László Szabolcs – Parabolă ardelenească (proză)

De . Categorii: Literatură, Proză

Etichete: , , ,

László Szabolcs – Parabolă ardelenească (proză)

Publicat în October 30, 2012 , o comentarii

(Acest text este inclus în Antologia bilingvă de literatură maghiară Echinox 2012)

Azi la prânz s-a spart în sfârşit gheaţa, şi a ieşit la iveală problema care se ascundea sub o tăcere conspirativă, cum că eu aş avea o prietenă româncă. Tata a bombănit ceva de genul „am vorbit cu maică-ta”, şi gestul acesta parcă a dezlegat o interdicţie implicită, ca şi când împăratul ţi-ar face un semn cu capul să vorbeşti. Nici nu aveam nevoie de mai multe îndemnuri, aşa că mi-am umplut plămânii cu aer, mi-am suflecat mânecile şi, cu un zâmbet larg pe faţă, am început să dau o descriere onestă şi detaliată a însuşirilor minunate ale iubitei mele; despre inteligenţa, frumuseţea şi eleganţa ei, despre concepţiile ei asupra religiei, filozofiei şi vieţii politice şi, nu în ultimul rând, despre povestea întâlnirii noastre, de o simplitate clasică şi de o frumuseţe emoţionantă, în timp ce tata, tot cu un zâmbet larg pe faţă, mânca liniştit în continuare. Însă, surpriză, mama şi-a lăsat jos lingura cu un aer terorizat, şi s-a uitat cu suspiciune şi îngrijorare crescândă la băieţelul ei. Pledoaria mea, pe care o pregăteam, editam şi repetam în cap deja de două săptămâni, ca un actor sau politician începător, se înălţa încrezător deasupra castronului cu supă, luptând crâncen cu aburii şi mirosurile, şi, fiind perseverentă, s-a prelungit chiar şi după ce am terminat cu masa, căci eu mă întorceam mereu la ideea toleranţei şi a diversităţii, la ideea de a fi deschis la minte, la ideea unei provocări civice şi intelectuale, la posibilitatea de a interacţiona cu „celălalt”, de a cunoaşte o altă cultură, de a depăşi celula blestemată a egocentrismului, şi am tot repetat, şi am accentuat, şi am subliniat, şi am atras atenţia, şi am concluzionat, în timp ce făceam cercuri în mijlocul bucătăriei şi curăţam resturile piureului de pe furculiţa cu care îmi acompaniam teatral discursul.

După ce am exclus ferm posibilitatea unei căsătorii premature şi ameninţătoare, cu o afirmaţie ce vroia să sune a boem şi poate un pic şi stoic, că „te rog, eu sunt incapabil de un astfel de angajament”, mama s-a mai îmblânzit, şi a început să adune masa cu mişcări lejere, dar vedeam că grija se ascundea încă în ochii ei. Tata, relaxat, a mânuit o scobitoare pentru o vreme, iar apoi, tot cu zâmbetul larg pe faţă, s-a pregătit să facă suc de mere, cu blenderul nostru vechi, adus din străinătate. La epilogul discursului meu despre minunăţiile multiculturalismului şi comunicării interetnice mai răspundea câte-un „aha, înţeleg, mda, normal, cum să nu, păi aşa e, da-da, firesc, fără îndoială” din care nu prea puteam scoate nici o interpretare despre părerea lui. În fundal, aparatul, care era cam de aceeaşi vârstă cu mine, duruia infernal, tata tăia merele şi încărca bucăţile, mama schimba regulat oala în care curgea sucul, iar eu, înfundat până peste cap cu retorică şi idealism, încercam să înving bruiajul.

Scena asta s-a prelungit aşa o vreme. Micul aparat redegist toca voios bucăţile de mere împreună cu vorbele mele.

Când a făcut o pauză în producţia de suc, tata, tot cu zâmbetul acela pe faţă, mi-a dezvăluit pe un ton destins, dând impresia că spune ceva trecător şi accidental, filozofia lui de viaţă în legătură cu situaţia mea. Şi, păşind pe urmele adevăraţilor înţelepţi, şi-a compus învăţăturile sub formă de parabolă, povestindu-mi bancul în care, într-o zi, secuiul se plimba pe malul Mureşului şi, dintr-o dată, ca să vezi, descoperi doi inşi căzuţi în apă şi în pericol de înec. Aşa că secuiul se opri din mers, se uită cu băgare de seamă la cei doi, îşi dădu jos cizmele şi se aruncă în apă. Iar când oamenii adunaţi pe malul râului ajunseră să-l întrebe de ce totuşi l-a salvat tocmai pe negrul ăsta, şi nu pe celălalt, secuiul le răspunse că măcar de ăsta era sigur ca de stelele de pe cer că nu era român…

Brusc mi s-a oprit în gât propoziţia pe care vroiam s-o spun, şi intrând într-o stare de haz amestecat cu tulburare, ruşine, delăsare, inerţie şi un atac de tuse, am început să râd împreună cu tata. Aşa de greu şi uscat n-am râs în viaţa mea. Apoi a reînceput tocatul merelor, curgea sucul dulce-auriu, pe suprafaţă se aduna o spumă fină, iar eu contemplam cu resemnare lucidă noua prăpastie care se deschidea în momentul acela între mine şi tatăl meu şi care se umplea treptat cu suc de mere tulburat, şi înghiţea zgomotul din bucătărie, dar şi scaunul mic de pe bicicleta lui veche, cu care mergeam la şcoală, şi păstrăvii pe care îi pescuiserăm împreună din pârâurile de munte, şi problemele de algebră abstractă cu care ne chinuiserăm zile întregi, şi casetele piratate de Pink Floyd, şi briceagul elveţian primit cadou, şi cărţile cu indieni, şi alte chestii mărunte.

M-am trezit la un zgomot enervant, aparatul mergea în gol, se terminaseră merele. Şlapii mei au scârţâit pe gresie şi m-am refugiat într-o perlă de înţelepciune: „Mda, media aritmetică între o dezmoştenire cumplită şi o îmbrăţişare lacrimogenă.” În ceea ce-l privea pe tata, treaba fusese rezolvată şi încheiată, aşa că am scos paharele, şi ne-am aşezat să bem sucul strădaniei noastre de un sfert de oră.

László Szabolcs

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Mai multe articole de