La întâlnire cu Micul prinţ.

De . Categorii: Diverse

Etichete: , , ,

La întâlnire cu Micul prinţ.

Publicat în October 17, 2012 , o comentarii

“(…) este cea mai elegantă poveste pe care o cunosc. Micul Prinţ e povestea-parabolă a unui om care îşi confesează cu regret singurătatea.” (Carmen Lidia Vidu)

 

Mi-am amânat mai mult decât îngăduit momentul scrierii acestui articol. Deja începea să mă apuce neliniştea cu care te gândeşti la teancul de lucruri nefăcute, fără măcar să fi încercat să te uiţi spre el. Şi-apoi am mai amânat încă puţin, în timp ce încercam să-mi acopăr ideile cu linişte, să mă golesc puţin de tot ce era legat de subiect şi să-mi fac curaj. Aşa că… facebook. Şi, dintr-una în alta, pe pagina unei librării, am dat de o fotografie din 1960 realizată de André Kertész cu “masa pe care s-a născut Micul prinţ” – prea de tot, mi-am spus. Nici măcar aici nu mă laşi şi mă tragi de mânecă să-ţi desenez şi eu oaia? De parcă numai oaia mea ţi-ar mai lipsi astăzi. Copiii sunt aşa de nerăbdători.

Nu-mi amintesc câte oi i-am desenat sau de câte ori ne-am întâlnit în ultimii paisprezece ani (îmi spun că aş fi prea “om mare” dacă aş reţine cifre), dar ştiu că nu a lipsit nicicând şi că de fiecare dată a fost măcar puţin altfel. Mai ştiu că nu ne vedem prea des, ca să ni se facă dor unul de altul şi să avem ce ne povesti. Am observat în cartea întâlnirilor noastre diferite urme, asemeni celor de pe tocul uşii pe când vroiam să urmărim dacă ne-am mai înălţat. Obişnuim, deci, să însemnăm rândurile pe care, la momentul respectiv, le găsim drept locurile cele mai potrivite de întâlnire. La început căzusem de acord asupra părerii noastre despre oamenii mari, ţineam aproape un manifest împotriva uitării lucrurilor esenţiale, cuceritoare prin simplitatea lor. Ei vedeau doar sume, profesii, costume şi pălării, pe când noi trăgeam cu ochiul (sau urechea) înspre culori, sunete, descoperiri şi, mai ales, ne puneam întrebări – vă amintiţi, cu siguranţă, de miile de întrebări din copilărie sau de cărţile care se intitulau “De ce…?” – aşa ştiam noi să ne redescoperim privirea de atunci. Şi cu cât ne întrebam mai multe, cu atât ni se părea mai ciudată lumea autoizolaţilor adulţi care arareori primeau musafiri pe planetele lor. Între timp am ajuns să echivalăm fiecare om cu planeta lui interioară. Au apărut alte întrebări: cât de greu ne este să ajungem acolo, cât de primitoare ni se va părea sau cât de repede vom obosi şi ne vom decide să căutăm o altă planetă? Ce se întâmplă pe planeta noastră în tot acest timp în care călătorim? Se mai îngrijeşte floarea de felul în care arată sau poate a fost deja sufocată de baobabi? Ce noutăţi aflăm despre propria planetă în lipsa noastră de acasă? Şi am descoperit cum, uneori, necunoscutul şi deşertul de pe propriul asteroid poate primi vizita cuiva de pe o altă planetă. Despre vulpi care se doresc îmblânzite şi despre stele care râd nu va mai pot spune. Ştiţi.

Dedicându-şi cartea unui copil între timp devenit adult, Exupéry destramă limitele ce i-ar putea încadra publicul ţintă. Volumul său nu-şi pierde nicio clipă din vedere valenţele ce-l recomandă atât copiilor, cât şi “oamenilor mari”. Micul prinţ mizează nu doar pe propria sa poveste, ci mai degrabă pe cea a cititorului său, devenind astfel inepuizabil. Cel care va reveni asupra cărţii, o va face în diferite momente ale propriei sale poveşti şi, prin schimbările şi experienţa sa, aparenta simplitate promovată de Micul prinţ se va autodezvălui ca fiind mai mult decât atât. Dacă literatura destinată în mod strict copiilor se scrie cu deosebită dificultate (publicul este întotdeauna unul exigent şi neiertător, sancţionând orice urmă de falsitate), literatura pentru toate vârstele pare a fi un domeniu cu atât mai greu de abordat. Dar angrenat într-o astfel de provocare a lecturii, cititorul îşi poate conştientiza calitatea sa de om fără o si(n)gură vârstă.

Neavând nici eu o singură vârstă, m-am lăsat momită de benzile desenate create după povestea Micului prinţ (Joann Sfar, RAO, 2009). Nu ştiam la ce să mă aştept, dacă la o abordare clasică sau la una (prea) creativă, aşa cum se întâmplă uneori în cazul continuărilor filmelor de desene animate ale lui Walt Disney. N-a fost să fie niciuna dintre cele două variante. Încercând să urmărească cu destulă fidelitate originalul, volumul de benzi desenate cade totuşi într-o capcană: surplusul de cuvinte şi explicaţii, excesul de emoţie (fie ea veselie sau tristeţe, cea dintâi părând chiar foarte nepotrivită în comparaţie cu varianta lui Exupéry) şi detalierea inutilă a unor aspecte ce în Micul prinţ ţineau de fineţe şi intuiţie. Căutând să mă obişnuiesc cu această viziune, m-am întrebat ce anume a provocat o astfel de interpretare – oare subestimarea publicului sau necredinţa în capacitatea acestuia de a citi printre rânduri? Din experienţa mea, benzile desenate obişnuiau să spună mai puţin decât transformările lor ulterioare în desene animate, filme sau povestiri – de ce în cazul de faţă se întâmpla exact invers? Concluzia la care am ajuns este una ceva mai optimistă decât gândurile mele iniţiale: poate că s-a încercat transformarea poveştii într-una accesibilă întru totul copiilor. Dar şi în acest caz aş obiecta, încrederea mea în puterea intuitivă (şi chiar empatică) a copiilor fiind mult mai mare decât cea demonstrată de Joann Sfar. În orice caz, cel mai mult m-a bucurat faptul că nu am întâlnit prima dată o astfel de versiune; mă îndoiesc că aş mai fi rămas cu o impresie atât de puternică încât să mă urmărească ani de zile precum în cazul cărţii lui Saint-Exupéry.

O să aproape închei întrebându-vă dacă aţi citit Micul prinţ. Nu, nu e de la sine înţeles. Sunt şi copii care se lasă convinşi mai greu. Dar dacă da, de câte ori aţi revenit asupra micuţului volum? Aş vrea să ştiu dacă e cineva care l-a citit o singură dată…

***

Pe 31 iulie 1944 avionul pilotat de Antoine de Saint-Exupéry dispărea deasupra Mediteranei. În 1998 (anul în care m-am întâlnit pentru prima dată cu Micul prinţ) se găseau în Marea Mediterană bucăţi din nava sa şi brăţara pe care îşi avea gravat numele. Cinci ani mai târziu erau recuperate alte părţi din avionul Lightning P38 (fie vorba între noi, parcă ar fi nume de asteroid). Nu spuneţi nimănui, dar eu cred că şi-a lăsat în adâncuri toate lucrurile grele pe care nu le putea duce cu el (“E prea departe. Nu pot să car cu mine trupul acesta. E prea greu.”), luându-i urma prietenului al cărui râset îl auzea privind la stele. Şi pretinzând poate că vrea să vadă ce s-a ales de vulcanii stinşi-nestinşi, de baobabi, de oaie sau de floare, nu l-a mai lăsat pe micul prinţ să privească apusurile de unul singur.

 

Mirela Dimitriu

Mirela Dimitriu

Mai multe articole de