. / Mă aplecam îndelung deasupra lui” (p. 18). Numele anotimpurilor, notate ca titluri la intervale neregulate, ambiguizează fragila construcţie epică, în loc să fixeze timpul întâmplărilor. Anotimpurile care se succed într-o ordine aleatorie, ignorând primăvara, al cărei nume nu e pomenit nicăieri de-a lungul cărţii, fac parte din ordinea interioară a poetului, cea în care Ninia şi animalele ei stârnesc dorinţa erotică. Legătura dintre cele două personaje are la bază camaraderia: starea de apatie şi muţenia Niniei îl afectează pe tânărul care, reacţionând ca un copil, îşi ia mingea şi pleacă îmbufnat spre casă. Iubirea e înţeleasă ca un joc de fotbal, iar refuzul acestuia din urmă determină băiatul să-şi arate afecţiunea într-un mod neobişnuit: „degeaba ridicam pentru ea praful până la genunchi”. Semnele iubirii nu sunt cele uzuale, la fel cum relaţia dintre ei este la limita dintre real şi fantastic, ultimul neavând nicio putere în lipsa voinţei Niniei: „Erau zile cînd animalele ei nu miroseau deloc” (p. 34).

În plus, realistă prin toposul ales şi contextul istorico-politic uşor decelabil pentru cititorul cu o minimă cultură despre comunism, Parohia abundă de inserţii fantastice ce par a se încadra firesc în spaţiul cărţii: animalele Niniei sunt organizate în „grămăjoare mici”. Dezaprobarea mamei privind legătura dintre fiul ei şi „şchioapa naibii” tentează limitele realului. Încercările de a o alunga pe Ninia sunt similare ritualurilor de exorcizare. Cei doi părinţi conlucrează folosindu-se de apelul la divinitate, dar şi de practici profane: „Mama ieşea tot mai des pe cîmp. / Pusese acolo fel de fel de sperietori pentru animalele Niniei. Unele zdrăngăneau, altele se mişcau doar încolo şi-ncoace în bătaia vîntului, scîrţîind. / Cîteodată căra o oală de tablă în care lovea cu lingura de metal. / Huşi! Ha! Hîşi!, striga. / Dădea din picioare pînă ce praful se ridica din iarbă şi se legăna la nivelul genunchilor. / Cîteodată îl aducea şi pe tata. / Tata îşi punea patrafirul şi scutura cădelniţa în toate părţile, lăsînd în urmă un fir subţire de fum mirosind a tămîie” (p. 62). În fragmentul care prezintă din perspectiva unui copil scena de fotbal, pretextul de întâlnire a personajului-narator cu Ninia, obiecte reale, cu întrebuinţare în spaţiul activităţilor casnice din zona rurală (mănuşile de cauciuc) sunt transferate în zona ludicului şi combinate cu animalele fantastice ale Niniei. E un crez poetic implicit: în mod similar, poetul transferă scene banale din viaţa familiei preotului, conferindu-le un sens mai bogat în cadrul Parohiei. Tot despre un crez poetic se poate vorbi şi în episodul în care fiul descoperă (şi este atras în mod inexplicabil de) romanul poliţist pe care tatăl îl citeşte, în ciuda dezaprobării mamei. Secvenţa exprimă într-o manieră ludică şi ironică felul în care aşteptările lectorului întâlnesc şi modifică sensul celor citite. Tumultul de trăiri contradictorii ale personajului central frizează umorul, apogeul acestor stări – lacrimile de la finalul lecturii – fiind rezultatul dezamăgirii simţite de tânărul cititor în faţa unei cărţi parcurse nebuneşte pentru a-şi satisface dorinţa erotică, iar nu dorinţa veritabilă de lectură. Este maniera originală a lui Dan Coman, folosită şi în Irezistibil, de a-şi submina propria literatură.

Numerotarea paginilor cărţii ţine doar de convenţia formală. În fond, Parohia lui Dan Coman poate fi citită făcând abstracţie de ordinea lineară, necesară prozei tradiţionale. Scriitorul reuşeşte să păstreze sensul şi tonul, când încărcat de emoţie, când fluid, prin intermediul căruia prezintă, într-un amplu poem, experienţe decisive, derulate alert, dar lăsând loc ambiguităţii. Parohia rămâne o carte care mizează pe contribuţia cititorului, oferindu-i o mulţime de spaţii albe, ispitindu-l.

Iulia Rădac

Iulia Rădac

Mai multe articole de