Jean Améry – ”Despre sinucidere” – Editura ART, 2012

De . Categorii: Carte, Cronici, Doar online

Etichete: , , , ,

Jean Améry – ”Despre sinucidere” – Editura ART, 2012

Publicat în October 06, 2012 , o comentarii

Volumul ”Despre sinucidere” aruncă o privire foarte detașată, aș spune chiar ”clinică”, dacă autorul însuși nu s-ar distanța atât de insistent de acest cuvânt, asupra sinuciderii, încercând nu atât să o explice cât mai degrabă să o definească mai corect, să dea un înțeles specific și foarte fin termenului, pe de o parte, și fenomenului, pe de alta. Este un text dens, pedant, prudent, ale cărui incontestabile sclipiri de înțelegere sunt adeseori îngropate într-un discurs mult prea stufos.

Avem aici o instanță remarcabilă de contopire a două registre de limbaj – cel științific și cel, aș zice, literar, într-un text care pare, în cele din urmă, a-și refuza beneficiile individuale ale fiecăruia dintre ele. Pe de o parte, abordării excesiv de prudente îi lipsește acea plasticitate poetică (deși imprecisă) a lui William Styron în volumul în ”Beznă vizibilă”, pe care îmi permit să-l folosesc pe post de reper aici întrucât tratează depresia ca pe un soi de preludiu, un fel de alunecare inexorabilă înspre sinucidere ca unică soluție rămasă. Impactul, seducția prin care cititorul ar putea fi făcut conștient de anumite particularități ale gândirii unui individ care contemplă sinuciderea sunt îngropate sub un baraj de delimitări de ordin epistemologic, iar de aici pornesc toate ezitările acestui volum. Pe de altă parte, limbajul științific nu ajunge nici el să ofere prea multă claritate, întrucât autorul se delimitează succesiv de toate științele care ar putea studia fenomenul sinuciderii, pornind de la suicidologie și continuând cu psihologia, psihiatria, sociologia și ajungând pe alocuri până la a chestiona până și limbajul filosofic utilizabil în raport cu tema, în așa fel încât nu pot să nu mă întreb din ce perspectivă este abordată, în cele din urmă, problematica? Ajung așadar la o întrebare paradoxală, dată fiind pedanteria cu care autorul alege să-și poziționeze și să-și sistematizeze ideile.

Totuși, trebuie să menționez că nemulțumirile evocate până acum țin de un anumit orizont de așteptare poate neadecvat intenției acestui text. Tonul general al volumului creează încet impresia că aici nu e vorba atât despre sinucidere ca fenomen ci despre ”sinucidere” ca temă de discuție, ca subiect de analiză, iar efortul major al autorului devine în acest caz trasarea unor repere conceptuale cu ajutorul cărora tema să poată fi abordată cu un anume soi de obiectivitate și precizie discursivă, deziderat care cred că este împlinit destul de bine. Trasarea diferențelor ireconciliabile între ”logica vieții” și ”logica morții”, poziții fundamental opuse de situare mentală, deși indică spre motivele pentru care problematica sinuciderii este atât de dificil de abordat într-un mod echilibrat și relevant, pare a avea o bătaie discursivă mult mai largă, pare a se bucura de o robustețe conceptuală atât de mare încât aplecarea asupra sinuciderii devine nu mai mult decât o exemplificare, aproape un pretext. Jean Améry reușește așadar stabilirea unor repere solide în ceea ce privește o anumită metodă discursivă, o exemplificare remarcabilă a unei tehnici de structurare a gândirii, însă, în consecință, analiza sinuciderii este lăsată în umbra planului discursiv al analizei instrumentarului și conceptelor legate de specificul filosofic al ”morții liber alese”.

”Despre sinucidere” dă în cele din urmă impresia că tema sinuciderii este atât de monolitică, atât de copleșitoare, încât orice abordare directă, nemediată, nu poate decât să eșueze fie în subiectivism poetic fie în detașare statistică, ambele extreme fiind imprecise și eminamente insuficiente. Încercarea de poziționare într-un teritoriu discursiv neutru a autorului, deși este reușită din anumite puncte de vedere, devine însă vagă, preocupată mult mai mult de problematica abordării decât de problematica abordată. Nu este un volum care să arunce prea multă lumină asupra proceselor mentale ale unui sinucigaș, este însă un text foarte interesant în ceea ce privește disciplina structurării ideilor.

 

Mircea Laslo

Mircea Laslo

Mai multe articole de